O 'poveste de poimâine seară' din Florenţa

TIPĂREȘTE

Am chef de scris, da’ de scris frumos, despre destinaţii nu cazări, adică am chef de aberaţii d’alea de-ale mele gen Laguna pe care n-am văzut-o, gen Ne-ghid Paris.

Mă uitam deunăzi pe AFA pe nişte poze din Paris şi văzând lăcăţelele de pe Pont des Artes, mi-am adus aminte de Florenţa şi al său Ponte Vecchio. Mi-am dat seama că începe să mi se estompeze cumva excursia din 2011 din inima Toscanei şi m-am gândit că ar fi tare păcat. Aşa că am deschis calculatorul şi m-am apucat de răsfoit poze şi filmuleţe (puse pe două harduri acum, de backup, după ce în vară era să le pierdem pe toate). Încet, încet am început să-mi aduc aminte: …cum fugeam ca nebunii noaptea pe Ponte Vecchio după ce pusesem lăcăţelul şi aruncasem cheiţele ca să nu ne prindă gaborii macaronari; …cum s-a nimerit să plecăm din Florenţa exact cu două zile înainte de un atentat cu bombă pe strada de unde-mi luasem eu Pandora de soacră-mea era să facă infarct deşi noi eram deja acasă; …ce ciudaţi erau travestiţii ăia doi care au trecut pe lângă noi în timp ce mâncam şaorma la colţ de stradă. Şi câte şi mai câte…

Din Bucureşti la Florenţa în regim low cost

Am început plănuirea acestei excursii undeva prin luna august a anului cu pricina când am achiziţionat biletele de avion. Bineînţeles că am prins o ofertă a avionului mov, Bucureşti-Pisa, două persoane, dus-întors 320 de lei. Pe atunci aveau încă gratuit bagajul mare de mână. Acum, la aceiaşi bani, am călători cu ghiozdănele ca de şcoală…

Am ajuns în Florenţa într-o seară rece de sfârşit de noiembrie, tot de ziua domnului meu, venind cu trenul din Pisa până în Florenţa. Ne-am dat jos din tren în gara Santa Maria Novella şi am luat-o la pas până la Leone XX B&B, care urma să ne ofere adăpost timp de patru nopţi, cât aveam să zăbovim pe meleaguri florentine.

Pe drum ne-am oprit la un colţ unde am văzut un Donner Kebab pentru a ne lua la pachet cina pentru seara respectivă pe care urma s-o savurăm în vârful patului cu ghidul şi harta în faţă pentru a pregăti atacul de-a doua zi. Deşi avionul ajunsese relativ devreme în Italia, noi am ajuns abia pe seară în Florenţa deoarece prima zi am dedicat-o Pisei şi turnului său înclinat.

Florenţa şi al său Centru Vechi

Cum mergi pe Via de Martelli spre Centrul Istoric al Florenţei, în capătul acesteia ţi se deschide în faţa ochilor o piaţă infimă pentru a putea cuprinde măreţia a ceea ce adăposteşte: Domul, Santa Maria del Fiore şi Baptisteriul Sfântului Ioan. Spaţiul pare mult prea mic pentru tot. Clădirile dimprejur parcă nici nu te lasă să fotografiezi. Te mulţumeşti însă cu ce prinzi. “Intrăm, sau ce facem? Că dacă stăm după voi să vă zgâiţi la tot, ajungem să vedem ceva poimarţi! ”, ne apostrofară prietenii noştri. Ştiam că o să fie coadă la intrarea în Dom, dar eram pregătiţi sufleteşte, în Campanile nici nu plănuiam să urcăm, aşa că ne-am îndreptat cam fără tragere de inimă spre intrarea în catedrală care se face pe uşa din partea dreaptă. Acolo, şoc, am intrat de parcă era bisericuţa de la colţ. Fiind noiembrie, probabil, că altfel nu-mi explic, nu era mai nimeni. De asemenea, cred că a contat şi faptul că, temporar, era închisă cupola, sau cine ştie… Ca de obicei când ni se întâmplă lucruri bune, renunţăm repede să ne întrebăm de ce.

Nu are rost să vă descriu interiorul catedralei, istoric, arhitectură şi altele. Noi ne-am concentrat pe Ceasul situat deasupra intrării şi pe Ultima Judecată, capodopera lui Giorgio Vasari. Trăgând cu urechea la indicaţiile unui ghid venit cu un grup restrâns de turişti, am aflat că ceasul, deşi părea, nu era unul obişnuit. El a fost proiectat undeva în secolul XV de Paolo Uccello şi arată ora italică, asta însemnând că cele 24 de ore ale unei zile iau sfârşit la apusul soarelui. Culmea este că şi în ziua de astăzi acest ceas încă mai funcţionează. Nu am zăbovit prea mult. Florenţa e mare, aveam multe în plan pentru ziua respectivă şi voiam să profităm din plin de timpul câştigat prin lejeritatea intrării în Dom. Baptisteriul, care se află exact în faţa bazilicii, este şi el un obiectiv care nu trebuie ratat. Mult mai vechi decât Santa Maria del Fiore (adică a fost ridicat undeva în sec XI) are formă octogonală şi este locul unde a fost botezat Dante Aligheri, precum şi mulţi membri ai familiei de Medici. Uşile cu basoreliefuri sculptate în bronz merită o atenţie aparte, în special cea de pe latura de est denumită Poarta Paradisului.

După ce am părăsit Piazza del Duomo am luat-o pe Via dei Calzaiuoli până am ajuns în Piazza della Signoria. Palazzo Vecchio ne-a luat ochii încă de la prima “zărire”, ca să zic aşa. Ne-am tras repede într-un colţ de unde i-am făcut zeci de poze. Nu-mi venea să cred că acolo este Primăria oraşului. În faţa Palatului, în piaţă, sunt expuse copii ale sculpturilor lui Donatello, dar toată lumea este atrasă ca un magnet de copia celebrului David a lui Michelangelo. Originalul, aşa cum toată lumea ştie, împreună cu alte capodopere ale artei, poate fi vizitat în Galleria dell’Accademia aflată în incinta şcolii de arte pe care o conducea Michelangelo, aflată pe Via Ricasoli. Fântâna lui Neptun se află şi ea în colţul din faţa primăriei, lângă David. Aici n-am mai avut norocul de la Dom. Era cam plină piaţa. Am stat puţin pe margine, am respirat, ne-am bucurat ochii, am ascultat muzicanţii ambulanţi şi apoi am luat-o uşor trecând prin Piazzale degli Uffizi către “la piece de resistance”, Ponte Vecchio. În timp ce traversam piaţeta am întâlnit şi alţi muzicanţi, am ascultat Celine Dion – My Heart Will Go On la chitară şi era să ne-o luăm puţin de la statuile vii cărora nu am vrut să le dăm bani pentru că ne-am oprit preţ de câteva secunde să filmăm una care vorbea la telefon.

Ponte Vecchio… cât mi-am dorit să ajung acolo, să-l traversez, să-l calc... Şi am ajuns, l-am văzut, l-am traversat… şi nu o dată. Şi mai mult, am prins şi lacăt de el, şi am aruncat şi cheia. Bine, acum nu vă închipuiţi că am făcut-o singură, da? Că vorb’aia, nici copiii nu i-am făcut cu Sfântul Duh... Eh, dar asta e povestea de poimâine seară!

Pe Ponte Vecchio am păşit cu ceva emoţii. Am privit magazinele de bijuterii aflate pe ambele părţi ale acestuia şi ne-am închipuit cum arătau pe vremuri vechile ateliere. Ceea ce este astăzi aici cu greu se poate asemui cu ce era odată. Magazinele de acum sunt noi, moderne, unele au vitrinele pline de fel de fel de kitch-uri scumpe, altele cu bijuterii veritabile dar clar vândute la suprapreţ, per total o imagine destul de dezamăgitoare. Am observat, bineînţeles, şi câteva personaje ocupate cu ochitul turiştilor vulnerabili. Dar am observat şi gaborii macaronari ieşiţi în plimbare care îi căutau cu privirea pe primii... Nu, e clar, e mai frumos văzut de departe... Am traversat podul uitându-ne în dreapta şi-n stânga pentru a descoperi locul perfect unde aveam de gând să săvârşim nesăvârşirea. The Spot fiind localizat, am părăsit Ponte Vecchio şi odată cu el cartierul Santa Maria Novella. Aflaţi deja în partea cealaltă a fluviului Arno, ne aflam în cartierul Santo Spirito. Ne-am oprit pe una din străduţele lăturalnice să servim o pizza nici prea-prea, nici foarte-foarte, care însă ne-a dat putere pentru a ajunge până la Pallazo Pitti. Se înserase deja destul de serios. Luminile Florenţei începuseră să se aprindă feeric. Fiind în apropierea sărbătorilor, beculeţele împodobiseră deja oraşul. Era pur şi simplu o frenezie de lumină. De la Pallazo Pitti ne-am întors. Plecasem târziu de la hotel, ziua era scurtă. Abia atunci am realizat că aproape trecuse prima zi în Florenţa. N-am avut timp decât să mai trecem rapid pe lângă bazilica Santo Spirito care fusese deschisă doar până la 12.30, adică aproximativ ora la care noi ajunsesem la Santa Maria del Fiore. Oricum exteriorul nu ne-a impresionat. Faţă de ceea ce văzusem până atunci, părea doar o palidă atracţie. Nu înţeleg de ce, deşi văzusem atât de puţine, ni se părea că ziua fusese atât de plină şi că deja ne familiarizasem atât de mult cu oraşul, încât parcă îi bătusem toate străzile şi muzeele.

Piazzale Michelangelo şi Santa Croce

Am plecat în ziua următoare mai devreme. Ne învăţasem minte. În noiembrie zilele sunt scurte. Dacă nu profitam cât mai mult, pierdeam enorm. Aşa că dis-de-dimineaţă de data asta (adică ora 10.00, nu vă închipuiţi că am fost prea matinali). Am plecat cu destinaţia Piazzale Michelangelo pentru prima parte a zilei, iar pentru cea de-a doua aveam planificată Santa Croce. Am luat din apropierea hotelului autobuzul care ne-a lăsat exact în piaţă. Bineînţeles că nu mai ştiu nici numărul autobuzului şi nici preţul biletului. Noi am întrebat la B&B-ul unde stăteam cum ajungem şi proprietarul a avut amabilitatea de a ne da toate detaliile.

La Piazzale Michelangelo am ajuns relativ repede. Cam o jumătate de oră i-a luat autobuzului să se mişte din oraş şi până în capătul pieţei. Florenţa văzută de sus este sublimă. Pentru privelişte venisem. Ştiam din poze cum se vede de acolo şi asta am căutat. Să admirăm live ceea ce doar în cărţi şi la televizor văzusem. Domul domină toată citadela şi se vedea de parcă era o pictură. Florenţa, încadrată de dealuri şi de peisajele specifice Toscanei, privită de sus în jos, este chiar parcă mai frumoasă decât admirată de jos în sus, adică de pe străduţele ei.

Piaţa are în centru o copie de bronz a lui David şi peste tot sunt amenajate tarabe cu fel de fel de suveniruri. De aici ne-am luat şi noi magneţei şi ceva cadouri pentru cei de acasă. Tot în piaţă mai există şi un restaurant cu belvedere dar preţurile ni s-au părut piperate, aşa că am preferat să ne întoarcem în oraş. Drumul de întoarcere l-am făcut pe jos, coborând printr-o grădină superbă care dădea în Viale Giuseppe Poggi și de acolo până jos, aproape de fluviul Arno. Am traversat pe Ponte alle Grazie, pe care ne-am oprit, bineînţeles, ca să mai tragem câteva cadre cu Ponte Vecchio, şi de la capătul acestui pod am luat-o pe Via dei Benci până am ajuns la Piazza Santa Croce.

Bazilica Santa Croce am vizitat-o în tihnă. Este cea mai mare biserică franciscană din lume. Dar nu de asta am ţinut atât de mult s-o vedem. A sta în faţa locurilor unde sunt înmormântaţi Michelangelo, Galileo Galilei, Rossini, Machiavelli este copleşitor. Asta ne-am dorit, să stăm încremeniţi în faţa lor. Ce ar fi fost lumea asta fără ei? Un omagiu mult prea infim faţă de imensitatea acestor oameni. AmFostAcolo şi ne-am simţit atât de mici!...

Am admirat Crucifixul lui Donatello şi am vizitat muzeul la care se ajunge prin mânăstirea aflată în dreapta bazilicii. Tot aici se află şi Capela Pazzi, reprezentantă de seamă a Renaşterii florentine.

Preţul mi s-a părut derizoriu faţă de ce se poate vedea înăuntru. Am plătit parcă 5.50 sau 6 euro. Ar fi meritat mult mai mult.

Tot în zonă, pe Via M. Buonarotti se află şi Casa Buonarotti care poate fi vizitată şi adăposteşte un muzeu cu operele timpurii ale lui Michelangelo. La Santa Croce se vindea un bilet combinat bazilică şi acest muzeu în valoare de 8 euro. Noi nu am fost s-o vizităm însă.

Templul trufei

De la Santa Croce ne-am îndreptat uşor spre cartierul Santa Maria Novella. Aveam o ţintă precisă: Via Tornabuoni. Nu, nu voiam să trec nici pe la Gucci, nici pe la Armani sau alţii care au reprezentanţe acolo (adică toţi). Trebuia însă să ajung la nr. 64. Acolo se află Procacci despre existenţa căruia citisem încă înainte de a pleca de acasă într-unul din ghidurile turistice despre capitala Toscanei. Procacci, aşa cum îl descria ghidul, este “un templu al trufei”. Mai spunea acolo că din septembrie până în decembrie aici se vând trufe proaspete sau ca umplutură în chifle. Conform ghidului, preţul unei astfel de chifle era 1,60 euro. Deşi nu am gustat trufe niciodată, asta nu m-a împiedicat să mă transform instantaneu într-un buldog sau alt căţel excesiv de salivăcios. “Clar, acolo trebuie să ajung! ”, mi-am zis. Ok, nu mă gândeam că ghidul ar avea preţurile actualizate, aşa că am făcut un calcul cam la 2 - 2,20 euro bucata. Încă din avion îi pusesem în gardă pe toţi că mergem să mâncăm chifle cu trufe.

Am ajuns acolo relativ repede. Încă din stradă am observat că era coadă. Am intrat şi pe măsură ce înaintam vedeam în vitrină fel de fel de chestii pe care însă nu le-am identificat cu exactitate ce ar putea fi. Lumea cumpăra una-alta, în fine. Am ajuns şi noi şi am întrebat dacă aveau chifle cu trufe. Ni s-a răspuns că da, la preţ de 2,80 euro. Eh, nu era chiar aşa rău. Am comandat câte două de căciulă căci am considerat că doar n-o să luăm mai multe să se învechească. În plus mai exista şi posibilitatea să nu ne placă. Şi aşa, două chifle mi se părea că e posibil să nu le termin. Tipa care servea a bătut bonul pe casă, mi-a luat banii s-a întors cu spatele şi după câteva secunde mi-a întins o pungă de hârtie închisă care avea ceva înăuntru cam cât două pateuri cu brânză de la Belforno, dacă ştiţi ce vreau să spun… M-am uitat cam dubios şi am ieşit. După colţ ne-am repezit toţi patru să vedem ce e în pungă. Pfffff erau opt… chestii ca niste mini pâinici lunguieţe, fiecare având dimensiunea a două degete de-ale mele. Maestrul a băgat una întreagă în gură şi în timp ce mesteca a început a strâmba nasul: “Sora mea, să-ţi fie de bine, poţi s-o mănânci liniştită şi pe cealaltă a mea! Băi, am trecut pe lângă un Donner Kebap când am venit încoa’. Mergem mai repede acolo, că eu cu trufele ariciului mor de inaniţie? ”. Aşa că ne-am îndreptat toţi patru lihniţi de foame spre arăbeţi pentru a ne pune totuşi burticile la cale şi pe seara respectivă. Despre gustul chiflelor cu trufe, ce să vă spun… Aş putea trăi lejer şi fără ele…

Fiesole, excursie de juma’ de zi

Deşi nu văzusem cine ştie ce din Florenţa, în cea de-a treia zi ne-am hotărât să luăm iar autobuzul şi să dăm o fugă până în Fiesole. Ne plăcuse atât de mult panorama asupra Florenţei din Piazzale Michelangelo, încât voiam să începem această zi tot cu o imagine asemănătoare, numai că de data aceasta din partea opusă a oraşului.

Deşi nu obişnuiesc să dau multe detalii gugălistice despre locurile pe unde trec deoarece mi se par redundante având în vedere că fiecare caută altceva, după părerea mea, cu Fiesole voi face o excepţie. Motivul este clar: dacă despre Florenţa, înainte să plec aveam ghiduri şi planuri fără număr, fără număr, depre Fiesole abia am găsit câteva informaţii şi alea abia stoarse. Aşa că voi dezvolta puţin. Astfel, cel care va dori la un moment dat să ajungă acolo, să ştie exact la ce să se aştepte. Fiesole este un mic orăşel liniştit aflat pe o colină cam la şapte kilometri NE distanţă de Florenţa. Până acolo drumul este sinuos, fără a fi însă periculos, cu peisaje specifice Toscanei, cu case frumoase şi cochete pe marginea acestuia care abia pot fi zărite de pe drum din cauza arborilor înalţi de care sunt flancate.

Chiar dacă este o localitate foarte mică, Fiesole este o adevărată comoară. Întregul aşezământ este ridicat în interiorul unor ziduri antice etrusce. Adăposteşte un teatru roman extrem de bine conservat şi o catedrală de secol XIII.

Am ajuns aici cu autobuzul nr. 7 în direcţia “Fiesole”. De cum am coborât am fost impresionaţi de liniştea care domnea aici. Am luat-o încet la pas ca să vedem cum ajungem să fotografiem Florenţa de sus… din nou. Pentru a beneficia de cea mai frumoasă panoramă trebuie urcat un deal înspre Mânăstirea San Francesco. De la poalele acesteia se deschide în faţa ochilor imaginea completă a oraşului renascentist. Şi dă-i, şi urcă, şi iar urcă, şi când am ajuns sus am avut parte de o mare dezamăgire. O pâclă groasă era coborâtă peste Florenţa astfel încât nici măcar Domul nu se vedea. Plini de năduf, am mai urcat o mică pantă pentru a putea vizita mânăstirea. Am văzut fosta abaţie şi chiliile, ne-am oprit să ascultăm liniştea şi ne-am luat câteva momente de reculegere. Ce ne-a atras atenţia a fost o plăcuţă destul de recentă care atesta faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat în 1986 acest loc. Încântaţi de cele văzute, am pornit coborârea oprindu-ne degeaba din nou în acel punct de belvedere. Pâcla tot nu se ridicase de pe capitala Toscanei.

În piaţa centrală a oraşului se poate vedea Domul din Fiesole. Acest lăcaş de cult a fost ridicat în 1028 iar faţada sa datează încă de atunci. Prin sec XV a fost reconstruit dar faţada s-a păstrat. Nu intru în alte detalii istorice. Interiorul este decorat simplu şi degajă un aer auster. În faţa catedralei se poate vedea statuia Sfântului Romulus.

Am vrut să intrăm şi la Teatrul Roman, dar, din păcate l-am găsit închis, exact cum fusese şi cupola Domului din Florenţa cu două zile înainte. Probabil că în extrasezon mai profită şi ei de lipsa afluxului major de turişti pentru a mai face unele mici lucrări, că altfel nu-mi explic. Nu e prima dată când în vacanţa din noiembrie ni se întâmplă să găsim anumite obiective turistice închise, aparent fără motiv. Oricum, pentru cei interesaţi, taxa de intrare în Amfiteatrul Roman era de vreo 8-9 euro, parcă.

Tot pentru cine ajunge în zonă, mai trebuie menţionat că Fiesole se poate lăuda şi cu o serie de muzee interesante: Muzeul Bandini, care adăposteşte picturi de sec XII-XIV, Muzeul Civic, cu artefacte din perioada etruscă şi romană şi Muzeul Arheologic. Toate acestea pot fi cuprinse într-un singur bilet combinat.

Puţini trişti că nu reuşisem să vedem ce ne propusesem, am luat autobuzul înapoi spre Florenţa. Aveam totuşi de atârnat un lăcăţel pe Ponte Vecchio.

Ajunşi înapoi, am găsit un restaurant cu mâncare chinezească şi ne-am oprit acolo pentru o gustare până când înserarea avea să se aştearnă de-a binelea peste oraşul de peste Arno.

”Povestea de poimâine seară... ”

Legenda spune că iubirea îndrăgostiţilor care prind un lacăt de Ponte Vecchio şi îi aruncă cheia în Arno, va înfrunta toate obstacolele vieţii, aşa cum Ponte Vecchio dăinuie indiferent de catastrofele care s-au abătut asupra lui. Of, ariciule, muiere romantică ce eşti!

Încă dinainte de a pleca, ne cumpărasem un mic lăcăţel pentru a-l închide pe Ponte Vecchio. Bineînţeles că în grabă, am uitat să-l luăm de acasă, aşa că ne-am văzut în situaţia în care eram în Florenţa şi nu aveam nici un lacăt de atârnat de pod. Offff! Am ajuns în vecinătatea podului, hotărâţi să facem pe dracu-n patru să găsim un lacăt să cumpărăm. Ne gândeam că va fi foarte greu să găsim de vânzare deoarece citisem că poliţia florentină vrea să interzică acest obicei, ba chiar aplică amenzi usturătoare celor care îndrăznesc să prindă un lacăt de celebrul pod. Problema, am înţeles că ar fi fost multitudinea cheilor care sunt aruncate în Arno şi care afectează nu ştiu cum fundul acestuia. Nu am stat să mă documentez foarte temeinic. Înţelesesem doar că dacă ne prind e posibil să fie de rău, aşa că nu am aprofundat. Buuuunnn, hai la căutat de lacăt! Să vezi tu că poate nu găsim şi trebuie să mergem până la mama naibii pentru un amărât de lăcăţel! Aiurea. În primul magazin în care am intrat era plin de lacăte şi lăcăţele. Am observat apoi că toată zona podului era plină de magazine care aveau lacăte de toate soiurile şi dimensiunile. Mamă, şi ce probleme ne făcusem…

Bun, cu arma crimei în buzunar am plecat spre locul pe care îl ochisem încă din prima seară. Ne-am uitat stânga-dreapta să nu fie vrun picior dubios, şi am început a bâjbâi pe întuneric după un ornament de metal, ceva, de care să-l prindem. ”Nu acolo, arici ţepos! Nu încape acolo! Vezi că e o bară mai subţire mai în dreapta. Am pipăit-o eu… Haoleu, unde-oi fi făcut tu şcoala de orientare? ”, îmi zise domnul râzând. Mi-a venit să-l spurc. Iată un alt moment reumatic pe care jumătatea-mi îl stricase din plin. Prietenii noştri imortalizau acţiunea şi replicile pe camera video. În fine, prindem lăcăţelul şi aruncăm cheiţele. “Poc! Poc! Plici! ”, făcu una care, în cădere, se lovise de ceva ţevi sau alte chestii metalice. “Haoleu, ariciu-ciu, nici să arunci ca lumea nu eşti în stare! Ai făcut un zgomot de-ai trezit toată Florenţa! ”, mă gratulă din nou romanticu-mi partener. M-am întors spre el pregătită să-i sar la beregată, când ce să văd... “Auch, poliţia! ”. Vreo 20 de metri mai încolo se vedeau venind alene doi gabori. Şi ţin-te fugă de zici că aveam iar 15 ani. Acuma, stând şi aducându-ne aminte, era practic imposibil să fi venit după noi, pentru că nu aveau cum să ne fi văzut. Şi dacă ar fi venit după noi nu ne-ar fi lăsat să fugim ci o luau şi ei la fugă să ne prindă. Ne-am oprit din alergat în Piazza San Stefano răsuflând de parcă alergasem kilometri. După ce m-am asigurat că suntem ok i-am întors domnului meu toate complimentele pe care mi le făcuse ba chiar şi cu dobândă plus ameninţări de părăsire. “Taci, ariciule, că cheile tot pe fundu’ lu’ Arno sunt! Acu’ să vrei, şi tot nu mai scapi de mine. Sunt io rău de gură, da’ ştii doar că... nu te-ar suporta altul în locul meu. Aşa că eşti sticked with me forever. Mai bine, obişnuieşte-te cu ideea şi hai s-o dăm la pace. ”, îmi spune împăciuitor domnul. Ah, de nu mi-a venit să-l crăp! Normal că botoasă am rămas până a doua zi. Şi acum, de câte ori revăd înregistrarea mă botoşesc pentru două zile. Aşa că din Florenţa prefer să văd pozele. Filmarea… s-o ia mama naibii!

Am plecat a doua zi dimineaţă cu ceva peripeţii. Era zi de grevă feroviară. După ce ne-au dat jos dintr-un tren care nu mai pleca, ne-au urcat în altul care avea întârziere cică, dar până la urmă n-a mai plecat nici acela, am urcat pe ultima sută de metri într-un al treilea care ne-a dus în Pisa cu un delay serios faţă de ora la care ne-am fi dorit noi să ajungem. Din Pisa până la aeroport am luat un alt tren şi după 10 minute intram alergând în Aeroportul Internaţional Galileo Galilei. Acolo, surpriză! Avionul nostru avea o întârziere de aproximativ trei ore. Ne panicasem degeaba. Am petrecut ultimele trei ore în Toscana rememorând locurile văzute, regretându-le pe cele nevăzute şi promiţându-ne că ne vom întoarce peste mai puţin de cinci ani. Acum rămâne de văzut şi dacă vom reuşi…

P. S. Dacă ajungeţi în Florenţa, observaţi, vă rog, semnele de circulaţie. Sunt creaţia unui artist francez stabilit acolo, Clet Abraham, fiind de fapt nişte stickere aplicate peste panoul original. N-o să vă mai dau multe detalii, dar o să ataşez câteva poze. Nouă ni s-au părut genialeeeeee!

---

VIZUALIZĂRI: 6425 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI