O zi în Bruges... și încă o oră

TIPĂREȘTE

Escapada noastră belgiană n-ar fi fost completă dacă n-am fi ajuns în Bruges – cu siguranță „perla coroanei”. N-am putut să-i dedicăm decât o zi, ceea ce a reprezentat, desigur, mult prea puțin, suficient totuși cât să ne facem o părere și să gustăm o picătură din atmosfera sa medievală, aproape nealterată de trecerea vremii.

Am ajuns în Bruges cu mașina închiriată din Namur și ne-am cazat la Golden Tulip Hotel de’ Medici, precum v-am povestit deja. Ne-am bucurat apoi de o cină extraordinară la un restaurant din vecinătate (precum o să vă povestesc în curând), după care n-am rezistat tentației de a face câțiva pași prin zonă, chiar un tur de recunoaștere până în Markt (un fel de Piața Mare) – pustie la orele acelea destul de înaintate, dar luminată feeric și ireal de frumoasă... Înapoi la hotel, la nani și... să vină dimineața, zic!

A doua zi, energizați bine de micul dejun, am pornit în adevărata „cucerire” a centrului vechi. Aveam multe obiective pe ordinea de zi; totuși, eram conștienți că nu prea o să fie timp de muzee, voiam mai mult să simțim atmosfera locului, poate să facem o plimbare pe vechile canale... Și să degustăm, desigur, din renumitele delicii – ciocolata și berea locală.

Am pornit de-a lungul canalului unde se afla hotelul nostru, apoi în curând am virat dreapta, spre inima orașului, tot cu ochii pe superba arhitectură medievală; la Bruges clădirile sunt atât de diferite una de alta, din toate punctele de vedere: înălțime, culoare, aliniament, acoperiș, elemente decorative! Ai crede că-i o varză desăvârșită, dar în puține alte locuri am întâlnit un tablou general mai armonios și mai unitar! Însă ăsta era doar începutul, aveam să ne încântăm privirile din plin, de-a lungul întregii zile...

Am trecut pe lângă Teatrul Municipal, o construcție Belle Epoque foarte frumoasă, un pic disonantă față de restul arhitecturii înconjurătore, cu siguranță mult mai veche. Și imediat am ajuns iar în Markt – destul de gri și tristă sub pătura apăsătoare a norilor, dar la fel de impresionantă precum ne apăruse cu o seară înainte. Markt este un spațiu dreptunghiular imens, de aproape un hectar, acoperit cu caldarâm, mărginit de clădiri monumentale și centrat de o statuie pe soclu; în apropiere se află stația de trăsuri cu cai (un mod inedit de a descoperi orașul; n-am idee cât de scump, pe noi încă ne mănâncă tălpile). Dintre clădirile din piață, două se remarcă în mod deosebit: Provinciaal Hof (Prefectura regiunii, cum ar veni) și Clopotnița, turnul ce veghează împrejurimile de la înălțimea celor 83 de metri ai săi. Cu siguranță într-o altă viață am fost ceva zburătoare, căci mă înnebunesc să privesc lumea de la înălțime! Așa că nici n-am conceput să nu ne cocoțăm în turn! ???? Și cred că am transmis asta și moștenitorilor mei... Tati a zis la început că ne așteaptă jos, dar n-a rezistat, ne-a urmat curând la casa de bilete.

Turnul se poate vizita zilnic între 9:30 și 18, iar biletele costă 12 euro pentru adulți și 10 pentru elevi/studenți. Este organizat ca un mic muzeu (la primul nivel s-au păstrat niște uși vechi de fier forjat – o splendoare! , iar la următorul se află tulumba cântătoare – am așteptat și noi înfiorați să-și etaleze o mostră din repertoriu), dar punctul forte îl reprezintă, desigur, platforma de sus, cu vedere panoramică, pe toate cele 4 laturi ale sale, de unde poți admira marea de acoperișuri cărămizii, brăzdată din loc în loc de panglicile albăstrii ale canalelor! Dacă ridici privirea, vezi deasupra lăcașul celor 47 de clopote, adunând împreună cam 27 de tone de bronz! Evident că totul are un preț (dincolo de cel al biletului de intrare): 366 de trepte, dispuse pe o spirală din ce în ce mai îngustă pe măsură ce urci, pentru că la fel e construit și turnul, în trepte suprapuse, tot mai mici spre vârf, precum un imens tort de nuntă... Când am coborât, am remarcat în holul de la intrare, unde sunt casele de bilete, prezența unui tonomat cu suveniruri, ce funcționează pe bază de monede și bancnote, din care ne-am autoservit cu un ghid al orașului, conținând și o hartă foarte bună, de care aveam să ne folosim pe alocuri.

Markt comunică printr-o străduță scurtă cu Burg, o altă piață celebră a orașului, care mie mi-a plăcut mai mult, poate pentru că e mai mică și mai liniștită. Și aici sunt două construcții absolut fenomenale, de referință pentru Bruge: Primăria – cea mai veche de acest fel din Țările de Jos, ridicată pe la 1300 și ceva, cu fațada gotică împodobită cu statui și Basilica Sfântului Sânge – care se spune că ar păstra o fiolă cu sângele lui Iisus. Noi nu am intrat, ne-am mulțumit să-i admirăm doar fațada micuță, dar extrem de frumos decorată, tot în stil gotic, cu dantelării de piatră și statui aurite.

Nu mai știu pe urmă încotro am luat-o, pur și simplu ne-am lăsat purtați de instinct pe străduțele pietruite, pe care accesul automobilelor este restricționat, căscând gurile la detalii arhitectonice, la vitrinele magazinelor, intrările cochete ale restaurantelor și micilor hoteluri, din când în când traversând canale în care se reflectă frumos siluetele romantice ale caselor. Bruges-ul nu poate fi povestit în cuvinte, o să pun poze și o să vedeți câte ceva, dar cel mai bine ar fi să vă faceți drum într-acolo! ????...

Am trecut pe lângă punctul de îmbarcare în plimbarea pe canale, am propus să ne oprim, dar Tati a protestat, că-i prea frig și o să ne congelăm în barcă. Ok, am mers mai departe de-a lungul canalului, silueta maiestuoasă a turlei Catedralei Onze Lieve Vrouw Brugge (a Fecioarei din Bruges) ne chema cu insistență din depărtare. Am intrat în biserică (și ca să ne încălzim un pic), o parte din ea e deschisă publicului larg (îmi amintesc niște urme de fresce pictate pe unul din ziduri), cealaltă contra cost; dacă mi-aș fi amintit că aici se află una din capodoperele geniuluilui Renașterii Italiene, Michelangelo (Madona cu Pruncul), aș fi insistat să intrăm... Dar nah, îmi înghețaseră pesemne nu doar mâinile, ci și amintirile...

În apropierea catedralei am remarcat (tot din mers) Muzeul de Arheologie și vechiul Sint-Janhospitaal (spitalul cu origini medievale Sf. Ioan, găzduit de o frumoasă clădire din cărămidă roșie). Pe acesta din urmă l-am trecut primul pe lista viitoarei mele vizite în Bruges!

Lăsarăm nevizitat și Muzeul Diamantelor, în schimb căscarăm gurile îndelung în fața unei vitrine, în spatele căreia un tip manufactura acadele pe băț... Pe urmă pe un pod, în fața unei căsuțe albe, îmbrăcate parțial în verdeață, cu acoperiș de țiglă și cu o fereastră împodobită cu dantele rotunde, câte una în fiecare ochi de geam... Am străbătut o străduță, de-o parte și de alta erau cârciumioare drăguțe, fiecare își etala oferta turistică; am zis că om reveni aici pentru masa de prânz, dar n-avea să se mai întâmple acest lucru.

La capăt ne aștepta unul dintre locurile care mă fascinase cel mai tare pe vremea documentării de acum câțiva ani, dinaintea plecării la Bruxelles: beguinajul. Înainte de a intra pe poarta monumentală, deasupra căreia este inscripționat anul 1776, ne mai facem de lucru amuzându-ne de lebedele albe ca zăpada – unele plutesc agale pe luciul apei, altele ciugulesc pe tăpșan, câteva dorm în poziții caraghioase, cu capul băgat adânc sub una din aripi.

Beguinajele pot fi asimilate mânăstirilor, deși sunt diferențe notabile. Sunt specifice Țărilor de jos și datează din perioada medievală timpurie, fiind concepute ca ansambluri arhitectonice formate din mici locuințe, destinate a găzdui femeile necăsătorite sau văduve, care formau o comunitate laică, supusă totuși unor norme comune celor religioase, de simplitate, sărăcie și rugăciune. Totuși, o beguină putea părăsi oricând stabilimentul dacă hotăra să se căsătorească, spre exemplu. Beguinajul din Bruges a fost înființat în 1245, dar forma sa actuală datează din sec. 19, fiind unul dintre cel mai bine conservate din Belgia. În prezent, căsuțele albe nu mai sunt locuite de beguine, ci de călugărițe benedictine; există și o capelă drăguță în interiorul sitului. Pajiștea imensă din mijloc este presărată din loc în loc cu copaci (la rădăcinile cărora am zărit noi primele brândușe din primăvara asta!) și străbătută de un pârâiaș. Poarta se dechide publicului larg în fiecare zi, de cum dau zorii până la apus. Din loc în loc sunt plasate anunțuri în care ești rugat să păstrezi liniștea în cursul vizitei și să fii îmbrăcat civilizat. Beguinajul e probabil cel mai pașnic loc din Bruges și, cu siguranță, unul dintre cele mai fotogenice!

Ne-am întors spre centru, dar ne-am străduit să fie pe alt drum. Am zărit pe hartă inspripționat „Cel mai mic muzeu din lume” și ne-am abătut până la el, dar n-am prea avut ce vedea – ușa era încuiată, doar câteva obiecte fără nicio legătură expuse într-o fereastră; asta o fi tot?! Pe strada următoare însă ne aștepta o adevărată surpriză: am întrezărit ceva prin poarta larg deschisă și am îndrăznit să pătrundem. O grădină presărată cu pâlcuri de brândușe, compartimentată frumos cu mici garduri vii, o fântână în mijloc și chiar câteva bănci în apropiere. Case albe de jur împrejur, de genul celor pe care tocmai le văzuserăm în beguinaj, doar că aici nu locuia nimeni – ne-am dat seama de asta iscodind prin ochiurile ferestrelor. În capăt, o capelă mică, albă, cu siguranță nefuncțională nici ea. Frumos locul, ne-am preumblat, l-am pozat, am adulmecat parfumul pământului reavăn contopit cu cel al florilor... Ieșind și înaintând pe stradă de-a lungul zidului exterior, ne-am lămurit întrucâtva ce-i cu locul ăsta: Godshuis de Meulenaere (Azilul St. Joseph), 1613 anul de naștere... Am identificat mai apoi pe harta cumpărată odată cu ghidul multe astfel de azile, majoritatea în vestul și în sudul orașului vechi; nu știu dacă sunt toate vizitabile.

Am nimerit apoi într-o piațetă decorată cu două coloane vechi de piatră și cu... 4 statui ecvestre metalice ciudate; era multă lume în zonă, așa că ne-am apropiat și noi. Ansamblul se cheamă „Cei patru călăreți ai Apocalipsei – Moartea, Războiul, Revoluția, Foamea”, dar n-am priceput prea multe legat de el, noroc cu plăcuța explicativă. Curând am înțeles însă care era adevărata cauză a aglomerației: un pod arcuit de piatră peste un canal, de unde se desfășoară niște priveliști extrem de frumoase – un real colț medieval al Bruge-ului.

Ajunserăm din nou la punctul de îmbarcare și de data asta rugămințile mele l-au înduplecat pe Tati: „Cât de frig ar putea fi?! Hai, că suntem înfofoliți bine! După aia ne-om duce și-om bea ceva cald dacă o fi nevoie! Hai, că nu venim în fiecare zi la Bruge!” Biletul costă 10 euro de căciulă, în bărcile destul de voluminoase încap vreo 30 de persoane, poate chiar mai multe, iar călătoria durează în jur de 30 de minute. Căpitanul face și pe ghidul, inclusiv în engleză, dar zgomotul motorului m-a împiedicat să aud ceva, mai ales că eram fix în spatele bărcii. M-am concentrat pe priveliști, care mi-au hrănit cu mult frumos privirile și sufletul... A nu se rata această experiență!

Setasem pe GoogleMaps locul unde se găsește cea mai bună ciocolată din Bruges (după cum găsiseră copiii pe net), The Chocolate Line și, la coborârea de pe barcă, am remarcat că nu era departe deloc. E magazinul de desfacere al unei făbricuțe cu tradiție, din ce am înțeles din multele poze și afișe prezentate în interior. Ba, există și un mic muzeu și chiar și un mic atelier, unde se fac demonstrații. Cât despre ofertă, aceasta e extrem de largă și frumos prezentată – foarte greu de ales! Până la urmă am luat ceva cadouri dulci pentru prieteni, dar și câteva praline pentru noi, pe care le-am ras în stradă, la ieșire, gustând câte puțin din fiecare. Chiar delicioase!

Dacă tot am început cu desertul, hai să continuăm și cu felul principal, nu?! ???? Aproape de Markt găsirăm un restaurant drăguț-foc, care ne ospătă pe cinste, deși nu ieftin deloc... V-am mai zis, Bruge este o destinație scumpă.

Pe urmă am luat-o agale pe străduțe, am vrut să văd mai îndeaproape hotelul la care făcusem prima dată rezervare – plasat cu adevărat spectaculos, la o intersecție de canale. Am mărit pasul când ne-am dat seama că nu mai e mult până se închide Muzeul Ciocolatei (pe ăsta aș fi vrut totuși să-l vizităm); am ajuns cu inimile în gât, dar nu ne-au mai primit, au zis că nu mai e suficient timp. Ne-am consolat într-o cârciumioară din vecinătate, cu câte un pahar de bere aromată, de culoarea chihlimbarului...

Ne-am trezit pe o stradă pietonală plină cu magazine de-o parte și de alta, adăpostite în parterul unor case splendid decorate în părțile lor superioare (mă uit acum pe hartă și văd că se cheamă Geldmuntstraat în partea dinspre centru și Noordzandstraat în cea periferică). Mai cu ochii pe la vitrine, mai pe la decorațiunile arhitectonice, am ajuns într-o piață imensă, dincolo de care vâjâiau zeci de mașini pe un bulevard cu mai multe benzi. În capăt, clădirea roșie, modernistă ne-a atras atenția; era Sala de Concerte. Înțelegând că de aici se cam termina centrul vechi, ne-am întors, dar pe o stradă paralelă cu cea pe care veniserăm, care ne-a scos la Catedrala St. Salvador. Se cam pornise vântul, ba căzuseră și câțiva stropi de ploaie rece, așa că am intrat. Am vizitat-o cam pe repede-înainte, că se făcuse ora de închidere. Am reținut totuși atmosfera caldă, plină de pace.

Începuseră deja să se aprindă luminile orașului, seara se lăsa de după cortina groasă a norilor. Copiii s-au declarat obosiți și au pornit-o spre hotel; eu și cu Tati (vorba aia, „tineri și neliniștiți”) am zis că ne mai foim un pic. Am eșuat în Muzeul Berii – muzeul era închis, dar magazinul de suveniruri și pub-ul atașat încă nu. N-am putut rezista ofertei de a degusta 5 sortimente de bere (fiecare însemnând 150 ml), la alegere, pentru „numai” 10 euro! Am luat doar un rând și am gustat unul de la altul și tot am plecat de acolo cu mult mai veseli și mai ușori decât intraserăm!????... Ziua noastră turistică s-a cam încheiat aici; ploaia a început timid taman când intram în hotel, dar a continuat într-o sarabandă îndrăcită toată noaptea.

A doua zi ne-am decazat destul de devreme, după ce am servit micul dejun printre primii din hotel. Avionul nostru urma să decoleze în aceeași după-amiază de pe Charleroi, dar până atunci voiam să tragem o fugă până la Ostende, la țărm de mare. Tati însă citise într-un pliant despre cele 4 porți de intrare în Bruges, singurele rămase din perioada medievală. Nu puteam pleca fără să le dăm binețe... Evident, sunt dispuse de-a lungul canalului ce înconjoară aproape în totalitate centrul vechi, distanța între ele fiind destul de mare. Aveam mașina la dispoziție, așa că asta nu era o problemă.

Ploaia se oprise de ceva timp și lăsase în urmă un cer albastru și un soare rece, dar strălucitor. Prima dată am ajuns la Smedenpoort, undeva în vest. Am și oprit în vecinătate, dar am fost trimisă doar eu, ca ambasador al familiei, s-o fotografiez mai îndeaproape. La celelate n-am mai oprit, doar le-am admirat de pe șosea și le-am pozat reducând viteza sau chiar staționând la vreun semafor: Ezelpoort tot pe latura vestică, dar mai în nord, Kruispoort în est (după ce am trecut pe lângă cele 4 mori de vânt de dincolo de canal) și Gentpoort în sud.

... Mi-a plăcut mult micuța bijuterie flamandă, Bruges, m-a vrăjit de-a dreptul! N-am avut mult timp pentru ea și n-am avut noroc nici de cea mai bună vreme, dar tot m-a vrăjit! Sunt recunoscătoare pentru asta. Sper să se mai nimerească vreodată pe agenda mea turistică, au rămas atâtea de văzut și de făcut!... Și de (re) trăit...

---

VIZUALIZĂRI: 3993 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI