„Aremorica” sau Paradisul terestru (II)

TIPĂREȘTE

Aod ar vein ruz... Ca și cum aceste cuvinte, în afara sonorității aparte (deși chiar nu știu cum se pronunță), ar avea vreo semnificație pentru noi, cei de sorginte latină. Poate Côte de Granit Rose să fie mai dulce auzului nostru carpatin. Pentru că, da, rezonează cu o Coastă de Granit Roz...

Ca și cum Bretania însăși nu ar fi un tărâm aparte, coastele sale maritime atrag turiștii, precum sirenele, altădată, bieții marinari în căutare de Ithaca... Iată, smaraldul, rozul sau jadul sunt culorile cu care localnicii își împodobesc țărmurile. Sau țărmurile i-au împodobit pe localnici...

Iar de la Saint Brieuc la Ploumanac’h, de lângă Perros – Guirec, se ajunge repede, pe drumuri naționale ce seamănă cu autostrăzile de la noi. Chiar dacă, inexplicabil, navigația mașinii ne-a dus, de-a lungul ultimilor kilometri, pe niște străduțe pierdute printre dealuri și sate netrecute pe hartă. Sunt însă convins că navigația mașinii își are propriul suflet, căci nu a fost singura dată când ne-a purtat pe cărări asfaltate ca în palmă și înguste până la teroare, doar ca să ne uimească sinele cu această lume rurală ruptă din cântecele menestrelilor.

Am trecut prin centrul satului-stațiune doar ca să ajungem în parcarea de la Far, acolo unde începe Sentier de Douaniers, Cărarea Vameșilor, poteca ce te poartă, kilometri, de-a lungul Coastei de Granit Roz... Bine am făcut, deoarece am fost printre ultimii care au mai găsit loc de parcare.

Așadar, iată-ne, echipați de munte, cu rucsacul în spate, gata de incursiunea pe malul mării. Căci, da, precum anul trecut, la Land’s End-ul din Cornwall-ul învecinat, și aici senzația este stranie: de-o parte marea, de cealaltă, relieful de pășune alpină... Poate și pentru că, odată, de mult, aici s-a rupt un continent!

Iar rocile, culmea, sunt chiar roz... Incredibil de roz, precum viața din cântecul Edithei Piaf... Explicația este trivială: ca și în Cantabria vecină, peste golful Biscaya, este vorba de filonul de hematită, un banal oxid de fier, care a ruginit de-a lungul eonilor, de când magma l-a adus la suprafață, atunci, când cu nașterea Americilor. Sentimentul este ciudat, cu pietrele acelea contorsionate, ca un burete moale.

Așadar am tăcut și ne-am aliniat coloanei de turiști francezi – rar am întâlnit alte nații prin aceste meleaguri. De altfel, gândeam, francezii nu au nevoie să plece pe alte tărâmuri; au o țară pentru care o viață nu este de ajuns ca să o vizitezi! Și am purces la drum, pe lângă niște uriași bolovani suprapuși într-un echilibru precar, pe lângă un hangar de vaporașe, care își coborau destinul spre valuri pe o rampă imensă de piatră, ca să ajungem lângă curtea casei – despre care scrie în toate pliantele și pe care trebuie să o ocolești, fiind proprietate privată – care se sprijină pe Farul de la Ploumanac’h, reconstrucție postbelică din granitul roz al coastei, în locul originalului distrus, ca multe alte edificii, în urma Debarcării din 1944. Poteca ocolește casa, pentru a se bifurca spre far și spre drumul de coastă, pe lângă un punct de informație turistică. Am coborât spre far, pe sub stâncile ascuțite, doar ca să respirăm cu nesaț aerul marin și să ne bucurăm – din nou acea bucurie pe care o resimți prin toți porii, necondiționat.

Iar lumea se bucura, alături de noi, în tăcere. Deoarece cuvintele sunt de prisos.

Ne-am întors, apoi, pe Cărarea Vameșilor și am urmat țărmul câțiva kilometri. Peisajul este marțian, la propriu și doar albastrul incredibil, adânc precum doi ochi de fată, brăzdat de cearta pescărușilor te mai aduceau cu picioarele pe Pământ (cu P, de la planetă, nu de la sol!)... Mai ales după amorțirea simțurilor, pe altarul plan și neted pe care l-ai găsit, departe de lumea dezlănțuită și pe care te-ai culcat, în mângâierea razelor soarelui calin (căci aici nu există acel astru diurn care te arde, precum printre ciulinii Bărăganului).

Am părăsit Cărarea Vameșilor acolo unde, la o nouă bifurcație, o potecă o cotea spre sat. Casele din piatră sunt de un bun gust aparte, fără să epateze, de parcă ar fi fost săpate în granitul coastei. O încântare pentru ochii obișnuiți cu grobianul construcțiilor carpatine!

Și iată-ne în același centru pe care l-am traversat dimineață, cu o parcare arhiplină, cu câteva hoteluri de lux, dar cu aceeași discreție înălțate, cu magazinele de suveniruri și restaurante cochete, care te duceau, inexorabil, către plajă... O plajă pustie, acum, la reflux, o plajă la mijlocul căreia trona misteriosul Oratoriu al Sfântului Guirec, cel care a acostat pe aceste maluri, care aveau să îi poarte numele. Este vorba de o statuie măcinată de vânt și de ape (căci, la flux, este inundată), ce datează din vremile de început ale Franței. Statuia sfântului rezistă și datorită legendei care spune că fetele nemăritate trebuie să înfigă un ac în nasul sfântului – ce dureroasă povară! – iar dacă acul rezistă înfipt în granit, atunci, cu siguranță, fata se va căsători până la sfârșitul anului... Așa să fie, oare? Poate, pentru că, pe aici, fetele sunt frumoase și e puțin probabil ca vreuna, la vârsta măritișului, să nu își îndeplinească sorocul, cu sau fără acul care să împungă nasul bietului sfânt. Fie el, nasul și din piatră...

L-am părăsit pe sfânt, aflat în mâini bune, de altfel, pentru a ne reîntoarce în parcare – iar castelul care domina dealul a regretat pentru că nu ne-a numărat printre vizitatorii zilei, dar, în ciuda renumelui, nu intrase în socotelile noastre de atunci – altele aveau să fie fericitele construcții cărora aveam să le călcăm dalele. Iar acolo, la marginea parcării, descoperisem un loc de picnic – cât am căutat astfel de amintiri ale expediției engleze – pe care l-am ocupat, alături de alte familii de francezi, fiecare cu cei trei plozi din dotare (chiar așa, o întrebare anacronică: oare francezii ăștia au citit pe undeva de doctrina familială din România anilor de dinainte de ’89?)

Pentru că mai aveam o după amiază la dispoziție, în drumul spre Saint Brieuc am poposit în micul Paimpol, peste mare de Insula Brehat. Bouchon-ul de la intrare ne-a aruncat în plină Coastă de Azur... Nu știu de unde au apărut toate mașinile alea, multe de fițe, decapotabile, care umpleau strada principală, către port. Poate că ocupanții lor tocmai ce abandonaseră iahturile care zăceau în balta refluxului? Poate... Iar localnicii, calmi, mândri, victorioși, pentru potopul de turiști care, cu siguranță le umflau veniturile, precum fluxul, apa din port, te ademeneau la terase, în magazine, pe străzi. Cum să pleci de aici, să părăsești îmbrățișarea senzuală a mării? Cum să îți mai pese de restul lumii, când lumea însăși stă la picioarele tale?

Iar sentimentul eternității este deplin pe plajele de la Pointe d’Arcouest, printre roci contorsionate care formează golfuri ce adâncesc țărmul la infinit. Și cât de comică este scena în care tu moțăi, la umbra unei stânci, cu spatele la istmul care leagă formațiunea insulară de țărm, convins fiind că cei doi pensionari de pe stânca învecinată, care se odihneau cu fața la mare, îți vor sugera momentul în care fluxul va începe să acopere istmul... Pentru că, la un moment dat, tresari, simțind ora înaintată, dar mirat de nemișcarea acelora, care au în câmpul vizual marea, doar ca să te întorci și să vezi cum valurile încep să măture pulberea depusă peste zi pe îngusta potecă ce te unește cu malul! Apoi îți strângi rucsacul și fugi, în timp ce, cu coada ochiului, zărești tresărirea celor în care tu însuți îți pusesei încrederea și care abia acum observă mareea...

Aici, la marginea eternității, oamenii au răbdare!

---

VIZUALIZĂRI: 2471 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI