Față în față cu oceanul - 5 zile la Quiberon în Bretania

TIPĂREȘTE

Ne doream să petrecem câteva zile cu familia într-un loc apropiat de natură. O prietenă mi-a lăudat un orășel breton de pe marginea Atlanticului, Quiberon, departamentul (echivalentul județului) Morbihan, unde fusese în plină vara. Mi s-a plâns doar de trafic și de numărul mare de turiști laolaltă. Mi-am spus că la început de noiembrie nu riscăm mare lucru din acest punct de vedere.

Am cumpărat biletele de tren de la Paris, gara Montparnasse (una din cele 6 gări pariziene, cea care deservește vestul Franței) pâna la destinație. De fapt pe ultima porțiune, între Auray și Quiberon, funcționa un autocar, care înlocuia momentan trenul. Gara Montparnasse parcă te propulsează deja în altă lume, unde totul este mai plăcut. Poate că acesta este doar sentimentul meu, greu de explicat, poate că eram bine dispusă la începutul mult așteptatei vacanțe.

În trenul de tip TGV, deci foarte rapid, trecerea prin tunele repetate este neplăcută pentru urechi. Drumul nu prezintă un interes covârsitor: câmpuri, eoliene, opriri la Rennes și la Vannes.

La Auray ne aștepta autocarul, GO Breizh. Breizh este numele Bretaniei în limba bretonă, limbă de origine celtică. Eram mai ales nerăbdătoare să întrevad în sfârșit marea, sau mai bine zis oceanul.

Mai întât autocarul a străbătut o zona industrială, apoi o pădure în care se află un parc de distracții foarte întins, după care am început să zăresc zmei care făceau zigzaguri deasupra copacilor, urmați de dune de nisip cu garduri de nuiele, semne că plajă nu mai era departe.

Punctul culminant al acestui drum de o ora cu atocarul a fost trecerea pe un istm de circa 50 de metri lățime, cu marea pe ambele părți. O imagine de vis: pe dreapta plaja părea mai vântoasa și valurile mai înalte, pe stânga totul era mai potolit, marea de un albastru mai intens (la la la la la, la la la la la la, un albastru infinit… cântați cu mine). Mai văzusem acest tip de loc numai noaptea în visele mele.

Treptat, fâșia de pamânt s-a lățit din nou, am trecut prin Staint Pierre de Quiberon, apoi prin Quiberon, care se află la capătul unei peninsule. Panourile indicau numele în franceză și în bretonă, Kiberen.

Am coborât la capătul liniei, în plin centru, la portul Maria și ne-am îndreptat, cu bagajele în spate sau pe umăr, spre hotelul rezervat dinainte, Ibis Spa & Wellness (vezi recenzie).

Drumul trecea de-a lungul plajei principale, unde Atlanticul ne-a întâmpinat în felul lui, cu miros de alge, ciufulindu-ne și stropindu-ne cu apă sărată și nisip. Am mers astfel pâna la cazinou, apoi am luat-o la stânga pe lânga un centru acvatic, un minigolf și niște terenuri de tenis. În total am mers vreo jumătate de ora.

Ne-am cazat rapid.

Seara eram dornici să descoperim centrul, așa că am părăsit căldura hotelului ca să înfruntăm frigul serii în acest capăt de lume, sau în orice caz de Europa.

În trecere, am rezervat la un restaurant din centru, Hoche, care ne primea de abia la ora 19, așa încât am mai hoinărit pe străzi, pe lângă un far aflat printre case, dar care fiind înalt părea să-și îndeplineasca rolul de far. Trebuie spus că era ultima zi din octombrie, Halloween, ceea ce dădea locurilor un aer misterios. Cineva dichisise o casă părăsită cu pânze (false) de păianjen, undeva răsună o muzică de cimpoi, copii deghizați în monștrii colindau localurile însetati după… bomboane.

Masa la Hoche l-a dezamăgit pe soțul meu, care pune ștacheta sus când vine vorba de hrană.

A două zi se anunța vreme bună, după care o zi ploioasă, așa că doream să profităm de orice rază de soare. De fapt în aceste câteva zile s-a cam ghicit că vremea este foarte schimbătoare pe aceste meleaguri influențate de ocean, care poate aduce vânt, furtuni și valuri violente, dar are și un efect benefic, evitând frigul extrem că și căldură sau seceta extreme. În mod uimitor, vegetația cuprinde chiar măslini sau palmieri.

Ce se poate face la Quiberon?

Voi începe prin ceea ce se poate face, dar ce nu am făcut, din lipsă de timp, sau pentru că nu era sezonul potrivit: se poate merge pe insule cu vaporul (Belle-Île, Houat și Hoëdic), te poți cățăra în copaci într-un parc de aventură, poți juca golf sau vizita muzeul orașului (era din păcate închis toamna). Te poți de asemenea îmbăia în mare (noi am preferat piscină hotelului) sau practica sporturi nautice, începând cu surf-ul.

Ca orășeni epuizați de muncit în fața unui ecran și de alergat pe trotoare și prin autobuze și înca traumatizați de episodul de coșmar al covidului și cohorta lui de măsuri extreme, am preferat să ne impregnăm de natură, în special de prezența Atlanticului, să ne aerisim și să profităm de fiecare clipă.

Pe tot lungul coastei se pot face drumeții, când la nivelul marii, când pe faleză. De la cazinou în partea stânga se merge de-a lungul marii pâna la capătul peninsulei. Din loc în loc sunt « lăzi de maree », în care oricine poate arunca gunoaie culese pe plajă, care au fost aduse de valuri. Am găsit și am aruncat de exemplu un pix ros de sare, un bidonaș de palstic rotunjit de apă și bucăți de năvoade.

Am trecut pe lânga un hotel Sofitel ceva mai luxos decât Ibis-ul nostru, precum și lânga cazemate din al ÎI-lea Război Mondial, vestigii ale Zidului Atlanticului, construit de nemți pentru a apară teritoriile cucerite, împotriva unui atac maritim. Pe o mică plajă între stânci, m-am amuzat să aleg pietricele cât mai viu și mai diferit colorate. Un panou ne informa că pe acolo se făcuseră săpături arheologice care scosesera la iveală așezări și schelete din epoca mezolitică. Arătau cu ce se hrăneau acei strămoși ai bretonilor, vânători-culegători.

La capătul peninsulei apare din nou marea pe ambele părți, cu același contrast între valuri înspumate infernale pe dreapta și o mare albastră fără cel mai mic valurel pe stânga, până când cele doua se contopesc.

A două zi am mers de cealaltă parte a cazinoului, spre « Côte Sauvage » (Coasta Sălbatică). Am luat-o prin interiorul pensinsulei, mai ferit de vânt. Ici și colo am întâlnit menhiri izolați, aceste monumente megalitice preistorice, blocuri de piatră neprelucrată dispuse vertical, acoperite cu mușchi. Nu se știe bine care le era scopul (obiect religios, funerar, punct de reper sau de energie telurică?). Ne-am oprit și la un turn (fost semafor pentru navigație), unde cel mai mic membru al grupului a socotit că a venit momentul să-și înalțe zmeul.

Coasta Sălbatică este… sălbatică. Valurile se succeda cu furie, împroașcă rotocoale de spumă, pe care vântul le duce în zbor departe pe pajiștea de pe faleză. Fotografii speră să redea deslănțuirea oceanului, dar rezultatul este dezamăgitor, lipsind ceva care să indice înălțimea valurilor. De altfel, pe drumul de întoarcere, am trecut pe lângă un monument dedicat unei echipe de doi salvatori care au pierit ei înșiși încercând să ajute un naufragiat.

În ultima zi am avut un program ceva mai calm, după toată vântaraia și kilometrii parcurși. Am vizitat o fabrică de conserve La Belle Iloise, care fabrică și comercializează preparate de pește, în special sardele și heringi, ba chiar și alge. O sală explică etapele între pescuit și farfurie, o altă sală prezintă o mulțime de produse și oferă și o degustare (pâine și peștiuc). Același tip de loc există pentru biscuiți și prăjituri bretone, în care un ingredient favorit este caramelul preparat cu unt sărat. Nu vreau să închei capitolul fără să menționez niște bomboane pe băț lunguiețe, specialitatea locului, numite « niniches », cu gusturile cele mai variate (căpșuni, banane, pepene galben, caramel sărat, pere…).

Dar acum trebuie să închei, dragi membrii AFA, care ați citit relatarea Bristenei pâna la capăt, spunându-vă la revedere în limba bretonă: Kenavo!

---

VIZUALIZĂRI: 787 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI