Haihui prin Europa Centrală

TIPĂREȘTE

Chiar dacă sunt 5 ani de atunci, chiar dacă au mai apărut șosele, s-au modificat prețuri, recomand cu plăcere acest traseu.

Povestea începe (cum altfel?) într-o friguroasă zi de sfârşit de iarnă sau, poate, într-una dintre primele zile urâcioase ale Babelor (deşi nu înţeleg de ce babele trebuie să fie urâcioase, ca şi cum nu ar fi, ele, depozitarele înţelepciunii atâtor ani!). Una din zilele alea, încă departe de gustul molatec al verii, în care numai visul ne apropie de vacanţă.

Şi, pentru că totul porneşte de la un vis, am deschis calculatorul şi, pe calea virtuală a Internetului, am dat naştere Traseului... Oare ce înseamnă o reverie prin centrul bătrânului continent? În kilometri, zile, program, cazări şi costuri? Numai rezolvarea acestui puzzle este o provocare dătătoare de adrenalină!

Zis şi făcut...

Ca o paranteză, ce comod este azi, în faţa calculatorului, să visezi. Pentru că el face restul... Cu toate că, undeva, în străfunduri, un gând se zbate: unde este plăcerea atingerii hărţii, tentaţia riglei şi scârţaitul creionului pe hârtie? Ei, da, însă fiecare timp cu farmecul său...

Dar Traseul nu aşteaptă asemenea filozofări, el te trage de mânecă şi îţi spune: „Hai, nu mai adăsta, la drum! ”

Şi drumul se clădeşte, sub roţile maşinii...

Prima etapă, de la Bucureşti la Oradea. Deşi doar pe o distanţă de 546 km, drumul se întinde pe durata a mai bine de 8 ore... Peisajul străbătut este magnific, păcat de aşa ţară frumoasă, fără şosele! Dealul Negru şi şerpuirea asfaltului, Valea Oltului, cu ale sale serpentine şi priveliştea neasemuită a munţilor, lipsa unei centuri ocolitoare a Sibiului (care are partea ei pozitivă – vezi, fie din fugă, o Capitală europeană), podişul Transilvaniei, cu dealurile moi, apoi şocul unui oraş medieval, Sebeş, tăiat fix pe mijloc de şoseaua naţională, care musteşte de TIR-uri în timpul săptămânii (adică exact atunci când elevi de toate vârstele străbat linia ce separă oraşul, în drum spre şi de la şcoală!), Orăştie, cu visul zborului, Deva (unde e bine de făcut un popas, fie şi spre a prânzi, dacă nu chiar pentru a vizita cetatea de pe deal – un efort care merită), apoi scurtătura pe care GPS-ul o indică, şmechereşte, peste Apuseni, pe la Brad, Beiuş şi, tangenţial, Băile Felix – iată numai ideea unui periplu local.

Pentru cei grăbiţi, vama Borş e la doi paşi de Oradea şi drumul poate continua, spre noaptea scurtă de vară, prin Ungaria...

Dar, ce rost are atâta grabă?

O noapte în Oradea, sau, mai bine zis, la marginea ei, la doar 9 km de frontieră, într-un hotel cochet, este binevenită pentru o nouă visare. Amintirea drumului parcurs, misterul maşinilor ce gonesc – unde altundeva, decât spre graniţă – anticiparea necunoscutului de mâine sunt ingredientele unei seri de neuitat.

Care anunţă o dimineaţă încă în aşteptarea răsăritului, la ora 5... Dar este un efort plăcut, căci, după plinul rezervorului, am ajuns în vama Borş exact la ora... 5 (ce frumos, în Ungaria este mai devreme!). Ce mai conta faptul că, acolo, la un ghişeu, unguroaica de la care am cumpărat vinieta (nu uitaţi, este obligatorie, nu se lipeşte nimic pe geam – ce nu ar mai putea fi dezlipit – şi nici nu costă prea mult, dar măcar îşi justifică existenţa) nu ştia româneşte, dar îmi vorbea în... italiană... Nimic nu se compară cu iaurtul rece băut într-o parcare de la marginea unui sat fără nume, care se trezea în ceaţa dimineţii. Sau cu surpriza semafoarelor sincronizate din Debrecen...

După o scurtă ploaie de vară, timp în care am schimbat două autostrăzi, intrarea în Slovacia s-a făcut pe nesimţite, fosta graniţă fiind marcată de nişte ruine, în interiorul cărora se găsea o casă de schimb valutar (ce înseamnă spaţiul Schengen!). În prima benzinărie, vinieta trebuie cumpărată, deoarece amenzile sunt mari. Secesionişti, slovacii şi-au construit o ţară frumoasă, avantajaţi şi de relieful darnic. De altfel, deşi harta mă ducea spre Preşov, şugubăţ, GPS-ul m-a deviat prin munţi, pe o scurtătură, poate şi ca să îmi arate ce înseamnă un Parc Naţional, „Paradisul slovac”. Într-adevăr, drumurile şerpuitoare îmi aminteau de România, mai cu gropi, mai cu cârpeli, dar peisajul, curăţenia, pădurea, satele, din nou curăţenia fac toţi banii. Dacă nu aş fi avut altă destinaţie pentru ziua aceea, mai că m-aş fi oprit în acel, cu adevărat, paradis!

Pentru că vorbeam despre avantajele spaţiului Schengen, mi-am dat seama că sunt în Polonia cam dupa o oră de la intrarea în ţară. Pentru că am mers pe drumuri lăturalnice, prin sate şi munţi, nu am deosebit nici un semn că am părăsit Slovacia. Doar denumirile satelor şi reclamele de pe marginea şoselei conţineau mai mulţi „w” decât în mod normal... De altfel, tare mirată trebuie să fi fost fata de la micul magazin de artizanat de la intrarea în Nowy Targ, când am întrebat-o dacă suntem în Polonia. Aici nu există vinietă, se plăteşte, din loc în loc, pe autostradă (aveam să descopăr acest adevăr după ce, disperat, am găsit, în cele din urmă, într-o benzinărie uitată de Dumnezeu, pe cineva care înţelegea puţin englezeşte şi care m-a putut lămuri).

Polonia este o ţară de vis! Poate că, din fostul lagăr comunist, este ţara cu adevărat binecuvântată, cu un relief variat, cu oameni dintr-o bucată, care ştiu şi ce vor şi cum să ajungă acolo.

Iar punctul terminus al zilei, prima etapă a vacanţei, Cracovia, s-a dovedit a fi, cu adevărat, oraşul boem, vesel, romantic, medieval şi modern în acelaşi timp, plin de rănile cicatrizate ale unui război nedrept (care război este, de fapt, drept?) dar şi de speranţă. Câtă sobrietate în Piaţa Mare, lângă catedrală (acolo unde, din oră în oră, cântă la trompetă – se spune că, dacă te zăreşte din turn, trompetistul îţi face cu mâna şi o să ai noroc în viaţă!), câtă bucurie de a trăi, în pub-urile din cartierul evreiesc Kazimierzs, unde ruinele rămase ascund în ele tragediile unor vieţi distruse (ce contrast!). Dar asta este Cracovia, cu farmecul ei ascuns! Străzile vechi, din jurul Universităţii Jagiellone, liniile de tramvai ce le întretaie, unde nu te aştepţi, cohortele de turişti (şi nelipsitul japonez, împovărat de aparate de fotografiat, obiective şi trepiede), caleştile străvechi, la care stau, înhămaţi, mândrii armăsari polonezi, mângâiaţi, din când în când, de vizitii. La malul Vistulei, orgolios, tronează castelul Wawel, simbolul oraşului, cu dragonul său care scoate flăcări pe nări şi care, îmblânzit în vremuri imemoriale, păzeşte acum citadela, în drumul său spre modernitate. Dincolo de fluviu, dacă treci peste unul din nenumăratele poduri (nu înainte de a te delecta cu priveliştea vaporaşelor şi bărcilor de tot felul), ajungi în partea nouă a oraşului, străjuită, simbolic, de o piaţetă în care se odihnesc, singuratice, scaune... Scaune pentru reculegere, scaune pentru rememorare... Căci se intră în fostul ghetou, unde, pe o stradă lăturalnică, se ascunde fabrica lui Schindler.

Iar o vizită la Oświęcim (pe care trupele invadatoare l-au botezat, nefast, Auschwitz), nu poate lipsi dintr-un periplu al amintirii, pentru ca tragedia să nu se mai repete...

La căderea nopţii, terasele sunt pline şi oamenii îşi deapănă întâmplările de peste zi sau, pur şi simplu, visează cu ochii deschişi la Traseul ce va să vină...

Căci partea a doua a periplului m-a purtat către Praga, oraşul imperial. Drumul de la Cracovia la Praga, deşi în mare parte pe autostrăzi (sau, poate, tocmai de aceea) este destul de plictisitor. În schimb, măreţia oraşului de pe Vltava, cu acele clădiri fabuloase care se întind de-a lungul cheului, într-un curcubeu de culori, lumea pestriţă, gălăgioasă şi veselă, te fac să uiţi peisajul fad prin care ai trecut ca să ajungi aici.

Impresionant, castelul Hradčany îşi înalţă silueta zveltă peste râu, în aşteptarea vizitei. Dar asta, nu înainte de a urca dealul Petrin, cu funicularul (nu pentru că urcuşul „per pedes” ar fi prea dificil, dar pentru că merită ascensiunea mecanizată), dis de dimineaţă, doar pentru a inspira, în linişte şi singurătate, departe de liota de turişti care avea să îl invadeze în orele următoare, aerul parfumat al grădinilor. Şi, de acolo, dintr-un turn Eiffel în miniatură, dar, totuşi, suficient de înalt, să admir, bătut de vântul înălţimii (după un urcuş abrupt, de-a lungul câtorva sute de trepte), maiestatea sa, oraşul împăraţilor, care se expunea, impudic şi senzual, dincolo de Vltava...

Apoi, purtat în procesiunea din care nu lipsea, culmea, turistul japonez, împovărat de aparate de fotografiat, obiective şi trepiede, să cobor pe străzile medievale, către castel.

Şi aceeaşi procesiune, ca într-un pelerinaj sacru, m-a împins, ore mai târziu, când nu mai găseam diferenţa dintre asfalt, talpa pantofului şi propria-mi talpă, peste celebrul pod Carol, cel străjuit de statuile coclite, dar impunătoare, chiar şi la umbra pânzelor de păianjen... Iar surpriza s-a ivit nu pe pod, dar dincolo, când, de nicăieri, şi-a făcut apariţia o mică Veneţie, cu canalele şi vaporaşele ei – ce cartier ciudat, îndărătul unui pod de unde credeam că se sfârşeşte lumea civilizată... Dar drumul meu nu a fost întâmplător acolo, căci eram în căutarea altei minuni – ce anacronic în oraşul împăraţilor! – zidul „Flower Power”, zidul lui John Lennon, pe care, într-un grafitti de muzeu, cântă libertatea...

Şi lăsarea întunericului, într-un pub pe un vapor, alături de lebedele maiestuoase de pe Vltava, clădeam Traseul de a doua zi...

Care m-a dus înapoi, în ţara secesionistă, nu înainte de a ameţi – noroc cu GPS-ul, acest prieten bun – pe şerpuitoarele ieşiri de pe autostradă, la Bratislava. Unde, pe un pod modern, am zăbovit, prima oară în periplul meu, deasupra Dunării albastre... De fapt, ceea ce atrăgea privirea erau punţile cochete, şezlongurile şi piscinele nenumăratelor vase de croazieră, pline cu turişti veseli şi nepăsători, care navigau în aval şi amonte, de la Budapesta la Viena sau, de ce nu, mai sus, spre Regensburg...

Altminteri, deşi curată, Bratislava nu pare mai mult decât un orăşel cochet de provincie, cu un centru vechi în reconstrucţie, ca de altfel şi castelul care străjuieşte semeţ fluviul. Dar un oraş cu fete frumoase (se spune, cele mai frumoase din Centrul Europei)...

De acolo, de pe stânca înaltă a castelului, am privit peste Dunăre, către pădurea înaltă a morilor de vânt care produc aurul albastru, electricitatea, chiar dincolo de frontieră, către Viena.

Căci, la numai 60 de kilometri, autostrada te îmbie să te opreşti la Viena, capitala împăraţilor! Ceea ce am făcut, întrebându-mă, retoric, de ce au ales aceştia, ca spaţiu al încoronării lor, Praga. Iar răspunsul a venit repede, după câteva ore de hoinăreală pe Mariahilferstrasse, către palatul Hofburg şi spre Opera de Stat... Viena este un oraş pragmatic, calculat la milimetru, frumos dăltuit ca o statuie de Michelangelo... Dar Praga este boemă... Nu întâmplător a fost capitala... Boemiei...

Ca şi fabuloasa catedrală a Sf. Ştefan, cu turnurile ei ameţitoare, cu vitraliile multicolore şi cu turiştii ca furnicile... Sau cu musulmanul îmbrăcat occidental, urmat de cele trei soţii cu feţele acoperite... Numai nebunia de o clipă din caruselele care fac atracţia principală a Praterului, chiotele curajoşilor şi fulgerările neoanelor multicolore te mai trezesc, o fracţiune de secundă, la realitate, pentru ca, imediat, noaptea care s-a insinuat de mult, fără să o bagi de seamă, să te arunce în noianul de străzi şi oameni care alcătuiesc acest Babilon modern...

Pentru ca, a doua zi, metroul subteran să te scoată la suprafaţă, către un miracol numit Schonbrunn... Palatul în care a dănţuit împărăteasa Elisabeta, frumoasa Sissi... O zi nu este de ajuns ca să te minunezi de farmecul acestui loc, să te pierzi în labirintul verde sau să trăieşti aventura grădinii zoologice... Deşi pare aproape, sunt ore de când ai părăsit castelul, ca să ajungi la Gloriette... Şi, contorsionat sub o bancă, în căutarea celui mai bun unghi de fotografiat, el, turistul japonez.

Liniştea parea să vină, din cealaltă parte a oraşului, acolo unde, maiestuos, fluviul albastru, acasă la cântăreţul său, îşi poartă valurile... Întrucât staţia metroului este chiar pe pod, merită un popas în drumul spre cartierul zgârie-norilor, un adevărat La Defense austriac... Pentru ca, tocmai pe acel pod, dincolo de romantismul apei şi farmecul misterios al vapoarelor de croazieră – poate aceleaşi de la Bratislava, poate altele – să ai surpriza de a vedea un conaţional care îşi găseşte unica plăcere în a plonja în unduirea Dunării albastre...

În spatele cartierului din sticlă şi beton, din neant, răsare un parc uriaş, o oază verde, în care beduini moderni, după o zi de bătut birouri, joacă un binemeritat fotbal, sportul care face să dispară graniţa dintre oameni, rase, prejudecăţi. Şi de acolo, din turnul înalt, jucătorii par nişte puncte mobile şi colorate, lângă panglica albastră a fluviului. Din turn, Viena se lasă răsfăţată de privirea avidă, nu se ascunde, parcă cere să o admiri, să o lauzi...

Iar dacă o părăseşti, să îi promiţi că te întorci.

Şi pentru cine altcineva să o părăseşti, dacă nu pentru Budapesta, cealaltă capitală imperială? Şi de care o leagă aceeaşi împărăteasă şi acelaşi fluviu... Pentru că, pus să aleg între podul Erzsebet, cu profilul său modern şi mai vechiul, dar plin de romantism, pod cu lanţuri, aş fi într-o mare dilemă... De acolo, de sus, din Citadelă, poţi medita la sensul istoriei, admirând, totodată, trufaşul oraş care ţi se întinde la picioare. Iar Budapesta este frumoasă noaptea... Parlamentul, podurile, fortăreaţa sunt inundate de lumini şi Dunărea este brăzdată de vapoare şi bărci. Să fie aceleaşi vapoare de la Viena?

Paşii mă poartă către insula Margit, cu a sa fântână cântătoare, oaza de verdeaţă din mijlocul Dunării. Şi raiul adolescenţilor îndrăgostiţi.

Metroul budapestan este plin de contraste. Linia veche, ce uneşte Dunărea de bulevardul cu ambasade este săpată, parcă, de la suprafaţă, ca un şanţ astupat apoi cu pământ, dar atât de cochetă, ca un budoar de secol XIX. Trenurile sunt mignone, ca nişte bijuterii. Dimpotrivă, linia nouă, cea care are îndrăzneala să treacă pe sub apele albastre ale fluviului, este adâncă, atât de adâncă încât ameţeşti pe scările care te coboară, cu repeziciune, către peron.

Iar vizita în înălţimile catedralei Sf. Ştefan oferă o privelişte unică asupra unui oraş aparte. Şi către acoperişul mozaicat al vechii pieţe, unde, alături de oameni de afaceri grăbiţi, poţi mânca un cârnat picant de Debreţin...

Traseul... Puţin peste 3500 de kilometri, două săptămâni. Totul a pornit de la un vis... Visul unei nopţi friguroase, de sfârşit de iarnă sau, poate, de început de primăvară. Dar trebuie curajul de a visa!

---

VIZUALIZĂRI: 3206 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI