Călătorie la Roma. Aeroportul Baneasa

TIPĂREȘTE

Continui povestirea despre călătoria la Roma, începută cu Agenţia Omnia, pe aeroportul Aurel Vlaicu din Băneasa - Bucureşti, tot cu aspecte mai puţin plăcute. Cei înţelepţi lasă pentru la sfârşit ce e mai bun, că doar aşa ne-au învăţat latinii, strămoşii noştri, “Finis coronat opus”*! Prima parte a povestirii o găsiţi la review-ul Capital Inn Hotel Roma.

Călătoria la Roma a început, cum era şi firesc, pe un aeroport. Mergând cu o cursă ieftină, a firmei Blue Air, am plecat de pe aeroportul Aurel Vlaicu, de la Băneasa, Bucureşti.

Din prima clipă când am intrat, am observat o schimbare. Nu, să nu credeţi că în bine. Cele câteva rânduri de bănci (niciodată destule) din sala de aşteptare dispăruseră. Am stat o bună bucată de vreme în picioare, aşteptând să înceapă controlul bagajelor. Apoi am fost anunţaţi că acesta se va face la punctele 1,2 şi 3, care nu erau afişate nicăieri. Fireşte, controlul s-a făcut la cele numerotate 11,12 şi 13!

Am trecut fără probleme de această primă încercare. Acum, la controlul obiectelor personale şi persoanei. Nimic mai distractiv decât să vezi cum au pus vajnicii apărători ai graniţelor din văzduh nişte biete babe să se descalţe! Pasămite, aveau catarame de metal la sandale şi făcuseră să piuie aparatura. Noroc că erau sandale şi nu gumari, că şi aşa aer condiţionat nu era pe nicăieri…

Am pătruns în sala de aşteptare pentru îmbarcare. Evident, scaune nu erau nici pe departe câte trebuiau, era o înghesuială şi o căldură de nedescris. Ochim noi o săliţă mai încolo, lângă amărâtul de duty free. Ne strecurăm, ne uităm şi ne credem deştepţi, acolo era plin de scaune goale. Ne aşezăm, mulţumiţi şi…sărim în sus. O luăm la goană înapoi, în sala mare, căci în cea mică puţea îngrozitor, de câte ori se deschidea vreo uşă de la toalete.

În fine, după altă lungă aşteptare, ne îmbarcăm şi pornim în zbor, spre Roma. Nu mă mai plâng de scaunele jerpelite şi aşa de apropiate că ţi se juleau genunchii de scaunul din faţă. Nici de faptul că nu am primit nici măcar un prăpădit de păhărel cu apă plată, cum primisem acum trei ani când am zburat cu un avion al Blue Air la Paris. Nimic! Acum totul era pe bani, 2 euro o sticluţă minusculă de apă… Restul vă las să vi-l închipuiţi! Important e că am decolat bine şi frumos şi tot aşa am şi zburat şi am şi aterizat.

Ce-a fost la mijloc am povestit în primul episod şi voi mai povesti în următoarele. Acum să vă spun cum a fost la întoarcere. Întâi să vă spun organizarea zilei de plecare. Domnul ghid a anunţat să coborâm la recepţie cu bagajele la ora 12. La ora 10 cameristele sunau din uşă în uşă să ne spună să coborâm la 11… Autocarul a sosit cu o oră mai târziu decât era anunţat (la 15 în loc de 14), deci am stat vreo patru ore în hotel, aşteptând, căci nu aveai unde să pleci şi să te şi întorci în intervalul acela de timp, după cum am arătat în primul review. Plecarea de pe aeroport a avut şi ea loc cu o oră mai târziu decât era anunţată.

La aeroportul Fiumicino nu a fost cu mult mai grozav pentru noi decât la Băneasa. Am fost îndrumaţi şi am aşteptat întâi într-o sală mai de clasa a II-a spre a III-a. E drept că era mult mai mare decât cea de la noi, e drept că erau cu mult mai multe scaune decât la noi (cam de plastic tare şi jegoase), şi că mergea şi aerul condiţionat… Da’ne-au mâncat ţânţarii! Ne-au ciupit, ne-au intrat în ochi şi în gură, toată lumea dădea din mâini de ziceai că suntem la o sală de aerobic…

Am scăpat din sala aia şi am pornit spre poarta de îmbarcare. Cred că am străbătut vreo doi kilometri, prin culoare din ce în ce mai luxoase, până am ajuns la magazinele de mare firmă, apoi la un “tren” care ne-a dus la sala unde erau mai multe porţi de îmbarcare. Şi aici, am fost anunţaţi că ne îmbarcăm la poarta 1 şi s-a dovedit că era poarta 5, spre care am migrat ca şi căprioarele africane, în goana mare!

Ce s-o mai lungesc, ne-am luat zborul cu un avion mai nouţ, cu tapiseria întreagă şi spaţiu mai mult (amândouă au fost Boeing, dar nu mă întrebaţi ce număr!). Totul a decurs bine, până am intrat în aeroportul din Băneasa. În clădire nu era, din nou, nici un strop de aer condiţionat, dar acum era seară… Când am plecat din România, dis de dimineaţă, mai mirosea lumea a spălat (inclusiv gura) şi a deodorant, da’seara…Nu insist, că unii cititori stau mai rău cu ficatul!

În spiritul dreptăţii, menţionez că agenţia Omnia ne-a asigurat transportul cu autocarul până la aeroport, atât la plecare, cât şi la întoarcere.

Au aterizat în acelaşi timp două avioane venite din Italia. Tot puhoiul ăla de lume a fost strecurat prin 2 (două) puncte de control al documentelor. Când ieşeai din pâlnia asta te trezeai într-o săliţă care semăna cu o oală sub presiune: înghesuială, căldură şi abur! N-aveai cum să ieşi, fiindcă exact acolo trebuiau să vină bagajele, pe o bandă rulantă cât o curea de pantaloni! Imaginaţi-vă straturi peste straturi de capete care înconjurau banda, cu ochii ieşiţi din orbite ca să recunoască bagajele în lumina chioară a sălii mizere, cu pereţii coşcoviţi şi jupuiţi. Bagajele soseau şi ele stratificate, câte două-trei unul peste altul şi, fireşte, dacă vreun cetăţean şi-l vedea pe al lui la fund, le azvârlea cât colo pe cele de deasupra!

Ne-am luat şi noi până la urmă bagajele şi am scăpat de acolo, jurându-ne că, oricât va costa, nu vom mai pleca cu curse low-cost, de pe aeroportul Aurel Vlaicu, din Băneasa…

*********

Va urma ("Binecuvantarea Papei")

---

VIZUALIZĂRI: 4020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI