Safari, praf și turtă – jurnalul unui călător nedumerit

TIPĂREȘTE

Cum am pus botul la piramide

Totul a început cu o agenție turistică, nu spui nume, că știu că-i păcat,   și o ofertă care părea prea frumoasă ca să fie adevărată.

Și, fiind român responsabil cu vacanțele de vis și bugetul de Lidl, am zis: „Ia să vedem ce-i cu Egiptul ăsta!” Textul de prezentare era plin de magie: nisip auriu, Nilul domol, piramidele încă în picioare și mistere vechi de mii de ani – toate la un preț care nu te făcea să vinzi  un rinichi. Mi-a plăcut povestea. Mult. Recunosc, m-au sedus frumos.

Dar adevărata lovitură a venit de la familia unui bun prieten. Cu zâmbete largi și ochi sclipind de anticipare turistică, m-au anunțat, aproape conspirativ: „Noi mergem în Egipt. Exact cu excursia aia. Tu de ce nu vii?” Tonul era lejer, dar mesajul clar – ori vii, ori stai acasă și plângi în perna Ikea. A fost o provocare mârșavă, dar eficientă, mai ales că eu eram în stare de Revelion, tocmai ce sărbătoream ziua de naștere a Adrianei, care e pe undeva, la începutul anului. Starea bahică mă făcea să cred că pot orice, inclusiv să iau restul exact de la pâine, ceea ce, pentru mine, este mereu o provocare!

Așa că da, am fost prostit. Elegant, subtil și cu ghid inclus. Am pus botul. Dar mi-a plăcut prosteala asta. Era exact genul de nebunie controlată de care aveam nevoie. Și uite-așa, dintr-o ofertă ademenitoare și o provocare bine plasată, m-am trezit visând la faraoni, cămile și desert – și, mai ales, făcând bagajul spre un zbor de care îmi era frică.

Respectul meu zburător și lenjeria scămoșată

Zborul a fost mereu visul omului – și coșmarul meu personal. Să fim serioși: dacă sumerienii își desenau pe plăcuțele de lut niște OZN-uri primitive, înseamnă că și ei aveau fantezii aeriene. Dar să visăm nu e același lucru cu a te urca, de bunăvoie, într-o cutie metalică cu aripi care se încăpățânează să sfideze gravitația.

Pe lista neagră a lecțiilor din istorie care mi-au cimentat frica se află, desigur, Icar și tătâne-su. Un duo care a crezut că ceara ține loc de brevet de pilot. Spoiler: n-a ținut. Apoi, avem varianta noastră locală, Meșterul Manole, care, probabil disperat că nu-l plăteau la timp, a încercat o decolare de urgență de pe Curtea de Argeș. A zburat exact cât să se prăbușească artistic și să devină legendă. Cu astfel de exemple gravate în ADN-ul meu cultural, am avut mereu un respect profund pentru zbor – un respect care s-a tradus printr-o distanțare socială serioasă față de avioane.

Dar cum dorința de vacanță bate frica de moarte, într-un moment de slăbiciune rațională, am zis: „Hai în Egipt!” Și, cum cămila era deja ocupată, m-am urcat în avion. Cu emoții. Cu inima cât un motoraș de Boeing. Cu lenjeria strânsă de zici că făceam test de compresie. M-am rugat ca toți inginerii care au proiectat acel avion să fi fost bine odihniți în ziua aia. Și am sperat cu ardoare că episodul viitor din „Air Crash Investigation” nu va avea numărul zborului meu în titlu.

Trei ore. Atât a durat zborul. Trei ore de fiecare dată când roata atingea pista în capul meu, trei ore de analizat fețele stewardeselor – dacă ele erau calme, și eu încercam. Dacă una ridica sprânceana, eu ridicam pulsul la 180. Am învățat fiecare sunet al avionului: „Ăsta e normal? Ăsta nu e normal! Ce-a fost aia? Turbulență? Sau doar o adiere a morții?”

Dar am supraviețuit. Și mai mult, am văzut piramidele. Și da, a meritat. Măcar am aflat că pot zbura fără să-mi las testamentele înregistrate pe telefon.

Concluzia? Nu mi-a dispărut frica. Dar acum, o port cu mine în avion, ca pe un bagaj de mână. Important e să fie sub 8 kg și să nu urle mai tare ca mine la decolare.

24.05.2025     Hurghada – bine ați venit în cuptorul cu vedere la Marea Roșie

Hurghada. Un fost sat pescăresc, acum metamorfozat într-o Mecca a turiștilor în căutare de soare, all inclusive și pești colorați. Când am ajuns, nici nu știam unde sunt și, sincer, nici de ce. Plecasem de la Otopeni sub o ploaie mocănească, din aia care te face să-ți pui întrebări existențiale. Trei ore mai târziu, la 9:15 dimineața, mă întâmpina o atmosferă de 31 de grade – extrem de Celsius. Am zis că poate e o glumă, dar nu. Era doar Egiptul.

Intrarea în țară e o mică aventură administrativ-orientală. Mai întâi, plătești viza – 25 de dolari sau euro, ce ai la îndemână, că tot aia e. Apoi te iei după bagaje, care vin când au ele chef. După asta, un vameș îți ștampilează pașaportul cu o solemnitate de parcă ți-ar oferi cetățenia temporară pentru 7 zile de resort.

Când ieși din terminal, se deschide un nou capitol: cel al taximetriștilor și al „binevoitorilor” care vor să te ducă fix unde „ai nevoie” . Căldura te lovește frontal – e ca și cum ai fi aterizat într-o tigaie încinsă. Eu eram năuc, nedormit și puțin confuz, dar hotărât.

Din fericire, aproape de terminal, o mare parcare adăpostea ghizi agitați care strigau numele agențiilor. Când am auzit numele nostru, am mers ca hipnotizați spre autocar. Bagajele – jos, noi – sus. Aer condiționat. În sfârșit, primul moment în care am simțit că n-am greșit complet continentul.

Hurghada – altfel de litoral

Nu o să vă dau date administrative despre Hurghada. Cine știe să citească, le găsește imediat pe net. Cine” nu știe să citește” , oricum n-are rost. Eu vreau doar să vă spun ce-am văzut cu ochii mei și cum mi s-a părut.

Hurghada, la prima vedere, nu e deloc așa cum eram eu obișnuit cu ideea de stațiune la mare. Nu-i genul de loc unde totul e aliniat frumos, colorat și cu flori la balcon. Aici găsești o combinație surprinzătoare: clădiri impresionante, urmate imediat de dărăpănături care par în plin proces de... abandon. Sau poate doar așteaptă mai mult soare, cine știe?

Hoteluri mari, cu fațade aurite, pompoase, unele chiar luxoase – și lângă ele magazine mici, populare, cu reclame ușor obosite și marfă aranjată artistic... în grămezi. Dar asta face parte din farmec. E un amestec sincer, fără pretenții inutile. Și, culmea, funcționează.

Am trecut cu autocarul pe lângă Moscheea Al Myna. Un spectacol în toată regula. Albă, grandioasă, cu detalii fine care prind lumina dimineții de parcă au fost făcute special pentru turiștii obosiți care au nevoie să-și recapete simțurile.

Și apoi… se vede Marea Roșie. Albastru intens, netedă ca o oglindă și atât de aproape încât am simțit că o pot atinge cu gândul. Iar mie-mi place marea. Mult. Și de-asta, în ciuda oboselii și a haosului de început, am știut că sunt exact unde trebuie.

Transferul – scurt, cu bonus de ghid carismatic

Drumul cu autocarul de la aeroport la hotel a fost scurt. Cel mult 30 de minute, cu tot cu popasurile strategice pentru a descărca ceilalți pelerini veniți din București, fiecare la câte un templu hotelier personal. Pe măsură ce coborau, simțeam cum se așază liniștea și ne apropiem de destinație – de parcă ne-am luat rămas bun de la niște rude din tren, dar fără promisiunea să ne mai vedem vreodată.

Noi am fost cazați la „Royal Star” . Nu vă spun acum cum a fost, pentru că... mai trag de timp. E campanie, oameni buni, mai am nevoie de voturi! :p

Cât a durat drumul, am avut parte de o introducere simpatică în tărâmul pe care tocmai îl descopeream. Ghidul – cel ce avea să ne conducă și într-o croazieră epică pe Nil – a început să povestească, calm și cu umor, despre Hurghada, despre cum funcționează comerțul pe acolo (spoiler: negocierea e sport național), despre tradiții, obiceiuri și alte curiozități locale.

Dar partea cea mai interesantă? Vorbea românește! Curat, cu accent mic și simpatic. N-a fost niciodată în România. Nici măcar prin Giurgiu! Și totuși, avea o stăpânire a limbii de parcă făcuse meditații cu o tanti din Vaslui. Avea un fel de a spune lucruri de te prindeai că nu e la primul grup de turiști cu ochi mari și piele albă ca brânza.

Și uite-așa, între două glume și trei hoteluri, am ajuns și noi. La soare, la mare și la începutul unei aventuri în care urma să ne prăjim frumos, cu ghid inclus.

25.05.2025    Shepherd Castle AVA Safari – zguduituri, praf și...romantism motorizat

A doua zi după cazare, ni s-a propus o excursie în deșert, la Shepherd Castle Safari. Pachetul era complet: ATV-uri, buggy-uri, vizită la satul beduinilor și, piesa de rezistență – călărie pe cămile. Cum să zici nu la așa ceva? Safari-ul mi se părea, în mintea mea romantică, o treabă serioasă. Adică, na, îți pui frumos ochelarii de soare, te urci cocoșat pe ATV și pornești să cucerești dunele, ca un Indiana Jones cu SPF.

Realitatea? Zguduie ca dracu’. ATV-ul nu iartă. Am tremurat din toate șuruburile, dar a fost frumos. Mai ales că Adriana m-a ținut strâns în brațe tot timpul. Deci, da, mie mi-a plăcut! La buggy, tot cam acolo – hălăduială fără țintă printr-un peisaj uscat și spectaculos, dar cu bonus de praf la greu. Dacă n-ai avut nisip în dinți, nici nu știi ce-i deșertul!

Apoi am urcat într-o mașină off-road, să mergem spre satul beduinilor. Și când zic off-road, zic serios – nu drum forestier, ci răscolit de oile Apocalipsei. După vreo 30 de minute de scuturătură, am ajuns într-un sat cam pustiuț. Ne-am adunat sub un șopron, unde un ghid – altul decât cel simpatic de pe autocar – ne-a povestit despre beduini. Cum sunt ei triburi venite din Yemen, Sudan și Libia, cum trăiesc simplu și curat (în teorie), cum beau ceaiul ca pe un ritual.

Un domn beduin a apărut, ne-a servit cu ceai. Bun, fierbinte, aromat. Ne-am mai dat puțin în povești, după care ne-au dus la cămile, la locul unde erau ancorate. Figură de stil, da? Dar dacă tot li se zice „corăbiile deșertului” , atunci da, erau ancorate. Și acolo a început altă poveste – una pe cocoașă.

Călărie pe corabia deșertului – mai greu cu debarcarea

Să știți că urcatul pe o cămilă nu e chiar cea mai simplă activitate din lume. Nu e cal, nu e măgar, e... animalul ăla care te face să regreți că ai mâncat înainte. Te cocoți greu, că e înaltă rău, parcă ai vrea să te urci pe un dulap care scuipă.

După ce reușești, cât de cât, să-ți echilibrezi mândria în șa, apare și proprietarul patrupedului. O ia ușor de dârlogi și începe plimbarea prin deșert. Bine, să nu vă imaginați un drum inițiatic până în oaza secretă – totul durează vreo cinci minute. Cinci minute în care înveți să te rogi, să-ți încordezi coapsele și să regreți că nu ți-ai făcut stretching înainte.

Prețul? Simbolic și turistic: 2 dolari americani. La cursul de sentiment, a meritat.

Dar partea cu adevărat interesantă nu e urcatul, ci coborâtul. Acolo se vede caracterul. Cămila se lasă lent, pe genunchi, și tu trebuie să te ții bine de cele două proțapuri atașate șeii, ca să nu ieși din peisaj ca Superman fără mantie. Bine că am doar două mâini, că dacă mai aveam una, sigur mă încurcam în toate!

Finalul: am coborât întreg, doar puțin șifonat. Dar, hei, am bifat și asta – călărie pe corabia deșertului, cu echilibristică, emoție și un strop de praf în păr pentru amintire.

Satul beduinilor – farmacie, turtă și iluzii estetice

Beduinii par niște persoane ocupate, cel puțin asta am observat în vizita noastră prin satul lor. Nu stăteau degeaba – aveau tot ce le trebuie, organizat nemțește, dar cu suflet de deșert.

De exemplu, aveau o țesătorie unde, firește, se țesea. Nu era doar de decor – un bărbat se agita de zor, cu mâinile pline de rutină și răbdare. Erau expuse produsele finite, prețuri de cca 8-10 dollari USA. Nu m-au convins, produsele, spui.

Apoi am dat peste o farmacie. Dar nu una clasică, ci una plină de leacuri naturale, făcute din plante despre care eu, sincer, n-am auzit nici la Discovery. Fiecare borcan, fiecare sticluță era un panaceu universal: pentru stomac, pentru cap, pentru viață. Ba chiar și pentru probleme pe care nici nu știam că le am.

Pe raftul de lângă, produse cosmetice. Creme, loțiuni, unguente – toate promiteau să te facă mai frumos, mai tânăr, mai... instagramabil. Am întrebat și eu, inocent, ce ar trebui să iau ca să devin acceptabil  ca frumusețe. Femeia de acolo s-a uitat lung la mine, a zâmbit politicos și... a dat din umeri , a deznădejde. Clar, nu aveau așa ceva pe stoc.

Am ajuns apoi la brutărie, unde chiar atunci se manufactura o mare turtă. Caldă, rumenită de soare și de foc. Ne-au oferit să gustăm – și cum să refuzi? N-ai cum, nu e frumos. Am mâncat bucata mea cu simț de răspundere, chiar dacă era cam elastică.

Ce a rămas din turtă s-a dat la două cămile care așteptau pe margine, cuminți. Au molfăit bucățile...una a scuipat cu o eleganță specifică. Eu deja înghițisem ceea ce am molfăit. Așa că am ridicat sprânceana, m-am șters pe buze și mi-am spus că dacă am rezistat la ATV și buggy, supraviețuiesc și la turtă reciclată.

Ne-am reîntors la sediul Shepherd Castle Safary pe la orele 17,00. Surpriză: am fost invitați la un grătar și masă de seară cu specific egiptean, produse bune, frumos expuse. Apoi, după ce am bătut falca, a urmat un spectacol cu numere arabe: un derviș rotitor, o dansatoare din buric și un șmecher care se juca cu flăcările cum voia el iar noi am căscat gura. Băi, n-a fost vreun spectacol de Broadway, dar, per total, s-a lovit totul cu ceea ce am sperat, dimineața, când am plecat din hotel. Toată această deplasare ne-a costat 55 de dolari de om/persoană umană, la care s-au mai adăugat ceva mici cheltuieli de le-am făcut acolo: o înghețată făcută pe loc, Adriana a spus că chiar era bună, ce am cumpărat de la beduini, tips-ul pentru cel de ne-a luat/adus la hotel.

Așadar, la finalul zilei, nu prea știam ce m-a lovit. Nisip, ATV, buggy, cămilă, ceai beduin, praf, farmacie magică, turtă caldă și scuipată… totul s-a amestecat frumos într-o experiență care m-a zgâlțâit pe dinăuntru și pe dinafară.

Dar, ce să zic? Mi-a plăcut. Și nu doar așa, că să nu zic că n-am zis. Chiar mi-a plăcut. O zi plină, cum rar mai prinzi – cu toate ingredientele: un pic de adrenalină, o doză sănătoasă de praf și multă, multă poveste de spus când mă-ntorc acasă.

Și poate chiar puțin ceai încă-n mine. Acuma plec, v-am luat de cap în totalitate, haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 141 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI