Cu „SĂNDEL” prin țărișoară (4)

TIPĂREȘTE

Ne propusesem, după o călătorie anterioară, să revenim pe meleaguri care ne-au plăcut sau pe care, la vremea respectivă, din varii motive, nu am reușit să le vizităm.

Cu acest gând am purces la drum și anul acesta “cu Săndel prin țărișoară”.

Aș începe cu o precizare: traseul, destul de lung, urma să străbată 4 dintre provinciile țării Ardeal, Banat, Oltenia și Muntenia. Din acest motiv împărțirea impresiilor de călătorie nu a putut fi făcută strict pe regiuni, existând și elemente amestecate în capitolele articolului.

Revin și zic că ne-am stabilit următorul traseu: Sibiu – Sarmizegetusa Regia – Cetatea din Deva – Castelul Corvinilor în Hunedoara – Biserica din Ghelari (catedrala Pădurenilor) – furnalul de la Govăjdia – rezervația de zimbri Slivuț Hațeg – Sântămăria Orlea pentru castelul Kendeffy și biserica reformată - Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Apoi, după o binemeritată pauză la Anina, unde am planificat ca, după atâta drum cu mașina, să facem o mică excursie cu trenul (Semmeringul Bănătean) la Oravița. De aici Clisura Dunării trecând prin Oravița – Moldova Veche și mai departe la Orșova și Drobeta Turnu Severin, urmând ca după aceea să intrăm în etapa finală a periplului nostru cu vizite la Craiova, Pitești, Târgoviște și acasă.

Frumoasă intenție și toată chestia asta preconizam să se întâmple cam în 10 zile.

Ce am reușit să realizăm? Vom vedea la finalul relatării.

Așadar, contact la motor, am pus cap-compas “Ioanei’’ (GPS-ul nostru, acum cinstit vorbind nu-mi trebuia acest ajutor că știam drumul ca-n palmă, însă am zis că dacă tot îl avem, să îl punem să muncească - anul trecut am regretat lipsa lui și am promis că ne vom dota cu unul) Sibiu, via Valea Buzăului.

Am plecat de acasă într-o călduroasă zi de luni 14 sept., propunându-ne ca din prima zi să ajungem la Sibiu (cca. 420 km.) fără a mai înnopta pe undeva. Ca atare dis-di-morning;), pe la 8.45, am demarat (nu în trombă că nu era cazul) către destinația primei zile: Sibiu.

În drum spre Sibiu ne-am abătut pe la Avrig pentru a vizita reședința de vară a baronului von Brukenthal. O clădire renovată parțial, specifică unei reședințe de vară cu multe camere, cu un parc foarte frumos, cu pajiști îngrijite, flori multe, un mic pârâiaș și cu o zonă umbroasă cu mulți copaci. Un loc de odihnă plăcut, relaxant.

Parti pris pentru Sibiu?

În review-ul de anul trecut Cu „SĂNDEL” prin țărișoară (3) încheiam relatarea despre Sibiu cu „Mulțumim Sibiu! ”, dovada faptului că orașul acesta „nemțesc”, și cu adevărat european, ne plăcuse tare mult.

Am ajuns la destinație după cca. 7 ore de mers, cu câteva pauze. Știam de anul trecut că și la Sibiu, ca și în multe alte orașe, ești tentat să umbli mult pe drum: în muzee, pe străzi, în magazine sau în parcuri. Așa încât chiar din ziua sosirii, după instalarea la pensiunea „Ambra”, unde aveam cazarea, desfacerea parțială a bagajelor și o mică gustare, am pornit-o pe jos, fără a ține cont de oboseala acumulată pe parcursul zilei, spre zona centrală în recunoaștere, pentru a ne fixa locurile ce am fi dorit să le vedem/vizităm, a doua zi. Picioarele ne-au purtat pe străzi cca. 2 ore, după care s-au supărat și au început să ne doară, spunându-ne în felul lor “măi oameni (ne) buni, v-ajunge cât v-ați trambalat pe ulițe, hai acasă că aici vă lăsăm! ”. Drept urmare, luîndu-ne picioarele la spinare, că tot erau obosite săracele, în cel mai rapid pas de melc, am purces spre casă pentru o binemeritată odihnă.

Sibiul păstrează urmele a câtorva secole de istorie (vreo 8 – 9), o istorie darnică ce a lăsat nenumărate urme prin obiectivele ce așteaptă să le vizitezi, pentru că azi clădirile monumentale ale fostei reședințe a guvernatorului Transilvaniei, se dezvăluie aproape în toată strălucirea lor de odinioară (ei! pe ici pe colo mai trebuie un retuș, o tencuială sau puțin var, însă să nu fim cârcotași, clădirile alea arată chiar bine, comparându-le cu cele din orașul meu de reședință-unde unele sunt adevărate ruine!!!).

Deci, așadar și prin urmare a 2-a zi dimineață am plecat per pedes city walk să vedem măcar o parte din ce am ratat anul trecut.

Ne-am dus chitit la muzeul Brukenthal pentru delectarea ochiului și spiritului cu minunățiile aflate aici. Din numeroasele muzee aflate în palat, am purces doar în două: galeria de artă europeană și cea de artă românească, vizitele fiind făcute în această ordine. Recunoaștem că nu suntem niște cunoscători ale acestei arte și poate tocmai de aceea vizionarea câtorva sute de tablouri din școlile germană, austriacă, flamandă, italiană și românească expuse în câteva zeci de săli ne-a obosit puțin. Aș sublinia totuși culoarea și lumina tablourilor din galeria românească, comparativ cu cele din cea europeană (de asta subliniam mai sus „… în această ordine”) și poate din acest motiv ne-a plăcut mai mult galeria autohtonă. Totuși, din galeria europeană, am remarcat sala în care erau expuse portretele lui Samuel von Brukenthal și ale membrilor familiei sale: soție, copii, urmași de parte bărbătească moștenitori și executori testamentari ai avuțiilor familiei – clădiri, colecții de artă, etc.

Am admirat minunata arhitectură a Primăriei Sibiului, încercând să identificăm fereastra biroului primarului și ne-am deplasat spre Turnul Sfatului, construcție ce a făcut parte din cea de-a doua linie de fortificații a orașului. Pe scara din piatră, lustruită de oamenii cu treburi, în vechime, sau de turiștii de azi, ajungi în sălile ce adăpostesc expoziții fie de tipărituri ce reprezintă reclame de produse (ape, băuturi), anunțuri mondene (baluri), sau informări referitoare la apariția unor legi (la et. 1), fie cu picturi, desene reprezentând Turnul, în diverse viziuni, sau clădiri și străzi din oraș (la nivelul următor). La penultimul etaj este amplasat mecanismul ceasului din turn, căruia i-am făcut vreo 2 poze nu prea clare iar de la ultimul etaj ai o amplă perspectivă a panoramei orașului.

Și pentru că mai suntem încă adepții mersului pe jos, încă ne mai țin picioarele, după un prânz la un „împinge tava” urmat de o scurtă pauză, cu berea de rigoare, :) la una dintre terasele din Piața Mare, am dat frâu liber pașilor pe străzile orașului. Așa că am repetat cumva traseul făcut anul trecut prin Piața Mare și Piața Mică și pe străduțele adiacente acestora privind cu plăcere monumentele întâlnite în cale. Și așa lipa-lipa trecând pe lângă Colegiul Național Gh. Lazăr am ajuns în zona zidului cetății (pe bd. Corneliu Coposu). Apariția Turnului Gros ne-a surprins, aș putea zice, prin arhitectura sa ciudată cu aspect de cazemată, parcă așteptându-te în orice moment ca prin ferestrele ca niște ambrazuri să apară gura unui tun de prin vremurile trecute.

Ajunși la pensiune, obosiți dar încântați de ziua ce se încheia, ne-am pregătit bagajele pentru un nou drum, întrucât a 2-a zi urma să plecăm iarăși spre alte frumuseți ce trebuie văzute.

Parti pris pentru Sibiu? Puțin probabil. Pentru că ușoara subiectivitate ce s-ar desprinde din rândurile de mai sus se încadrează lejer în modul laudativ exprimat de mai multe persoane cu care am purtat discuții pe această temă.

UnDeva (mulțumesc Dorgo! :) ) spre vest

Ne continuăm drumul spre vest (“Go West”, vorba celor de la Pet Shop Boys). Șoseaua bună te îndeamnă la drum dar cu precauție și atenție atât la partenerii de drum cât și la viteză (n-am uitat că anul trecut în Alba Iulia am luat un avertisment de la o drăguță polițistă;) – sau poate din acest motiv n-am uitat?).

Facem o haltă la Orăștie cu gândul de a ne procura ceva produse de la Fares Orăștie. Însă surpriză! Nici un magazin al acestei firme în Orăștie! Ei, asta e! Pe cai (tâgâdâm-tâgâdâm!) și la drum.

Ne propusesem ca în drumul nostru spre Banat să ne abatem pe la Sarmizegetusa Regia, loc, după cum afirmă cei ce-au trecut prin zonă, cu puternică încărcătură energetică. Nu ne-a fost dat să ajungem acolo întrucât vajnicii noștri drumari asfaltau șoseaua, iar încercarea de a accede acolo ne întârzia foarte mult programul. Însă, așa după cum am mai zis, va veni o vreme când vom ajunge și acolo.

Ca urmare lăsăm în stânga DJ 705A, drum ce duce la Sarmizegetusa Regia, și mergem întins spre Deva unde ajungem pe la prânz. Parcăm pe str. Mihai Eminescu la vreo 15 – 20 min. de mers pe jos până la Cetate. Parcurgem distanța privind cu interes și ochi critic, (de! abia văzusem Sibiul) străzile, clădirile. Lângă Casa de Cultură ne oprim pentru a privi câteva momente (și pentru un filmuleț) fântâna muzicală, spectaculoasă seara (așa arată imaginile de pe youtube - și credem că așa-i), dar și statuia ecvestră a lui Decebal. Ne înclinăm cu pioșenie în fața mărețului rege dac (n-am știut nici un salut în limba lui Decebal), și ne continuăm drumul spre Cetate ținta noastră de aici. Însă statuia lui Traian, din fața Primăriei, nu ne lasă să trecem nepăsători și ca atare îi spunem (chiar dacă nu ne aflăm în arena de lupte): AVE CAESAR, MORITURI TE SALUTANT! (ce să-i faci, în școală, prin 1965, am făcut 3 trimestre de limbă latină și de aici au rămas ceva amintiri).

Trecând repejor pe lângă Casina Nationala, admirând în fugă parcul Cetății și frumoasa clădire a Prefecturii cu interesanta fântână „La broaște”, ajungem într-un final în piațeta din fața telecabinei ce ne va duce sus-sus la Cetate (ne-am fi putut duce și pe scări însă nu am vrut să ne punem mintea nici noi cu ele, sau mai degrabă, nici ele cu noi, ha! ha! ha! :D - acu’ corect ar fi să recunoaștem că suntem “per-pedes”-iști cam de teren plat, mai puțin de cărări montane) . Tot pe fugă vedem și busturile elitei gimnasticii românești (vorbim mai târziu despre ele) și fuguța ne urcăm în cabina ce stă să pornească. Sus ne așteaptă ruinele uneia dintre cele mai importante cetăți medievale din Transilvania, ce se văd din depărtare urmare a amplasării acesteia pe un vârf de deal ce domină împrejurimile. Urcăm cu telecabina și ne trezim în plin șantier de restaurare a cetății. Spectaculoasă panorama oferită de dealul Cetății, privirea cuprinzând atât orașul Deva cât și până hăt departe spre Valea Mureșului. Privind cu atenție, fără a fi specialist arheolog, se pot remarca reperele cronologice ce diferențiază fragmentele de ziduri rămase în picioare, respectiv faptul că acestea au fost ridicate în diferite perioade de timp, ca urmare a extinderilor succesive ale cetății, extinderi ce n-au fost neapărat pentru apărare ci și pentru diverse alte scopuri, cum ar fi pentru întâlniri ocazionale, locuință, nu neapărat austeră având în vedere că cetatea a fost în proprietatea unor persoane cu diverse ranguri nobiliare: principi, voievozi, conți, și alții ca ei.

Coborâm, totuși, cu picioarele pe pământ, la propriu și la figurat, și ne oprim pentru a ne prezenta omagiul nostru unor oameni ce au făcut, într-o altă epocă, faima României: gimnaste de aur și antrenori nu mai puțin prețioși. Cele 15 busturi de bronz (11 gimnaste și 4 antrenori), amplasate în vecinătatea stadionului Cetate și a Colegiului Național Sportiv Cetate, te obligă să te înclini cu respect și să spui, chiar de pari desuet: „Les chapeaux monsieurs! ”. Și, vă rog să-mi permiteți, ca în semn de respect să le scriu aici încă o dată numele celor ce au dus faima României pe buzele unora care, probabil, nu auziseră, la acea dată, de țara numită ROMÂNIA: gimnastele Nadia Comăneci, Ecaterina Szabó (Szabó Katalin), Lavinia Agache, Daniela Silivaș, Monica Roșu, Andreea Răducan, Simona Amânar, Maria Olaru, Daniela Sofronie, Gina Gogean, Lavinia Miloșovici (Лавинија Милошевић) și antrenorii Bela și Marta Karolyi, Octavian Bellu și Maria Bitang. Enumerarea făcută de mine în ordinea gimnaste - antrenori nu este întâmplătoare deoarece, cred eu, se cuvine ca omagiul nostru să meargă întâi către aceste fetițe (la vremea de atunci) al căror talent nemaipomenit a putut fi prelucrat cu priceperea meșterilor antrenori. Iar amplasarea bustului Nadiei între două generații de antrenori nu este întâmplătoare, ea semnifică atât continuitatea valorii cât și faptul că talentul real încăput pe mâini pricepute scoate aur. Ca atare încă o dată zic „Chapeaux!”.

Cu soarele în creștet ne îndreptăm spre locul de parcare, nu fără a ne opri încă o dată în fața fântânii din fața Casei de Cultură, nu pentru că ar fi nemaipomenit de frumoasă ci pentru că privind apa ce țâșnește avem senzația de răcorire în acea zi toridă.

Nu plecăm din Deva înainte de a trece pe la un alt „obiectiv turistic”: Auchan. Mâncăm de prânz, profităm, cât de mult putem, de temperatura plăcută din hipermarket plimbându-ne printre rafturi, fără un scop anume ci doar pentru a întârzia cât mai mult reîntâlnirea, deloc agreabilă, cu canicula de afară. Însă, așa după cum știm, orice lucru bun ori e imoral, ori e ilegal, ori îngrașă. Acesta (bucuria ce-am avut-o pentru temperatura plăcută din magazin) însă a ținut puțin.

Demarăm spre Hunedoara nu înainte de a lua legătura cu o pensiune, posibilă cazare. Primim confirmarea că avem o cameră rezervată și plecăm relaxați la drum.

Șoseaua spre Hunedoara este bună, ne îndreptăm spre locul nostru de hodină pentru cele 2 nopți ce vor urma, pensiunea „Stadion”. După ce isprăvim toate activitățile legate de cazare (recepție, bagaje, etc.) ajunși în cameră, relaxați spunem și noi ca Horatiu: “Carpe diem! ” (bucură-te de ziua de azi!).

Despre ce a mai urmat în review-ul următor.

---

VIZUALIZĂRI: 1421 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI