Cu “Săndel” prin ţărişoară (3)

TIPĂREȘTE

Sovata, o stațiune europeană

Nu am pomenit nimic în ep. (2) despre Salina Praid pe lângă care am trecut fără să o vizităm. Ora trecerii noastre prin Praid era foarte apropiată de ultima intrare în salină şi cum eram destul de obosiţi de drum şi de căldura insuportabilă de peste zi, am hotărât să nu o vizităm, şi să lăsăm astfel o uşă deschisă unei noi hoinăreli spre această parte de Românie.

Planul excursiei stabilit pentru întâi de iulie, plimbarea cu mocăniţa, vizitarea lacurilor saline, ne-a cam fost dat peste cap de ploaia ce ne aştepta de dimineaţă (chiar dacă ziua şi seara precedentă nu prevesteau ploaia ce urma să vină - Busu ne-a avertizat!). Ca atare am renunţat la cazarea de la “Casa de vacanţă Ildiko”, am purces spre centrul staţiunii Sovata şi printre picăturile de ploaie am reuşit ca vreme de cca. 3 ceasuri să ne minunăm de felul în care arată această staţiune. Curăţenie (ca şi cuvânt de ordine), flori multe, clădiri vechi reparate, renovate în modul cum probabil arătau la vremea construirii lor, alei care te îndeamnă la promenadă şi taifas în jurul unui lac “Ursu” ce te cheamă la scăldat, cu turişti care se tratau în apa minunată şi binefăcătoare a lacului, chiar dacă ploua uşor. Ne-a plăcut staţiunea atât pentru motivele înşirate mai sus dar şi pentru că strada principală frumoasă, străjuită de vilele vechi ale staţiunii, renovate şi extrem de atrăgătoare, ce-i dau un aer de urbe interbelică, în care te-ai aştepta să întâlneşti la promenadă mai degrabă rochii în culori pastelate cu pălării mici şi umbreluţe japoneze, acompaniate de haine elegante sau sacouri în carouri colorate, ghete de lac şi baston cu cap de fildeş, decât tricouri, bluejeans sau adidași. Iar undeva mai departe, ascunse parcă de brazii ce străjuiesc bulevardul principal, stau discret hotelurile mai noi, cu baze de tratament, totul aranjat astfel încât să nu se strice armonia aşezării.

Arătându-ne încântaţi, în discuţia cu un localnic, şi lăudând felul în care arată Sovata, acesta ne precizează că localitatea arată aşa cam de 3 ani, după executarea unor lucrări cu fonduri primite de aiurea (U. E. să trăiască!). Ne-am gândit atunci că, iată, nişte edili responsabili au făcut cu acei bani ceea ce trebuia făcut (alo! Băile Herculane se aude şi pe la voi? D-lor edili din B. Herculane, lasaţi alte alea la o parte şi aduceţi această fostă minunată staţiune la statutul pe care-l merită!). Scuzaţi divagaţia dar nu m-am putut abţine.

Arătând așa de bine, fiind căutată atât de cei ce fac tratament (nu spunea un cântecel lansat acum vreo 15 ani că la „Sovata-i fericită fata?”) cât și de către turiști, prețurile în stațiune sunt destul de mari, cel puțin la cazări, însă variază funcție de solicitări și vreme. La pensiunea unde ne-am cazat prețul plătit pentru o noapte (era 30 iunie) a fost de 50 lei, dar peste câteva zile, tot acolo, prețul s-a dublat (de! cererea și oferta).

Şi acum din nou la drum, către următoarea etapă: Târgu Mureş.

Tragem la pensiunea „Doina & Jeno”, despre care vom scrie într-un review separat.

Oraşul ne place, am vizitat, după-amiaza şi a 2-a zi dimineaţă (02.07.2014), doar zona centrală şi am fost încântaţi de obiectivele turistice văzute acolo: Palatul Culturii, clădire reprezentativă a oraşului, ce se remarcă prin decoraţia exterioară cu basoreliefurile sale impresionante în piatră şi bronz şi mozaicul de pe faţada principală a clădirii. Apoi clădirea Palatului administrativ, construcţie reprezentativă a începutului de sec. XX, ce-ţi atrage atenţia prin impunătorul său turn de 60 m înălţime, prin arhitectura deosebită a faţadei, dar şi prin acoprişul său din ţiglă colorată şi străjuit de statuia lupoaicei (monumentul latinităţii), sau edificii reprezentative ale cultelor din Târgu Mureş: Biserica Buna Vestire, Biserica Sf. Ioan Botezătorul sau Turnul Franciscanilor.

Înainte de prânz am plecat spre Cluj-Napoca cu intenţia ca în drumul nostru să vizităm salina din Turda. Sârguinţa de a vedea salina ne este răsplătită atât de imagini ce-ţi taie respiraţia, dar şi de cunoştinţe noi pe care le căpătăm despre acest adevărat muzeu al istoriei mineritului în sare. Faima salinei, modul în care este amenajată (sala principală, culoarele de acces, posibilitatea de a ajunge în sala principală per pedes pe scări, dar şi dotările pentru agrement: roata mare, lacul cu debarcaderul său şi bărci, spaţiile de odihnă şi relaxare) fac ca un mare număr de turişti să o viziteze. Păcat că nu am reuşit să facem mai multe poze de o bună calitate, însă se pare că aparatului nostru nu i-a priit adâncimea.

În capitala Transilvaniei

Considerat de multă lume ca și „capitala administrativă” a Transilvaniei, atât din punct de vedere economic, dar și cultural sau educațional, Cluj-Napoca te întâmpină aspru, aș putea zice, cu o circulație sufocantă, cu șoferi grăbiți ce, parcă, n-au nimic în ei din spiritul domol al ardeleanului get-beget, dovedindu-ți încă o dată că șoferu-i șofer, indiferent cum i-ar zice lui: bucureștean, ardelean, moldovean, bănățean, muntean sau de aiurea de unde-o mai fi el.

Ajunşi în Cluj, ne rătăcim puţin prin străzile din zona centrală până să ajungem la pensiunea „Mora” unde urma să ne cazăm pentru două nopţi (despre această pensiune într-un review din secţiunea pensiuni, hoteluri). Lipsa unui GPS şi-a spus cuvântul dar am reuşit într-un târziu să o găsim şi după-amiază am putut face şi o mică plimbare de recunoaştere a împrejurimilor.

Spre deosebire de Tg. Mureș, unde ne-am descurcat destul de bine pe străzile orașului, în Cluj-Napoca circulația, cu mașina, prin zonele pe unde nu trecusem încă, aș spune că a fost o mică aventură, dar spiritul de orientare ne-a ajutat să o scoatem la capăt. Așa am pățit-o și atunci când am mers la Carrefour, că de, ce turist e acela care nu vizitează astfel de „monumente” ale civilizației contemporane?

Ș-apoi am și aici o vorba de spus despre acest hypermarket din Cluj: am mâncat la linia caldă, simțeam nevoia de o ciorbă sau un borș cald, spre fierbinte, după câteva zile de uscături (hrană rece). Prima impresie a fost proastă și a fost dată de cele câteva muște care zburau și umblau nestingherite peste și pe mâncărurile de la linia caldă. Scuza precum că „nu putem da cu spray” nu prea ține deoarece sunt multe alte metode de a scăpa de ele fară ca să contaminezi mâncarea. Apoi mâncarea, mai mult rece, trebuia reîncălzită într-un cuptor cu microunde, mizerabil, cu resturi de mâncare de la alte farfurii care au trecut pe acolo cu câteva ore înaintea noastră. Și, în mod tradițional, specific comerțului românesc, apar scuze ale șefului de sector „cum că..., și datorită că..., din cauza faptului...”. Mă lași nene! Vrem comerț civilizat, ne uităm spre vest, sunteți aproape de acest Vest și veniți cu scuze puerile. Pe de altă parte nici magazinul în sine nu arăta răpitor, să-ți vină să dai cu clopul de pământ și să spui extaziat că n-ai mai văzut așa ceva. Nu, în nici un caz.

Bun, să trecem mai departe. Clujul este un oraș deosebit, frumos, ce nu te lasă să te odihnești, îndemnându-te încontinuu la plimbare, dîndu-ți ghes să mai vezi și altceva, sau chiar să revezi ceva ce poate abia ai vizitat. Ne-au plăcut oamenii, tineri sau bătrâni, cu chipuri senine, liniștite, mulțumiți și mândri că trăiesc într-un marcant centru cultural și educațional.

Ne-a impresionat tot ce am reușit să vedem pe dinafară sau în interior.

Catedrala Ortodoxă din Cluj, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", ridicată imediat după unirea Transilvaniei cu România, este situată în Piața Avram Iancu. Este unul din principalele edificii religioase din municipiul Cluj. Este o construcție monumentală, impresionantă datorită fațadei principale și a cupolei ce se ridică până la o înălțime de 68 m (sursa wikipedia). Am intrat pentru a ne ruga, așa cum face un bun creștin, dar și pentru a admira interiorul bisericii.

Biserica Ortodoxă “Schimbarea la Față”, de pe Bd. Eroilor, lăcaș de cult unic în Europa, ne-a cucerit prin stilul deosebit adoptat de cei doi artiști, un pictor de la Vatican și un artist plastic român din Timișoara. Aceștia, așa cum am citit pe plăcuța de la intrare, “au unit apusul și răsăritul într-un ecumenism al frumuseții“. Pictura în tehnica mozaic a pictorului iezuit și sculptura în lemn a artistului român, ne-a încântat în mod deosebit.

Am admirat și Biserica Romano-Catolică Sfântul Mihail, construcție grandioasă, păcat însă că nu am reușit să găsim nici un pliant în limba română (erau pliante doar în lb. maghiară și lb. engleză) din care să aflăm câte ceva despre istoricul catedralei. Ne-a impresionat interiorul auster, construit în stil gotic, caracteristic bisericilor catolice, bolta, vitraliile și sculpturile.

Însă ploaia, care nu prea ne-a iertat în acest periplu, ne-a întrerupt plimbarea și am fost nevoiți să ne adăpostim, aproape o oră, de rafalele ploii, uneori torențiale, sub o umbrelă de la o terasă, vis-a-vis de Episcopia Evanghelică Luterană.

Locuri de vis

Vineri 4 iulie, “dis-di-morning” am plecat spre Arieșeni, următoarea noastră oprire. Am avut intenția să urmăm calea prin Gilău – Huedin – Sâncraiu spre Mărgău și apoi mai departe la cascada “Vălul Miresei “ și înapoi spre Beliș până la Albac și de aici la Arieșeni. Însă informațiile obținute telefonic de la pensiuni de pe traseu, referitoare la calitatea drumului, ne-au determinat să luăm calea Turzii spre Câmpeni și destinația noastră din acea zi.

Nu puteam trece așa prin zonă, ca gâsca prin apă, fără să vedem peștera Scărișoara.

Dar, ca oricărui călător ce mișună pe drumuri, ni s-a făcut foame și am căutat un loc unde să mâncăm, ce credeți? , bineînțeles păstrăv. Ne-am ostoit foamea și pofta la pensiunea “Steaua Arieșului“. Localul, așezat strategic, în calea călătorului înfometat sau obosit, te îndeamnă la pauză. Ca să nu mai zic că păstrăvul mâncat acolo, cu mămăliguță și mujdei, a fost delicios! Discutând cu o familie cazată acolo, am înțeles că mâncarea gătită acolo este bună. La fel și cazarea. Mâncarea am verificat-o, o parte mică din ea, și ne-a plăcut. Despre cazarea de la “Steaua Arieșului“ nu ne putem pronunța, dar vom avea vorbe, nu prea de laudă, despre locul unde ne-am cazat noi în Arieșeni.

După ce ne-am domolit foamea și ne-am odihnit o țâră la umbră, am pus cap-compas pensiunea “Poarta Arieșului“ și hai la drum.

În Gârda de Sus am luat-o dreapta pe DC 750, asfaltat, foarte bun, am lăsat în dreapta, după 1 km, gura Văii Ordâncușei și am continuat pe DC 750 cam 25 km. până la cătunul Ghețar și ne-am îndreptat spre Peștera Scărișoara pentru vizită. Drumul până acolo deosebit de frumos, peisajul încântător, pădurea minunată cu verdele ei proaspăt, întreținut de ploile ce căzuseră în ultima vreme.

După cca. 20 min. de așteptare a ghidului, care era cu un grup de turiști jos la ghețar, am coborât cele câteva sute de scări metalice (cam 260-270 – am încercat la urcare să le număr însă, din cauza oboselii, de! am o vârstă, pe la 260 și ceva le-am cam pierdut șirul) și câteva din lemn (cam alunecoase) și pasarelele metalice ce străbat avenul peșterii. Intrarea în peșteră se face prin Sala Mare, urmează Biserica cu nenumărate stalactite și stalagmite din gheață, cu forme curioase și interesante. Din păcate și aici, neavând un aparat foto performant, nu am reușit, datorită întunericului, să fac fotografii. În peșteră cam puțină lumină, ceea ce-i scade din spectaculozitate; poate că mai multe becuri și ceva mai puternice, ce se pot aprinde doar când ajung jos turiștii, ar scoate mult mai bine în evidență frumusețea uimitoare a cavernei.

Valea Arieșului, pe care am parcurs-o de la Turda până la Arieșeni, este mirifică. Arieșul, te însoțește la drum ca un camarad credincios, nelăsându-te să te rătăcești amăgit de frumusețea munților ce-I străbate. Și așa, mai o curbă, mai o pantă, cu Arieșul ba la stânga, ba la dreapta

ajungem cu bine la destinație, obosiți, însă mulțumiți de minunile ce le văzusem în ziua care se apropia de sfârșit.

Tragem la pensiunea “Poarta Arieșului“ unde aveam cazarea rezervată telefonic. Dintr-un număr de cca. 10 posibile locuri de cazare ce le aveam pe o listă întocmită de pe siturile de pensiuni, fiind week-end (vineri am ajuns noi) am găsit cazare doar la “Poarta Arieșului“. Plănuisem să stăm 2 nopți, însă, condițiile de cazare, nu tocmai strălucite și întrucât, fiind week-end, nu am fi reușit să gasim un alt loc de dormit, dimineața am plecat spre Transfăgărășan, via Alba Iulia și Sibiu.

În Coasta Henții am făcut stânga spre Roșia Montană (Alburnus Maior), localitate mai celebră azi prin scandalurile iscate in jurul RMGC decât prin galeriile miniere de unde s-a exploatat aur, cunoscute drept Galeriile Romane. Galerii pe care din păcate nu le-am vizitat, deoarece aveam de așteptat o oră până la intrarea unei noi serii de 10 turiști, și eram doar 4, apoi încă cca. o oră vizita, iar noi ne propusesem ca să vizităm și Alba Iulia și în seara aceea să ajungem la Sibiu. Însă cum ne-am propus ca în anul următor să facem Banatul, inclusiv Hunedoara, Deva și apoi să vedem muzeul aurului de la Brad, vom trage sigur o fugă și la Roșia Montană să vedem Galeriile.

În Roșia am discutat cu un localnic referitor la disputele existente pe tema exploatării aurului de către RMGC. Poziția omului, angajat al minei, care locuia acolo și-și întreținea familia din salariul primit de la companie a fost foarte tranșantă: “să-și vadă ONG-urile de ale lor și să ne lase în pace să muncim ca să ne câștigăm traiul. Totu-i politică care nouă nu ne ține de foame. ” Ascultându-l pe omul acela, acultându-i și pe alții nu poți zice decât ce zicea rabinul: “și tu ai dreptate, și acela are dreptate! ” Cert este ca drumul acela (DC 742) este cel mai bun drum comunal pe care l-am străbătut (ba nu, și cel ce ducea la Peștera Scărișoara era la fel de bun) și cu mult mai bun decât DN 74A din care se ramifică. Și pentru că am zis de drum, pot spune că acest DN 74A, este tare prost: gropi, cârpituri, șanțuri-șănțulețe, hopuri, slalom, doar șoseaua ce pleacă din DN 66A spre Tg. Jiu, prin Baia de Aramă, este mai rea (dintre cele pe care am umblat eu). Am avut zone unde soția mă întreba dacă-mi place peisajul înconjurător, iar răspunsul meu era: „care peisaj, că în afară de gropile din asfalt n-am văzut nimic! ”. Șoseaua aceasta este unul dintre locurile ce se încadrează în această categorie. Cu toate acestea peisajul încântător ce ne înconjoară (am reușit să văd câte ceva) spală toate păcatele drumului străbătut.

Ne continuăm calea și reușim să ratăm Abrudul întru-cât am urmat indicatoarele spre Alba Iulia, nu prin centrul localității, dar întrezărim, de pe șoseaua de centură, printre căsuțe și copaci, câte ceva din Abrud.

Șoseaua ne păcălește de câteva ori dându-ne speranțe deșarte când întâlnim porțiuni de asfalt bune, în curbe în special, de 100-200 m, ca-n palmă, dar când să bagi în trepta a 5-a, revii, scrâșnind din dinți, la a 4-a sau chiar a 3-a.

Și uite așa, mai cu speranțe de șosea bună, mai pomenindu-i pe la sfinți pe cei de la drumuri, trecem prin Izvorul Ampoiului și zărim pe stânga castelul pe care regizorul Sergiu Nicolaescu l-a ales ca decor pentru o scenă de luptă din filmul „Noi cei din linia întâi". Ne-am oprit pentru a admira monumentalitatea edificiului, frumos la vremea lui, dar și acum (starea de degradare în care se află nu-l împiedică sa-și poarte mândru maiestuozitatea, dar pe primul său stăpân, fostul prim-ministru Ion Giugurtu, probabil că-l face să se răsucească în mormânt), chiar dacă este lăsat în paragină de cei ce-l au în stăpânire. Promisiunile făcute pentru alocarea unor fonduri după terminarea filmărilor, cu scopul reparării stricăciunilor serioase făcute la scenele de lupte, nu s-au materializat nici înainte de 1989, nici acum (surse internet). Proprietarul actual, un italian înțeleg (surse internet), l-a cumpărat cu „2 bani” și încearcă să facă avere vânzându-l pe “euroi” grei. În altă parte reabilitarea și redarea lui circuitului turistic ar fi fost o chestiune de onoare a autorităților locale. Mare păcat! Rușinică!!!

Capitala de suflet a României

Ajungem cu bine la Alba Iulia, orașul Marii Uniri, în care istoria este prezentă la fiecare pas. Scopul vizitei este bineînțeles Cetatea Alba Carolina. Nu ne-am propus să vedem altceva din oraș ci să stăm ceva timp pentru a duce la bun sfârșit un lucru început anul trecut și neterminat. Citisem despre lucrările de restaurare a Cetății Bastionare și am dorit să vedem cu ochii noștri rezultatul. Așa cum ziceam mai sus, Alba Iulia este în primul rând un loc istoric. Poate că nicăieri în România nu este un alt loc în care să se fi înfăptuit atâtea momente cruciale ale istoriei noastre: Marea Unire de la 1918 de reîntregire a statului român, încoronarea în 1922 a regilor României Mari și, de ce nu, prima sărbătorire a zilei naționale a României la 1 decembrie 1990. Ca să nu mai vorbim de faptul că a fost capitala Transilvaniei (reședința principilor) în sec. 16-18.

Și unde poți simți mai bine aceste evenimente, unde-ți poate pătrunde mai bine în suflet și inimă însemnătatea momentelor ce au trecut peste aceste locuri? Bineînțeles că în Cetate. Vorbeam de restaurare și pot spune cu mâna pe inimă că sunt puține locuri în care să se vadă o treabă bine făcută ca aici. A costat mult timp și bani, însă a meritat tot efortul, totul este astfel făcut încât potențialul cetății să fie cât mai bine valorificat.

În interiorul zidurilor fortăreței, în formă stelară cu 7 bastioane, se găsesc importante monumente ale istoriei naționale: Catedrala Ortodoxă, simbol al unității naționale, cunoscută, din acest motiv sub denumirile de Catedrala Încoronării sau Catedrala Reîntregirii, ridicată special pentru încoronarea regilor României Mari: Ferdinand şi Maria, apoi Sala Unirii și muzeul dedicat acestui mare eveniment, celula lui Horea, Cloșca și Crișan și obeliscul ridicat în memoria lor.

Catedrala romano-catolică Sf. Mihail, construcție impunătoare cu o vârstă venerabilă de 1000 de ani, Palatul principilor Tansilvaniei, Biblioteca Batthyaneum sau Universitatea 1 Decembrie 1918 întregesc anasmblul edificiilor ce trebuie văzute în periplul prin Alba Iulia.

Ne-am despărțit greu de Cetate, însă mai aveam de purces prin alte locuri, așa că am luat-o din loc spre mașină.

În afara sentimentului de nostalgie pe care ni l-a lăsat plecarea de aici, de Alba Iulia ne vom aduce aminte și datorită radarului care ne-a prins cu „viteză excesivă” la ieșirea din localitate (64 km/h), asta după vreo 1000 și ceva de km în care n-am depășit viteza permisă de lege, și de avertismentul (sărut-mânușița domnișoara polițist!) luat cu această ocazie.

Am depășit cu bine și acest moment și am luat calea Sibiului.

Un oraș “nemțesc”

Ne-am bucurat tare când după Sebeș am intrat pe autostrada A1, dar ca orice lucru bun se termină repede, astfel că cei vreo 15-20 de km nu ne-au îmbunătățit media vitezei. Cu toate astea am fost fericiți că în sfârșit am intrat pe o șosea civilizată (A1 și apoi DN1 sau E68/E81, ori cum i-o mai fi zicând), fără gropi, hopuri și alte alea, și mergând cu o viteză sub maximul permis (nu uitasem figura drăguță a polițistei de la Alba Iulia) am ajuns după-amiaza târziu la Sibiu.

În Alba Iulia am sunat la câteva pensiuni din Sibiu, din cele ce se aflau în lista noastră, pentru a ne găsi o cazare. Cu greu am fi putut găsi un loc unde să punem capul, întru-cât la sfârșitul acela de săptămână erau organizate mai multe evenimente în Sibiu, cel mai de seamă se pare că era „Obor-fest”. Când ne pierdusem speranța și ne gândeam deja unde să dibuim un loc de parcare ca să putem dormi în mașină (!!!), avem niște nepoți în Sibiu dar nu vroiam să-i deranjăm, sunăm la pensiunea „Verena” și primim vestea cea bună: “avem camere libere! ”. Ne-am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior și hai fuguța să ajungem acolo. Iarăși lipsa GPS-ului și-a spus cuvântul și cum noi nu cunoșteam Sibiul, iar madam patroana de la pensiunea zisă mai sus nu prea știa cum să ne indice drumul bun, cu chiu cu vai, mai întrebând un taximetrist, mai un pieton, am poposit la „pomul lăudat”. Însă așa cum am scris în review-ul „Tentativă de cazare în 05.07.2014, sau ocoliți „Verena” din Sibiu” dezamăgirea noastră a fost mare. După ce am văzut camerele, de! am avut de unde alege, ce ni se ofereau spre cazare și ce era pe acolo, citiți review-ul de mai sus și vă veți lămuri, am regretat timpul pierdut cautând stabilimentul. Am apelat în final la nepoții noștri și cu toate că aveau un apartament mititel, erau și ei 3, ne-au primit cu inima deschisă. A fost o seară plăcută, nu ne mai văzusem de ceva timp, am stat la povești și bere și ne-am hodinit bine.

Dimineața zilei de 6 iulie am rezervat-o unei plimbări prin „Dumbrava Sibiului”. Am ajuns ușor în parc pentru că acum aveam cu noi GPS-ul (adică nepoții) și vreme de aproape 3 ore ne-am plimbat pe acolo minunându-ne de felul cum arăta parcul, de exponatele muzeului „Astra”, de comportamentul civilizat al celor ce-l vizitau. Ne-a impresionat faptul că nici un fumător, și erau câțiva, nu-și pufăia țigara în altă parte decât în locurile special amenajate, astfel că nici un chiștoc de țigară nu am vazut aruncat pe unde nu trebuie. Dovadă de civilizație, bun simț și respect pentru ceilalți turiști și pentru natură. Așa da!

Muzeul în aer liber “Astra” din Dumbrava Sibiului se constituie, prin nenumăratele exponate etnografice, într-un cumul de inteligență, creativitate tehnică, ingeniozitate și experiență de viață. Sunt amplasate aici zeci de gospodării țărănești, din toate regiunile țării, răspândite, unele pe lângă aleile pricipale ale parcului, la îndemâna vizitatorului, altele pierdute parcă în pădure, la care ai acces doar pe cărări șerpuite și pe care le vizitează cei mai puțin comozi (noi din păcate am fost în categoria „comozi”). Dacă îți propui să le vizitezi pe toate bănuiesc că nu-ți ajunge o zi, dar efortul este răsplătit de cunoștințele ce le capeți despre modul de construire a unei case sau acaret țărănesc, despre ustensilele gospodărești, uneltele necesare țăranului la munca de zi cu zi, dar ești în câștig și la categoria „sănătate” prin mișcare multă și plămâni ventilați cu mult aer curat.

Mai vezi aici numeroase mori pentru măcinat cereale, mori de vânt sau de apă. Morile de vânt, fiind dependente de acesta, sunt construite astfel încât să exploateze din plin această energie gratuită, au pale mari care sunt acoperite cu mai multe sau mai puține plăci de lemn funcție de intensitatea vântului și în plus sunt rotative în jurul unui ax, moara cu totul sau numai cupola unde este montat ansamblul axe-pale de vânt, în așa fel încât să fie pe direcția vântului. Morile de apă beneficiază și ele de energia neasemuită a unui alt factor natural: apa. Sunt realizate în diverse moduri dar cea care mi-a plăcut în mod deosebit este moara construită parcă după principiul “vine muntele la Mahomed”. Adicătelea moara se deplasa pe cursul apei și se oprea la mal unde era lumea adunată cu grânele pentru măciniș. Ingenios!

În centrul parcului există o căsuță-muzeu cu exponate, acte, fotocopii ale unor documente, fotografii, toate dedicate creatorului și organizatorului “Muzeului Tehnicii Populare” din Dumbrava Sibiului, etnograful Cornel Irimie.

Și încă ceva: ca încântarea să ne fie deplină în duminica vizitei noastre (06 iulie) în parc era organizată o manifestare dedicată “Zilei sugarului” (cred că așa se numea). Am fost fermecați de picii prezenți acolo, de mult nu am mai văzut așa de mulți la un loc, captivați de concursurile organizate pentru ei, este o desfătare să vezi concursul de alergări de-a bușilea, să vezi părinți care mai de care mândri de duducele sau feciorii dumnealor. Frumos!

Parcul este un adevărat paradis, vegetația deosebit de bogată, lacul și aleile îți oferă posibilitatea unor lungi plimbări, pe jos, cu trăsura sau cu barca, respirând aer curat, iar fața lacului, liniștită sau vălurită de vânt îți dau pacea necesară după stresul oferit de oraș. Astfel uiți de toți și de toate: de „Verena”, de gropile de pe șosele, de avertismentul pentru viteză sau de drăguța polițistă...

Dar după relache-ul oferit de plimbarea prin parc, fuga acasă pentru prânz și puțină odihnă, căci mai avem o după-amiază în față și alte lucruri de făcut și de văzut.

Însă am uitat să spun că dimineață am căutat o cazare la altă pensiune, pentru că nu voiam să abuzăm prea mult de ospitalitatea nepoților noștri (vă pupăm dragilor!).

Am găsit în apropierea locuinței lor pensiunea “Millenium”. Altă viață, alte vorbe. Parcare în curte, nu în stradă, cameră elegantă, așternuturi curate, baie în care să te simți bine, ce mai tura-vura, pe placul nostru. Vom vorbi despre ea separat.

După amiază o luăm per pedes apostolorum (dar nu desculți), cale de vreo 20 min. spre centrul Sibiului. Mi-a plăcut felul în care se desfășoară circulația în Sibiu, multe sensuri unice, semnalizarea și indicatoare rutiere bune, că mi-am zis că așa arată o chestie nemțească. Ordnung und Disziplin!

Însă faptul că în „buricul târgului“ printre case construite cu zeci poate sute de ani în urmă, edificii vechi, săsești, care ar fi putut include această parte a orașului în patrimoniul mondial UNESCO (cel puțin așa zic localnicii), tronează ditamai mastodontul din oțel, sticlă și beton (un hotel aparținând unui lanț hotelier important), strică tot aspectul zonei. Atunci vin și zic că aprobarea dată de edilul nr. 1 al urbei este o chestie facută în cel mai pur stil dâmbovițeano-mioritic, care nu prea are nimic nemțesc în ea (sau mai știi?).

Ne-am continuat plimbarea admirând, totuși, centrul vechi al orașului, clădirile, Piața Mare și Piața Mică, Turnul Sfatului, n-am spus neadevăruri pe Podul Minciunilor, parcă ne-a încercat puțin teama prin Pasajul Scărilor, am privit impresionanta Catedrala Evanghelică Sfânta Maria din Piața Huet. Ne-am continuat plimbarea pe str. Mitropoliei și am intrat în Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime, deschisă la acea oră relativ târzie (20.00).

Și fiind duminică seara, muzeele închise, pașii ne-au adus iarăși în zona pietonală unde erau deschise mai multe “obiective de artă”: terase, pizerii, cafenele și alte asemenea locuri de pierdut timpul. Mersul pe jos ne-a produs ceva foame, așa că am mâncat ceva “tradițional românesc”: pizza și bere. Ne-am întors la pensiune tot pe jos, bucurându-ne de liniștea străzilor de frumusețea lor și bineînțeles de curățenia prezentă tot timpul și la tot pasul. Mulțumim Sibiu!

Transfăgărășan! Venim!

Am ajuns în 7 iulie hotărâți să atacăm partea principală a călătoriei noastre, de fapt motivul pentru care am plecat de acasă: Transfăgărășanul.

La plecarea din Sibiu am trecut pe la unul dintre hypermarketurile, amplasate la ieșirea din oraș spre Brașov, pentru aprovizionare.

Dimineața frumoasă ne dădea speranțe pentru o zi bună, fară nori, ploaie sau ceață. Doream o vreme bună pentru a reuși să vedem tot ceea ce este de văzut pe Transfăgărășan.

Acum câțiva ani, prin 2002 dacă nu mă-nșel, am ajuns seara, venind de la Băile Herculane, la motelul de la intersecția DN1 cu DN7C, pe o vreme bună cu speranțe mari de a urca pe Transfăgărășan. A 2-a zi dimineața când ne-am trezit, mai eram cu o familie, mare ne-a fost dezamăgirea când am văzut că ploua îndesat, tare și vertical. Am întrebat un șofer dacă se poate merge pe Transfăgărășan, ne-a zis că nu-i problemă, dar nu vedem nimic din cauza norilor deși și joși. Am plecat atunci necăjiți spre casă.

Ne doream ca de data aceasta să nu avem ghinionul de acum 12 ani, să fie vreme bună să putem vedea drumul în toată splendoarea lui.

Bănuiesc ori că am fluierat în biserică, ori am vorbit ceva prostioare, pentru că pe măsură ce ne apropiam de ținta noastră cerul se tot înnoura. Am intrat pe Transfăgărășan și cu cât înaintam soarele era tot mai scump la vedere, până ce ne-a cam zis pa! și s-a ascuns deplin. Și a început ploaia. Măruntă, sâcâitoare, mai stătea, iarăși pornea să curgă, astfel că în punctul cel mai frumos al drumului, zona Lacului Bâlea, turna cu găleata. Eram dezamăgiți total, chiar dacă reușisem să vedem bine întreg peisajul, deoarece norii nu erau foarte jos. Am oprit, am privit, bosumflați, printre rafalele de ploaie, zona înconjurătoare, turiștii care se ascundeau sub umbrele sau sub copertinele numeroaselor gherete, ne-am luat pe noi niște fulgarine, ce le aveam în dotare, coborâm din mașină, stăm vreo 5 min., ne udăm bine, renunțăm să plecăm spre lac, urcăm îm mașină și plecăm mai departe cu un acut sentiment de neîmplinire. Ajunsesem până acolo și nu reușisem să vedem arealul respectiv. Se pare totuși că nu păcătuisem foarte tare pentru că, ajungând la un indicator ce marca “cota 1690 m”, ne oprim, aici nu ploua, să vedem și să fotografiem Cascada Capra aflată pe partea stângă a sensului nostru de mers. Ne desfătăm privirea cu imaginea apei ce curgea gălăgios și trecem vis-à-vis la niște tarabe cu mărfuri locale (slană, cârnați, brâzeturi de tot felul, pălincă, ș. a.). Cumpărăm câte ceva, intrăm, bineînțeles, în vorbă cu negustorul, ne plângem că am ajuns la Bâlea Lac și nu l-am putut vizita că ploua tare. Auzindu-ne, omul ne zice: “bine, oameni buni, veniți până aici și să nu vedeți lacul. Întoarceți-vă, nu sunt decât 6 km., că nu mai plouă, și-i păcat! ”. Am făcut cale întoarsă, ne-am plimbat în jurul lacului, ne-am urcat la locul de belvedere de unde am putut vedea până departe tot drumul pe care venisem, am făcut poze, am mâncat un bulz, atunci copt, fierbinte, bun. Dacă nu ne întorceam atunci la lac, nu aveam de spus vorbele ce vor urma. Și zicerea este despre parcarea din zona respectivă: scumpă, neamenajată, fiecare parchează cum vrea și unde vrea, nu sunt coșuri pentru gunoi (aveam ceva gunoi de pus la un coș, nu vedem nimic, întrebăm paznicul cum rezolvăm treaba și ne zice “veniți încoace, că am eu un sac și-l puneți acolo!!! ”). Citisem, anterior plecării noastre în excursie, despre, escrocheria practicată de firma ce se zice că ar avea în concesiune zona aceea, care ia bani fără să facă nici o amenajare. Oare cu cine împarte banii? Mă rog, iarăși am uitat unde mă aflu.

Anul trecut am făcut Transalpina, o șosea frumoasă, încântătoare cu pajiștile ei alpine care își au farmecul lor. Transfăgărășanul este în schimb magnific, cea mai spectaculoasă șosea din lume (surse internet). Dacă pe Transalpina o bună parte din șosea, până aproape de Obârșia Lotrului, este construită tot pe coame de munți, dându-ți impresia că ești deasupra munților, stăpânul acelor locuri, Transfăgărășanul îți arată cine este adevăratul stăpân al locurilor: muntele. Mergi pe șosea și te simți micuț, conștient că treci pe acolo numai cu bunăvoința și îngăduința seniorilor ce stăpânesc acele locuri: MUNȚII. Aici șoseaua se strecoară parcă printre munți, copleșită de măreția lor, aici muntele se află mereu deasupra, totdeauna mai sus. Totul este spectaculos aici: muntele, pădurea, șoseaua ce șerpuiește pe lângă râurile ce curg năvalnic, de parcă i-ar fi frică singură fără un însoțitor, Argeșul fiindu-i tovarășul ce-i ține companie cel mai mult.

Mi-am adus aminte de o carte citită mai în tinerețe: “Epopeea Transfăgărășanului” scrisă de Romulul Lal și apărută în 1975, o carte-reportaj care ne destăinuie, în termenii permiși la acea vreme, despre jertfele pe care le-a luat muntele ca să le dea voie constructorilor să taie în steiurile sale, să-i sfârtece măruntaiele pentru a face loc șoselei. Scrie acolo așa: “DRUMUL TRANSFĂGĂRĂȘAN a fost construit în perioada martie 1970 – septembrie 1974 de tineri muncitori, țărani, intelectuali, îmbrăcați în haina militară. Erau la anii poeziei și ai primelor iubiri”. Frumos! Construit în 4 ani și ceva, mai exact 54 de luni. Așa a vrut partidul, dar a fost și mult eroism acolo. (n. b. – nu aș vrea să fac o regula de trei simplă și să socotesc câte luni au trecut din 1990 până azi și cât nu s-a construit în tot acest timp. Despre ce vorbim deci?). Unde începe Transfăgărășanul? Tot în cartea amintită mai sus, autorul spune simplu: “Revin și spun: simplă e întrebarea, simplu e și răspunsul. Transfăgărășanul începe de acolo de unde l-a început fiecare (n. b. -dintre cei ce l-au construit). ” Corect, nu?

Ne-am continuat drumul la vale către Curtea de Argeș, neîncetând să fim uimiți de ceea ce vedeam. La barajul lacului Vidraru am făcut o pauză, după ce cale de peste 25 km am avut pe dreapta companion lacul. Am privit de jos statuia lui Prometeu cu fulgerul, nu ne-am urcat la el, ne-am minunat de realizarea deosebită care este barajul, la vremea lui al cincilea din Europa și al nouălea din lume.

Am oprit ca să vedem Cetatea Poienari, nu am reușit, din cauza oboselii și a căldurii năucitoare, să urcăm cele 1480 de trepte, astfel că după puțin timp am plecat spre Corbeni unde ne propusesem să dormim în acea noapte. Dar spunem, parafrazând replica unui celebru personaj de film: „Ne vom întoarce! ”.

Hotărâsem pe drum că nu vom mai suna la nici una dintre pensiunile ce le aveam în listă. Vom alege o pensiune care, din mersul mai lent al mașinii, ne va plăcea. Așa am făcut și, spre deosebire de Sibiu (Verena) sau Arieșeni, unde am cam dat-o în bară cu cazarea rezervată telefonic, am nimerit cum nu se putea mai bine. Ne-am oprit la pensiunea “Belvedere” și bine am făcut deoarece cazarea aici, dar și mâncarea, au fost de nota 10. Putem spune că, din acest punct de vedere, am încheiat excursia foarte bine.

De fapt nu aici am terminat periplul nostru, ci abia peste două zile se va găta când vom ajunge acasă.

Dimineața pe 7 iulie am plecat la Curtea de Argeș pentru a vizita Mânăstirea. O mai văzusem și cu alte ocazii, dar de fiecare dată când trecem pe aici nu o ocolim pentru că ne place mult și ni-i tare dragă. E magnifică, este loc sfânt de închinăciune, este istorie pentru că aici sunt înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, precum și Carol al II-lea și în plus are o legendă minunată.

Home, sweet home

Călătoria noastră s-a incheiat pe 9 iulie când am ajuns acasă, obosiți dar mulțumiți și bucuroși de faptul că și anul acesta, ca și anul trecut, ca și în anii ce vor urma, cu voia Domnului, ne-am facut ne-am facut și ne vom face concediul de odihnă (chiar dacă suntem pensionari). Realizarea ne dă putere și ghes să organizăm alte excursii, dacă se va putea chiar cea de-a doua anul ăsta, mai mică, că tare-s multe de văzut în România.

Aș putea spune că în vacanța noastră am realizat doar parțial, sau chiar de loc, unele puncte ale planului stabilit la plecare. Acestea le vom include în planurile noastre viitoare pentru îndeplinire: bisericile fortificate și cetățile săseşti de la Feldioara, Homorod, Rupea sau Criț, apoi salina Praid, lacurile saline de la Sovata, plimbarea cu mocăniţa la Sovata, cetatea Poienari. Vrem să străbatem încă o dată Transfăgărășanul, de data asta de la Curtea de Argeș spre Cârțișoara, toamna, ca să ne bucurăm de toată paleta coloristică ce ți-o oferă pădurile în acest anotimp, dar și ca să vedem culmile munților dinspre partea sudică.

Și încă ceva: promitem să facem foarte multe poze. Poate că ne dotăm cu-n GPS.

---

VIZUALIZĂRI: 1869 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI