În căutarea vampirilor

TIPĂREȘTE

Picioarele ne-au adus prin anul de graţie 2013 (cam la 800 de ani de când s-a pus piatra sau lemnul de temelie), într-o zi minunată a lu’ Gustar, pe stânca abruptă dintre Măgura şi Dealul Cetăţii, acolo unde se înalţă semeţ, de secole, un castel ce a jucat rol de vamă şi loc de reşedinţă domnească! Castelul Bran! Păşind sfioşi către el, lăsând în dreapta noastră lacul şi casa de ceai a Reginei Maria, ajungem după ce ne mai tragem un pic răsuflarea la... intrare :) Şi de aici iar urcuş, până la Salonul Principelui Nicolae al României (se pare că ar fi fratele mai mic al ex-regelui Carol al II-lea şi un fel de unchi al lui Mihai, ce încă mai trăieşte si azi). Acolo am făcut prima haltă. Singur! Luna plină (ca-n poveşti) îşi arunca razele diafane asupra camerei unde mă aflam. Privind printre gratiile ferestruicilor nu simţeam decât nişte fiori reci pe şira spinării! Un urlet, vaiet sau strigăt se auzi la un moment dat dinspre drumul ce părea a fi cufundat într-o ceaţă densă. Şi apoi, linişte. Doar greierii, gălăgioşi din fire, îşi mai făceau simţită prezenţa când şi când. În rest, auzeam sunetul plămânilor ce trăgeau aerul curat de munte. Şi, apoi, iar nimic... Brusc, ferestruicile s-au deschis, iar perdelele începură a se undui pe un dans drăcesc. Din ce în ce mai rapid! “Poate e din cauza curentului, că doar castelu’ e la răscruce” - îmi făceam eu curaj (şi cruci peste cruci), în timp ce lumânările dădeau semne de oboseală. Întâi de-abia mai pâlpâiau, apoi s-au stins! Definitiv! Şi prinseră a fumega! Prin liniştea serii se auzea un sunet de tocuri ce veneau grăbite pe aleea de piatră bătută de ploi, zăpezi, oameni sau vânturi! Din ce în ce mai aproape! Şi, apoi, linişte! Un ţipăt de liliac, un fâlfâit de aripi şi... iar tăcere! Închid ferestrele, mă întorc, şi... se deschid iar! Hotărât să sun la recepţia castelului de 5* pentru a le comunica că sunt ceva probleme cu ferestrele camerei, îmi dau seama că n-am telefonu’ la mine dar şi că nu exista un altul prin preajmă. Aşa că mă îndrept spre uşă. Fac un pas, încă unul şi deodată, prin fumul lumânărilor proaspăt stinse, o siluetă feminină îşi face apariţia parcă din neant. Cu o faţă albă ca hârtia, ochii de un negru ireal, mi s-a părut că seamănă cu o zeiţă ce-si arăta splendoarea unui muritor de rând! Nu eram capabil nici să clipesc, da’ s-o mai şi fotografiez!!! O forţă nemaivăzută mă ţintuia! S-a apropiat de mine, m-a mângâiat galeş pe gât si... mi-a zâmbit. Cu toţi dinţii! Apoi mi-a atins faţa, m-a mângâiat cu degetele ei delicate, s-a apropiat de urechea mea dreaptă, mi-a ridicat uşor capul şi...

“Tatiiiii, trezeşte-te că azi mergem la Castel! La Dracula. Si spală-te pe dinţi, că miroase a usturoi” :) Hait! Iar am visat?! Îhî, că doar în faţa ochilor mei se afla “vampiriţa noastră” ce ne vlăguieşte de ceva ani buni de puteri şi de bani! Şi acu să lăsăm niscai vise, să ne trezim la realitate şi să începem cu începutul...

Dai drumu’ la o povestire mai veselă‘, de primavară, şi te trezeşti cu o nouă rugăminte: “Branu’ nu l-am început. În scrii tu, te rooog? ” Cine m-a pus, Dumnezeule, să-mi fac cont pe saitu’ ăsta? :) “Ce să scriu femeie? S-a zis cam tot despre castel în zecile de poveşti de p’AICI ! “Te roog... ” Şi m-a pus drăcuşoru' să încep a da drumul literelor pe o foaie imaculată:

În loc de început: Acu’ cam doi ani, pe vremea când soaţa se plângea aici (şi nu numai ea) de nişte oareşce condiţii ale unei pensiuni de prin Poiana Mărului, sătui de bâzîitul albinelor ce ne dădeau târcoale prin cameră, restaurant sau gradină, am decretat că e timpul să ne luăm picioarele la spinare şi să vizităm o cetate. Măcar una dintre cele două din zonă: Bran sau Râşnov. Având peste 100 de cai (bătrâni şi obosiţi, da’ mereu potcoviţi de iarnă) am purces la drum c-o regină şi o prinţesică în caleaşcă, pe timp de zi, din Poiana Mărului către un castel din Carpaţi... Pe vremuri, bătrânul Jules Verne scria (fără diacritice – neplătit nu i le pun nici mort!), iar eu citeam cu nesaţ poveştile lui (se părea că-i Bran, da’ alţii zic că e vorba de castelu’ Colţ din Hunedoara. Nu contează! Se potriveşte, cred, oricărui castel de pe meleagurile noastre): “Povestirea care urmeaza nu este fantastica, este doar romaneasca. Trebuie, oare, avand in vedere caracterul ei neverosimil, sa tragem de aici concluzia ca nu este adevarata? Ar fi o eroare. Suntem intr-o epoca in care orice se poate intampla - aproape ca avem dreptul sa spunem ca orice s-a si intamplat. Daca plasmuirea noastra nu este deloc verosimila astazi, poate fi maine, gratie resurselor stiintei care sunt sansa viitorului, si nimeni nu se va gandi sa o aseze in randul legendelor”.

Drumu’: mai cu gropi, mai cu hârtoape (că doar e un drum românesc) e numai bun de preumblări la viteză mică. Asta dacă-ţi doreşti să vezi ceva! Aşa că am purces spre Zărneşti, am trecut prin Tohanu nou şi cap-compas Peştera Liliecilor (din E574 intri pe DC58 - destul de ok dar un pic cam îngust) din satul Peştera. Cam vreo 30 km cu tot cu “traseu”. Că ai ceva de mers! Cam un kilometru. Mie mi s-a părut mai mult! Dar era musai să vedem liliecii! Aiurea, n-am văzut nici măcar o aripioară! Nu că mi-aş fi dorit! Cu cozile între picioare, am parcurs o treime de drum în sens invers şi am revenit în Bran pentru a vizita minunăţia (încă nu-mi iert faptul că nu am ajuns şi la Râşnov!). Cu un dram de noroc am găsit locuri de parcare (cu plată – parcă 2 lei pe oră!) lângă parcul din urbe. De aici, e simplu. Din orice colţ te-ai afla, castelul te atrage ca un magnet gigantic. Semeţ, înălţat pe o stâncă, pare a fi o barieră în faţa hoardelor de... “Hai măh, mă laşi cu istoria ta de pe wiki? ” îmi susură @arru. Degeaba îi spun că acest castel a fost zămislit de teutoni şi apoi ridicat de saşi la hotarele a două ţări româneşti. “Să ne păzească pe noi, de noi! ” Şi că a mai aparţinut lui Mircea cel Bătrân vreo 20 de ani (prin secolul 15) din ordinul lui Sigismund (ăla de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei), apoi a fost al braşovenilor, al Reginei Maria şi al statului român, aducând în final foloase doar unor prinţi descendenţi (Dominic de Habsburg şi a celor două surori princiare). Ea tot bombănea: “Mda! tot străinii au noroc de ţărişoara asta. Hai, mai lasă telefonu’ şi ai grijă de aia mică. ” L-am lăsat, şi odată cu el începuse şi istoria să dispară... şi mitul: “Tati, vampiru’ ăla e un om... că l-am văzut eu la Scooby Doo”. Îmi venea şi mie să-i zic ceva despre Moş Crăciun, Moş Ene sau Zâna Măseluţă, da’ m-am abţinut! :)

Odat’ lăsate căruţele-n grajdul comunal, prindem a traversa strada şi deodată se arată în toată măreţia lui. Nu castelu’, ci bazaru’ de la poalele lui! Cum rezişti tu’ Ţepeş, Doamne? Ce poate fi mai supărător decât să vezi un iarmaroc în faţa casei atribuite de mulţi prin cărţi sau filme celui mai sângeros dintre vampiri? Târgul, cu produse neaoş româneşti – majoritatea fiind fabricate de tovarăşii şi prietenii noştri un pik mai galbeni – te invită să pleci! Şi să te tot duci! Sau, dacă stai ca prostu’n târg, rişti să-ţi sugă negustorii tot monetaru’ din buzunare, cu tot cu portofel, pentru tot felu’ de prostiuţe care certifică trecerea ta p’aici. Dacă te mişti repede şi o iei pe aleea pietruită, ajungi la casă. O altă specie de vampiri te aşteaptă acolo! Ăştia’s de partea binelui: îţi dau nişte belete în schimbul leuţilor ce ţi-au mai rămas. Cam 25 sau 30 pe cap de adult. Ca elev, student sau pensionar ai parte de ceva reduceri. Puradeii până pe la 6 ani – sper să nu mă înşel - cred că intrau gratis. Deh, carne proaspată! Vrei să şi filmezi? Mai donezi vreo 10-20 picături de sudoare (asta în cazul în care te plătesc unii în picături, iar paritatea e de 1 leu = o picătură) şi apoi te lasă să intri în domeniu, nu mai târziu de ora 18.00. Căci apoi apune soarele :)

Cuprins: În dreapta se află lacul şi casa de ceai a Reginei. Apoi, urcând (ca în visul meu) pe un drumul alunecos de piatră, ajungem la baza castelului! Aici e musai să luăm o pauză! Şi să-l admirăm p’afară. Pare mare şi totuşi nu prea, da’ e impunător! Ne luăm inima-n dinţi şi iar urcăm uşor treptele către intrare. După ce am păşit în interiorul castelului ne-am oprit speriaţi. În faţa nostră era o mare de oameni! (O aşa adunătură de neamuri, culori sau limbi n-am mai văzut decât în Barcelona. În aeroport!) Şi am pornit agale, în cârd. De fapt, nu prea aveam încotro! Odată intraţi şi prinşi în înghesuială, mai ieşeam abia pe partea cealaltă! Aşa că a trebuit s-o facem şi p’asta! Am apucat odoru’ de o mânuţă şi ne-am lăsat purtaţi de val (că tot suntem la munte!). În timp ce jumătatea mea se cam chinuia să facă fotografii, eu am fost un minighid pentru o oră (m-am “felicitat” în gând că nu-mi descărcasem - contra-cost, desigur - descrierea castelului pe telefon) Aşa-mi trebuie! Am vizitat vrând-nevrând toate încăperile, am citit piticei până şi de pe panoul ăla de evacuare în caz de incendiu. Am încercat să răspund calm avalanşei de întrebări. N-a impresionat-o nimic! Nici măcar scara secretă, nici “colţul” lui Dracula. Au făcut-o să zăbovească puţin (şi eu să-mi trag sufletul după atâta strecurat prin aglomeraţie) doar terasa, camera armelor, sala de cinema şi dormitorul regelui Ferdinand I al României (atunci glăsciorul ei a spart liniştea din cameră spre amuzamentul celor din jur: “Oau, ce frumos e aici! Auzi, da’ regele şi regina erau certaţi? Că doar aveau loc să doarmă amândoi în patul ăsta mare! ”)

Curtea interioara în schimb a cucerit-o! Păi trebuia să arunce nişte bănuţi în fîntână! Se pare că maică-sa avea aceleaşi simţăminte, dorind să facă acelaşi lucru da’ nu în fântână, ci în magazinaşul cu suveniruri. Mai o moneduţă la aparat, mai nişte magneţi pentru tot familionu’... Eu aveam un singur regret: n-am vizitat camera cu instrumente de tortură (belet special – parcă 10 lei), altele decât cele cu care sunt obişnuit! Cum intrau doar adulţi, poate scăpam şi eu un pik de misiunea de supraveghetor, dar trebuia să urc iar, aşa că m-am lăsat păgubaş!

Si gata! Rupt de oboseală, gârbovit de povara istoriei castelului proaspăt vizitat, lihnit de foame, la ieşire dai din nou de bazar! Şi iar te înconjoară vampirii-negustori! De data asta obiectele ţintite de însoţitoare au o altă valoare! Istorică, de-a dreptul! Nu te gândi că s-a schimbat marfa, da’ acum o poţi privi şi tu cu alţi ochi! Mai obosiţi!

La buna REvedere!

---

VIZUALIZĂRI: 1563 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI