[Apartament] The Weiss House

TIPĂREȘTE

Când e de... de... să îți tihnească, intervine un egoism scuzabil. Te gândești la tine... numai la tine și cum ai dori să fie, pentru că în clipa aia nu o va face nimeni. Te complaci în propria lene, nepăsarea fiind litera de lege. Te simți așa de bine că te învelești cu propria persoană. Din nefericire... eram pus în situația de a ajunge la origini, în ograda lui Bucur... "ograda" transformând-u-se în capitală de-a lungul timpului si simțeam că trebuie să fac în așa fel încât să îmi răcesc sângele, făra a lua toata situația cu nervii franjuri. Printr-o convulsie intempestivă aruncată în mijlocul casei... de cineva... De cine?

... De partea feminină a familiei, Faraoana, care, în disperarea de, cum-și-în-ce-fel-ajung-în-București, m-a adus în așa fel de am simțit că am nevoie de o trezire fluidă din blocajul neuronal betonat, așezat și impus fără voia mea.

Agitația feminină, de disperare, fără motiv întemeiat, te face de ajungi catatonic dacă nu gândești relaxat. Pe această cale, vreau să mulțumesc părinților mei că nu sunt la ciclu, în fiece lună, fiind în cealaltă jumătate ca sexo-creație.

Chestia care apare în creieri, după preludii răzlețe în Do Major și gesticulări comico-enervante este: drumul și temporizarea sau nu a traseului. Aproape 700 de km spre București sunt mai depresivi decât, 850 spre Salzburg.

Sigur, - deocamdată -, sa motorizezi în România din nord-vest spre... ehm... șesuri, chiar dacă cunoscute ale copilăriei, fără un Xanax în esofag... ehm... mă rog, depinde de individ. Evident, daca ești la volan, nu e recomandabil și ești nevoit să aplici alte strategii...

Faraoana lăsând mâna relaxată, în care ținea ciocanul lui Thor și dându-și cașcheta de Iron Man jos, spune cât o țineau... ehm... liniștile, elegant, cu lăsarea nervilor ei în nervii mei

În viață îți asumi și riscuri și eșece. Nu este cum ai călca pe o mină în Angola dar poți avea parte de frecții la pușcă care se simt ca o bombă, din partea partenerului în ale vieții. Totuși...

Sibiul este un dătător de cazare pe toate palierele. Fiind orașul aflat în pupulțării cu o majoră fluiditate turistică, având în pontaj jdă'mii de turiști care-i trec pragul. Și nepriceput să fii și tot găsești un loc de întins oasele. Mi-am dorit ceva... altfel. Puteam adăsta la un hotel de lanț, stil Continental, dar îmi doream farmecul orașului vechi. Când sunt la virgintatea de vizitare a unei urbe, îmi doresc în tihnă, un rusticum al centrului vechi. Prețurile cazărilor fiind sensibil, similare. Mi-am dorit să văd Sibiul într-o cheie liniștită. Un fel de molcom. O siestă "împreună" cu arhitectura orașului. Știu că sunt țicnit, alegând o nebuloasă în locul unui certe logii dar, ce frumuseți mai ai în viață dacă nu picuri și ceva adrenalină? Timpul fiind compactat, m-am dus pe Bucălat. Nu are sens să pierzi timpi aiurea în tramvai, când ai cuțitul la gușă și grabă-n fese.

Am găsit Casa Weiss 2... centru... parcare canci dar cu speranțe... exterior plăcut... interior neștiut, nepalpat. Am contactat proprietara, prin Bucălat. Doamna în cauză mi-a cerut oră relativ fixă sau aproape de, la ajungere. Stimabila, având nou-născut, era mai complicat cu timpii... dar... dacă nu înțelegem chestiile astea, mai bine ne cazăm... acasă. Sigur, acum, nici în Ceruri nu știi ora când vei ajunge... dacă Acolo.

Am ajuns mult mai devreme față de axipromativul, dat proprietarei. Ehm... din cauză de Faraoană, care are artificii sub tălpi și trebuie, de fiecare dată, să ne tălpășim când cocoșul înca sforăie. Mă rog... proprietara nefiind pregatită, având intenția de a ne primi mai cu rutinată ospitalitate... a venit soțul.

Evident, prin datele specifice de info., adică, de-unde-vii și ce-mașină-și-ce-culoare, un domn îmi face semn de la distanță. Mă uit, șofând tiptil cu ochi numai, parcare, fiind pe stradă cu sens unic. Domnul îmi face semn să urc pe... trotal, în fața lui.

Am tăcut mâlc, dându-mă jos pentru întâlnirea de gradul III, cu proprietarul.

Omul, se uită la mine ca la un inteligent, ce încearcă să planteze ghiocei pe spatele unui elefant.

Se uită râzând la mine...

Tipul, extrem de simpatic, culant și rasat.

Am observat, pe lângă firea șugubeața și o sinceritate debordantă. Domn'doctor, nu avea nicio treabă cu activtatea turistică și era extrem-de-la-obiect, soția fiind... ehm... Maharajah, în privința afacerii de familie. Atitudine perfectă, fără lălăieli. Acolo e baia, camera, bucătăria, eșafodul... Multele detalii, mă scot din sărite, așa că omul era în linia dorită de mine. I-am înțeles graba, având nou născut, proaspăt venit în familie. Mi-a întărit părerea bună, când mi-a și găsit un loc de parcare, arătând-u-și interesul de a ajuta turistul venit... nu numai cu intenția de, "Dă banu', nene! ". Mai sunt și oameni cu obraz subțire care participă efectiv la starea de bine a turistului.

Clădirea era/este în stil, Habar N-am. Adică, nu sunt arhitect. Duce spre ideea italo-franțuzită, al unui balcon "nemărginit" în U, apartamentele fiind dispuse de-a lungul lui. Adică, un fel de îți bate broasca cu laba-n geam. Adică, oricare din vecini care iese la un fumat sau scărpinat în boxeri, pe balconul ăla, are Netflix clar prin geamul tău. Nicio fărâmă de intimitate. Evident ele au fost gândite, din construcție, pentru un singur propietar cu familia și argați plus cabaline la parter. În fine...După ce "mi-am luat" costumul de hamal, am început să car. La noi în familie, dacă plecatul ține mai mult de 2 zile, intrăm sub incidența... marfarului. Adică, noi nu știm cu rucsacul sau papornița. Noi suntem cu dulapul, cufărul... Geantă mare, geantă mică, geantă pentru păsărică.

Evident că științific vorbind nu ar fi o problemă, dar când în parcare, mașina îți spune: "Băh, aiuriților, nu mai merg cu voi în concediu, veci pururi!!! "...și portbagajul vorbește ca Stephen Hawking încă în viață, plat, metalic, uniform și liniștit: "Boiloooor! Boilooor... nu mă îndopați că stricați încuietoarea", realizați unde bat.

Evident, mai intervine și Legea lui Murphy. De fiecare dată cand ajung la o cazare și întreb... și io, ... ca turistul năuc... Camera? Raspunsul este: În capăt! .

E un întreg mister... Niciodată nu am avut și eu un dram de noroc la cazări să fac doar doi pași, cu bagajele pe cocoșilă și mațe rupte. Că vorbeam cu recepția, liftierul, tanti-cu-mopu', groparul, călăul sau dulăul, invariabil: În capăt!

Eh, cred că la locația asta, în sfârșit, moneda va cădea pe partea care trebuie. Eram sigur pe entuziasmul meu privind cazarea...

După două cărături și căzut de păr din nas, am lăsat toate alea și fuga înapoi la mașină și locul de parcare, găsit de domn' doctor. După ce mă despuiez, ca animalu', de cele transpirate și cu plăcerea de a studia "vastele apartamente", după șase pași aud un, Biiiiip. Ceva... simțeam... nu era în regu... Biiiip. Încep căutarea ca Sherlock fără prea mari speranțe ajutorului dat de... ehm... "Doctor Watson", care era deja vraiște sub plapumă acuzând ceva crivăț de interior. Mă duc spre toal... Biiip. Nene, începea să se încrețească creierul. Deschid dulapul de la centrala de căld... Biiiip. Am simțit cum Murphy îmi sufla în ceafă: Atunci când cauți liniștea vei avea parte numai de zgomot.

Avea dreptate.

M-am umplut de toate alea... Ce idiot puteam să fiu.

Da, da, da... și Făt Frumos lua coate-n gură de la Cosânzeana. Mă facusem de tot căc... Scuze! . Pe plita respectivă (vezi foto), lăsasem fără să realizez, un nenorocit de încărcător de mobil și de acolo, năzbâtia.

Interiorul

Sigur, ce poți comenta când dai peste propietari cu simț estetic și atenție pentru interior. Sensibil minimalist, s-a mers pe ideea Kitzbühel, Tyrol. Puțin și fără scos din sărite. Căldura aranjamentelui de interior lăsa o undă de liniște privitorului, după kilometri de șezut care erau puși să-ți facă fofeaza, umbrelă. Camera principală sau frumoasă cum spuneau bunicii la țară, ocupată evident de Faraoană, avea acel farmec aerisit austriac (vezi foto). "Resturile", baie, hol, semi-bucataria, toate îngrijite... prosoape și chestii de baie, toate luceau de curațenie (vezi foto).

Celula

Bine, bine, dar... Io, Mircea Voievod? Cu mine cum rămâne? Locul de dospit sau de întins oase ale subiectului, adică eu, ... a rămas cu... cea mai rămas.

Cred că al doilea dormitor a fost altceva la origini. Cred că a fost camera pentru piticii angajați care curățau cozile cabalinelor ce logofătul le avea în propietate, pe vremuri.

Într-un târziu de noapte mă îndrept spre celulă... Cu somnul în vintre, pur și simplu, escaladez patul, căzând în adormire. O plăcere și divan bun dar vine și trezirea.

Ideea e că te... ehm... cățărezi pe divan dar cum te dai jos?? Locul de dat jos, în lateral, aproape inexistent pe ambele părți ale divanului (vezi foto). Avea tăblie și la picioarele patului (vezi foto). Acum, dacă ești pitic sau te-ai născut gheisă reușești prin contorsionare să te dai jos. Am impresia că patul a fost făcut pentru răpire și legat la încheieturi, cerând răscumpărări printr-un telefon cu voce de elefant diluată. Mă rog...

Dacă porți nr. 15 la picior, mai ai șanse... dar... eu port 46 Magnum. Există posibilitatea să te târșâi spre capătul patului și să faci, Țup peste, dar exista riscul de a... demola hemoroidul. Nu că ar fi ceva rău în asta. Decât operație invazivă, mai bine te rezolvi prin tăblia cu muștiuc de la capătul patului. Am realizat că mai bine mă răscrăcăr lipit de pereți ca, Omul Ploșniță. Adică, lipire de perete și mișcări de koala spre spațiul liber dintre pat și fereastră. Pot scrie un întreg studiu, astăzi, după cele petrecute.

Acesta a fost singurul malus pentru această cazare. În rest... Domn' doctor, printr-o amiciție neforțată m-a îmbiat prin telefon cu un fel de: Veniți-când-vreți-voi-cu-drag. Pesemne, cum avem sindromul curățeniei de, "Cum-am-primit-așa-dăm-înapoi", am sensibilizat sau poate așa vreau eu să cred, propietarii.

Sibiu

Imaginile de IERI, văzute prin AZI, dau esență. Ne plimbam prin eleganța orașului și eram printre puținii neaoși ce călcau pe acolo. De la chinezi, la ruși, de la irlandezi, la maltezi. Mă enerva teribil aglomerarea de nații lovind-u-se coate-n coate dar, trăind imaginile de azi, îmi doresc acea nebunie. Orașe pline de viață. Să colcăie multicultural, să inspire și expire viață. Să văd lumea zâmbind lejer la o simplă cafea pe o terasă aiurea. Să văd străinezi care măresc ochii lăudând-u-mi țara și frumusețea ei milenară. Să-mi întărească mândria deja avută dar cu dorita confirmare că acest plai este, Raiul pe pământ.

Pe... oricând!

---

VIZUALIZĂRI: 869 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI