Una caldă, una rece la... Ana Maria

TIPĂREȘTE

Timișoara, nu e prima oară când ajung acolo, dar nu știu cum se face că niciodată nu am timp să o văd cum trebuie și să surprind esențialul, e ca o fata morgana pentru mine, călătorul însetat de a descoperi orașul care a scris istoria recentă. Dar știu de ce, pentru că mereu ajung acolo cu serviciul, lucrez ore în șir, apoi sper să mă relaxez. Acum mi s-a recomandat pensiunea Ana Maria, de trei stele, cică nu le mai spune margarete, pentru poziția ei strategică, în afara orașului dar totuși, surprinzător de aproape, fiind situată la 5 min. cu mașina de mall și la nici 10 min, de centrul istoric.

Pensiunea este situată în Dumbrăvița, care, indiferent de titulatură, chiar pare un cartier rezidențial pentru că este plin de vile arătoase. Drumul, însă, din strada principală până la pensiune este un adevărat drum de țară, pe mine nu m-a deranjat nefiind cu mașina personală. Nu recomand o plimbare pe acolo la pas, noaptea, întrucât sunt câțiva câini destul de nervoși. Din strada principală (Constructorilor) sunt vreo 2-300 m. (sau poate mai puțin) până la pensiune, unde un alt câine drăgălaș și anxios te întâmpină oscilând între un chef nebun de lătrat și o teamă curioasă. Noi am ajuns pe la 7.00 seara și am anunțat telefonic, cu o oră înainte, ce anume dorim de mâncare, oferta fiind preparate la grătar, cartofi pai sau piure, genul care se fac repede. Am servit 2 cefe, cartofi prăjiți, 1 sticlă de vin de Recaș, cca 77 ron, nu așa de ieftin cum aș fi fost tentată să cred la prima vedere. Îmi fusese rezervată o cameră cu pat matrimonial, pe care au lăsat-o la 110 ron pe noapte, în regim single, de la 200 ron. Prețul mi s-a părut bun pentru Timișoara, iar camera mi-a plăcut, sinceră să fiu, pentru că era spațioasă, curată, cu aclimatizare silențioasă, eu fiind obsedată de liniștea pe care nu o mai regăsesc de când cu băiețelul meu energic de 4 ani. Așadar, în ieșirile mele de serviciu tot sper să mă mai relaxez, dar, desigur, asta nu se întâmplă niciodată. Motivul de acum a fost că am avut ghinion cu vecinii din camera alăturată, al căror telefon mobil m-a trezit la 6.00 dimineața, doi bărbați cu voci puternice care au răsunat până în miez de noapte, bine că se culcau la o oră rezonabilă. În concluzie, pereții sunt cam subțirei, liniștea depinde de norocul pe care-l ai în acel moment.

A doua seară, când m-am întors la pensiune după o zi de muncă, am găsit vreo 30-40 de puberi care dansau dezarticulat pe holul de la intrare și se înghesuiau febril pe canapele, într-o muzică dată la maxim, ca la un cămin cultural de țară care se respectă. Probabil că fața mea căzută a fost relevantă pentru recepționer, care mi-a dat asigurări că totul se va termina până la 22.30. Sigur că a fost 23.00 și, dar ce mai contează? Recepționerii sunt policalificați, te înregistrează în hotel, te servesc la masă, îți prepară ceaiul sau cafeaua cu lapte și, cred că mă opresc aici, înainte de a anticipa și alte servicii pe care le mai oferă. Sigur că nu sunt împotriva conceptului de om bun la toate, so, good for them!

Mai era prezent și unul dintre proprietari, amabil și binevoitor, intersat dacă te simți bine, ceea ce a fost destul de plăcut pentru mine.

Dar micul dejun a fost un fiasco, rar în România mi-a fost dat să mănânc atât de prost dimineața iar eu pun mare accent pe mâncatul matinal. Concurează strălucit cu micul dejun continental de la Londra, adică apă, paie și bătaie…pardon, lapte rece, cereale și gem (a nu se confunda cu breakfast-ul englezesc care este mama sațietății). Deci, am fost anunțată emfatic că micul dejun e fix dar variază în fiecare dimineață, însă șederea mea a fost prea scurtă ca să ajung la dimineața cu o ofertă normală. În prima zi, am avut omletă, unt și dulceață, a doua zi crenvurști, croissant, unt și dulceață iar a treia, ne-am apropiat de un meniu mai acătării, cu iaurt, salam, brânză, unt și dulceață. Ce m-a deranjat tare a fost pâinea veche din primele 2 zile, eu care abia aștept să calc în Banat, Ardeal sau Maramureș unde este cea mai bună pâine din România.

Pensiunea are, în total, 10 camere, un restaurant de 75 locuri, un bar, 2 terase, o piscină, sală de conferințe și wireless. Să nu uit, nici lenjeria, nici prosoapele nu mi-au fost schimbate în trei zile iar coșul de gunoi de la baie a fost ocolit. strategic, de femeia de serviciu. Din prima zi era în chiuvetă o boabă de strugure mare, nu puteai s-o ratezi, dar a rămas acolo în continuare, doar suntem o țară cu tradiție viticolă de mii de ani, nu? Totuși, când intri în cameră, fac ei o magie și totul pare curat, la prima vedere.

În fine, dacă vrei să tranzitezi sau să vizitezi Timișoara, este o pensiune recomandabilă, dacă-ți pasă de costuri, camera și dotările ei fiind absolut O.K.

Nu pot să închei review-ul fără să amintesc că am fost impresionată de amabilitatea și politețea din magazine sau restaurante în Timișoara, eu fiind dezamăgită de tratamentul șoc al serviciilor bucurestene publice sau chiar private. Sper să mă reîntorc curând, mai ales că am avut parte de două după-amiezi relaxante la strandul termal din Sânmihaiul German, la nici 15 km de oraș, nu pretențios dar cu o apă foarte bună pentru oasele mele, cu 10 ron intrarea și doi maseuri pricepuți, soț și soție care, în jumătate de oră pentru 35 ron, îți întorceau pielea pe dos, in a good way. Din mâinile lor, am ieșit fără să mai simt stresul și am adormit fericită că mai există și lucruri atât de plăcute pe lume!

---

VIZUALIZĂRI: 1517 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI