Circuit etapa a III-a, ziua a şaptea: Mănăstirile Neamţ şi Secu

TIPĂREȘTE

Ziua a şaptea a circuitului nostru de vacanţă. Ne-am despărţit de Durău şi am pornit-o iar pe DN15b. Străbătând Munţii Stânişoarei spre est, proxima ţinta a călătoriei noastre au fost cele trei mănăstiri de călugări aflate în drum, până a ajunge la Târgu Neamţ: Neamţ, Secu şi Sihăstrie.

Prima mănăstire la care am poposit a fost Neamţ - cea mai veche şi, de-a lungul istoriei, cea mai însemnată aşezare monahală din Moldova. Se ajungea la mănăstire pe un drum lateral, lung de vreo 5 kilometri, la stânga pe direcţia noastră de mers, un drum bine conservat şi întreţinut, graţie faptului că e o cale des străbătută de turişti şi pelerini. Am trecut pe lângă casa lui Sadoveanu (cândva, prin 1987, avea regim de casă memorială, acum nu ne-am mai oprit să o revedem, sau eventual să constatăm că a fost retrocedată şi că nu mai funcţionează ca muzeu), apoi pe lângă rezervaţia de zimbri, pe care la fel am văzut-o cu multă vreme în urmă şi despre care nu am aflat dacă şi în ce condiţii mai fiinţează azi.

La poarta mănăstirii o parcare mare găzduia nu mai mult de 7-8 autoturisme. Era prea de dimineaţă (ora 9 jumătate), iar timpul încă nu se îndreptase (nu mai ploua, dar cerul era acoperit de un strat gros de nori şi bătea un vânt rece), aşa încât probabilii turişti sau pelerini abia dacă porniseră la drum.

Intrarea în curtea mănăstirii se face prin porticul turnului-clopotniţă construit de Alexandru cel Bun la începutul secolului al XV-lea. Ctitoria aşezământului monahal este însă atribuită voievodului Petru I Muşat (1375-1391), care a pus temelia primei biserici de piatră cu hramul “Înălţarea Domnului”, pe amplasamentul unei mai vechi biserici de lemn construite de monahi cu un secol în urmă. Alexandru cel Bun a delimitat mai târziu incinta mănăstirii cu o construcţie din zid, din care, alături de turnul-clopotniţă, se mai păstrează azi puţine fragmente originale.

Actuala biserică a mănăstirii, purtând acelaşi hram, a fost reclădită de Stefan cel Mare în 1497, ca semn de umilă recunoştinţă adus lui Dumnezeu, după victoria de la Codrii Cozminului asupra oştilor otomane şi reprezintă una dintre cele mai impresionante opere ale arhitecturii medievale moldoveneşti. Este amplasată în mijlocul incintei mănăstireşti şi domină peisajul prin măreţia şi frumuseţea ei, impunându-se deopotrivă prin dimensiuni şi prin decoraţia faţadelor: contraforţi, ancadramente cu profil gotic la uşi şi ferestre, discuri de ceramică smălţuită de tip bizantin aplicate pe faţadă, ornamentaţie cu ocniţe (nişe) mari şi mici sub streşini, o parte din ele păstrând urme ale picturii originale. Şi în interior se mai păstrează fragmente ale picturii murale originale de pe vremea lui Stefan cel Mare şi Petru Rareş. Construcţia are un plan triconic alungit, datorat intercalării între naos şi pronaos a gropniţei. Unica turlă, de formă actogonală, este prevăzută cu patru ferestre şi patru contraforţi mici, iar decorarea ei cu nişe şi discuri smălţuite colorate, imprimă o siluetă elegantă întregului edificiu.

Intrând în incinta mănăstirii, fireşte, primul gest ce trebuie făcut de orice creştin adevărat, este cel al închinării în Sfânta Biserică. Aşa am făcut şi noi! Păşind pe aleea pietruită ce ducea către biserică, am depăşit cu pioşenie locul marcat de o placă de piatră inscripţionată, în care la 24 mai 1986, pietrele şi cimentul s-au ridicat şi s-au despicat singure, ducând la descoperirea moaştelor frumos mirositoare ale unui cuvios călugăr (neidentificat după nume), vieţuitor cândva în acest lăcaş. Racla cu “Sfintele moaşte” descoperite în chip minunat ca semn al puterii lui Dumnezeu şi-a găsit locul în pronaosul bisericii, acolo unde aveam s-o descoperim şi noi, după ritualul închinărilor la Sfintele Icoane.

Bineînţeles, cu sufletul împovărat de conştiinţa atâtor păcate, ne-am închinat după obicei la Icoana Mântuitorului, apoi la Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Despre istoria acestei Sfinte Icoane sunt multe de povestit. A fost primită în dar de Alexandru cel Bun de la împăratul Bizanţului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1401. Se pare că a fost pictată în anul 665. d. Ch, ca o copie a unei icoane apărute în mod miraculous pe un stâlp din oraşul Lida, acolo unde se aflau şi moaştele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. De aceea, pe reversul Icoanei Maicii Domnului cu pruncul în braţe a fost pictată şi Icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Pictura icoanelor a fost realizată pe lemn cu dimensiunea de 1, 20/1 m, iar în 1853 a fost îmbrăcată în argint aurit şi împodobită cu pietre preţioase. Faptul că a fost denumită Icoană Făcătoare de minuni se datorează numeroaselor întâmplări miraculoase legate fie de existenţa ei, fie de împlinirea rugăciunilor credincioşilor. Sunt multe legende şi povestiri despre aceste minuni. Cea mai cunoscută este poate cea relatată de arhimandritul Ioanichie Bălan in cartea sa despre “Sfintele icoane făcătoare de minuni”, pe care am cumpărat-o şi eu, chiar de la mănăstire. Potrivit părintelui Ioanichie, pe vremea lui Ştefan Gheorghiţă al Moldovei, in timpul praznicului Înălţării Domnului, pe cand preoţii si arhiereii purtau icoana în procesiune în jurul mănăstirii, aceasta s-a smuls din mâinile lor, s-a ridicat în văzduh si a stat deasupra amvonului. De acolo, mergând spre uşile împărăteşti, a intrat în altar, l-a înconjurat şi ieşind pe celelalte uşi, s-a aşezat singură pe locul unde stă şi astăzi. Nişte necredincioşi martori la minune au socotit că icoana are în ea argint viu şi de aceea s-a comportat aşa. Vrând să verifice, au împuns-o cu o lance metalică. Minunea a fost că fierul s-a frânt iar vârful a rămas în lemnul icoanei, în stânga jos, spre vârful degetelor Sfântului. Nimeni nu a putut să-l extragă de acolo. Într-adevăr, şi astăzi, la vârful degetelor mâinii stângi a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se zăreşte o scobitură cu o bucata de sfredel în interiorul ei. Credincioşii ating locul acela şi se şterg apoi cu degetul pe locul durerile lor, căpătând leac după puterea credinţei fiecăruia.

În ce mă priveşte, m-am închinat cu mare evlavie în faţa minunatei Icoane Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, mulţumind Fecioarei pentru minunea pe care a săvârşit-o pentru mine, cea care, cu aproape 20 ani în urmă, am fost binecuvântată cu răspunsul miraculos şi mult aşteptat la rugăciunile mele.

Ne-am închinat apoi la Sfintele Moaşte ale cuviosului necunoscut şi în cele din urmă am părăsit incinta bisericii.

In curtea interioară se mai află şi biserica “Sf. Gheorghe”, construită 1826 şi renovată în perioada 1959-1960, unde am intrat pentru a ne închina la o altă icoană făcătoare de minuni, Icoana Maicii Domnului cu Trei Mâini (a treia mână este a Sf. Ioan Damaschin), o copie foarte veche a icoanei originale aflată la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Tot aici se află vechea catapeteasmă din 1798.

Am admirat din exterior chiliile albe ale călugărilor şi cele două paraclise (paraclisul Buna Vestire, construit deasupra porţii de intrare şi paraclisul Sf. Pantelimon alăturat chiliilor de pe latura nordică). Am urcat apoi la etajul laturii din sud-vest a incintei pentru a vizita muzeul mănăstirii. Aici sunt adăpostite colecţii de obiecte bisericeşti, între care şi o catapeteasmă din secolul al XVII-lea ce a aparţinut paraclisului Cetăţii Neamţului. Mai pot fi admirate piese de cult din argint sau lemn sculptat, broderii, veşminte şi acoperăminte preoţeşti, obiecte şi unelte de lucru aparţinând tipografiei şi atelierului de gravură în lemn, precum şi icoane nepreţuite (dintre care una poartă semnătura lui Nicolae Grigorescu). Cutreierând printre exponate, ghid ne-a fost un călugăr tinerel şi amabil, foarte deschis la a răspunde întrebărilor noastre şi a ne da informaţii utile (de la el am aflat de cartea arhimandritul Ioanichie Bălan). Tot el ne-a povestit despre biblioteca mănăstirii care deţine peste 19000 de cărţi şi manuscrise unice, precum şi o colecţie de miniaturi create în fostul centru de caligrafi şi miniaturişti (cel mai cunoscut dintre ei a fost Gabriel Uric, al cărui manuscris copiat în 1429 se află la Biblioteca Bodleyana din Oxford).

Reîntorşi în curtea aşezământului, soţul meu a ţinut să revadă osuarul, cel pe care îl mai vizitasem împreună cu 20 ani înainte. Voia sa-i arate fiului nostru toate acele schelete albite de vreme, între care, se spunea că se află şi cel al iubitei lui Puşkin. Povestea ei tragică însă nu o mai ţin minte. Am aflat că fusese mutat în spatele incintei, în cimitirul monahal şi că accesul nu mai era liber, pentru că românaşii nostri, trecători pe acolo ca pelerini sau pur şi simplu ca vizitatori, găsiseră de cuviinţă să ia cu ei tot felul de “amintiri”, de la simple falange sau chiar cranii, până la becuri ce asigurau iluminaţia sau clanţa de la uşă. Am reuşit totusi să facem rost de cheia de acces şi am revăzut necropola, recunosc, fără entuziasmul de altădată. Nici fiul meu nu a fost impresionat de acea mare de schelete, aşa că nu e ceva despre care să gândiţi că nu trebuie ratat. Ba dimpotrivă!

In sfârşit, ieşind din incinta mănăstirii, ne-am îndreptat spre Aghiasmatar, o construcţie de formă circulară, în care ştiam că se oficiază sfinţirea apei la marile praznice împărăteşti de “Înălţarea Domnului” şi “Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) ”. La vizita noastră trecută, acolo se afla şi un mic târg popular de obiecte bisericeşti; acum locul era pustiu şi Aghiasmatarul cam în stare de paragină.

Înainte de plecare, am creionat ultimele concluzii: Mănăstirea Neamţ, în toată măreţia ei, îşi duce viaţa într-o notă de sobrietate deplină. Obştea de călugări pare ruptă de timp, fiecare dintre ei îşi vede de treburile sale, nu se lasă corupt de freamătul vieţii cotidiene. Nici măcar de drăgălăşenia naturii: nu curg muşcate roşii din ghivece, pridvorul chiliilor este simplu şi lipsit de culoare. Incinta este îngrijită, dar într-un stil sobru. Iar plumburiul cerului din ziua vizitei noastre, nu făcea decât să accentueze această atmosferă rece şi mohorâtă. Noroc cu exaltarea pe care am trăit-o în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului! De fapt, pentru această reîntâlnire venisem la mănăstire!

Am făcut ultimele fotografii, ne-am urcat în maşină şi am pornit către următoarea noastră ţintă de voiaj: Mănăstirea Secu. Ne-am reîntors puţin pe DN 15b şi urmând indicatoarele, pe un drum lateral de vreo 5 km. , pe partea dreaptă a direcţiei de mers spre Târgu Neamţ, am zărit turlele bisericii din incinta Mănăstirii Secu. Apoi, au apărut zidurile albe şi înalte ca de adevărată cetate medievală, între care işi duce viaţa o obşte de călugări harnici şi întreprinzători.

Mănăstirea Secu, al cărei nume se trage de la pârâul omonim ce trece prin apropiere, este ctitoria vornicului Nestor Ureche şi a soţiei sale Mitrofana, părinţii celui ce a fost cel mai mare cronicar moldovean, Grigore Ureche. Prin truda lor şi a grupului de sihaştri ce vieţuiau aici într-un mic schit, în anul 1602 s-a pornit zidirea unei mănăstiri mai mari, cu biserică de piatră, ziduri şi turnuri de apărare, dar şi cu chilii pentru călugării din vechea aşezare.

Am poposit în parcarea amenajată în faţa mânăstirii şi am străbătut pe jos aleea ce ducea la poarta de intrare. Dintr-un bun început, am găsit de cuviinţă să înnoptăm aici, pentru că mănăstirea dispunea de hotel (sau motel? ) propriu. La primirea cheilor, părintele călugăr ne-a amintit că este un aşezământ monahal şi că cei ce sunt găzduiţi temporar acolo sunt obligaţi să respecte regulile convieţuirii duhovniceşti: fără muzică, fără chefuri, fără gălăgie. Aşa cum era potrivit pentru a nu-i deranja pe cei aflaţi la rugăciune. Fireşte, noi eram în cunosţinţă de cauză asupra acestor impuneri şi nici nu suntem o familie pusă pe distracţie în văzul lumii, aşa că nu ne-a fost greu să ne conformăm. Camera era de asemenea una austeră, doar cu trei paturi, o masă şi două scaune. O chiuvetă la care curgea apă rece ca gheaţa, ţinea loc de baie. Cum era şi firesc, nu exista televizor, doar un difuzor la care, în surdină, puteai asculta muzică bisericească. Pentru noi, toate acestea erau de ajuns, mai ales că tariful era unul cu totul modic (5 lei/persoană/zi).

Venise ora prânzului şi înainte de a ne gândi noi la masă, iată că soseşte un călugăr care anunţă că masa este servită! Am căscat ochii unul la altul întrebându-ne din priviri dacă e cazul să ne alăturăm şi noi grupului de români care chiar aşteptau prânzul şi îndată au pornit sprinteni spre sala de mese. In cele din urmă, am luat-o şi noi pe urma lor, că nu puteam scăpa ocazia de a gusta din bucatele pregătite de călugări. Cu o astfel de experienţă chiar nu ne mai întâlnisem, aşa că am urcat scara până la etajul incintei fortificate şi ne-am aşezat oarecum jenaţi la masă. Sala era destul de încăpătoare, puteau lua masa cel putin 50 de meseni odată (după aprecierea mea), aşezaţi de-a lungul a două şiruri lungi de mese. Obiceiul era ca masa să fie servită mai întâi mirenilor şi apoi călugărilor. Cum ne aflam în postul Sfintei Mării, ni s-au servit numai bucate de post: supă de legume şi varză fiartă, fără desert. Deşi poate părea un meniu fad, realitatea a fost că am mâncat cu o poftă şi mâncarea ne-a plăcut atât de mult încât ne venea să mai cerem o porţie! Şi chiar ar fi fost posibil un supliment, dar numai după ce serveau masa şi călugării şi dacă mai rămânea ceva, aşa ne-au informat tovarăşii noştri de masă, care păreau abonaţi la …cantina călugărilor.

După masă, ne-am întors în camera hotelului, hotărând ca după o mică siestă să vizităm şi aşezământul monahal. În mod normal, intrând pe poarta unei mănăstiri, primii paşi ar trebui făcuţi în biserică, spre a cinsti sfântul lăcaş şi a te închina divinităţii. Abia după aceea, dacă e cazul, te poţi gândi la masă, la fotografii, cumpărături, fie ele şi de natură religioasă. Ştiam asta, dar invitaţia la masă prea venise pe neaşteptate, iar reacţia noastră a fost de natura unui act reflex. Nu ne rămânea decât să inversăm ordinea, iar acum venise rândul vizitării bisericii.

Biserica este o construcţie mare din piatră şi cărămidă, construită în stil moldovenesc în interior, în timp ce exteriorul are şi nuanţe munteneşti. Este vorba de cele două turnuri, unul deasupra naosului, celălalt deasupra pronaosului, şi cele două rânduri de arcade mate, care înconjură faţadele bisericii. Are hram la 29 august, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Interiorul bisericii este extrem de colorat, catapeteasma, pictura murală şi covoarele, având roşul şi galbenul drept culori predominante. De altfel, naosul este cu adevărat împodobit împărăteşte: o catapeteasma foarte înaltă, bogat oranamentată, un candelabru măreţ şi icoane îmbrăcate în argint de cea mai bună calitate, a cărui strălucire n-a pălit de-a lungul timpului. În pronaos se află o frumoasă raclă sculptată in lemn în care odihnesc fragmente din moaştele mai multor Sfinţi (Sf. Ştefan, Sf. Apostol Filip, Sf. Ioan cel Nou, Sf. Grigorie Decapolitul, Sf. Mare Muceniţă Marina), precum şi din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Christos.

Am vizitat şi Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, aflat la etajul incintei în partea de sud-est, care are o frumoasă catapeteasmă suflată în aur. În capătul opus, pe latura de nord-est, se află biserica “Sfântul Nicolae” care de asemenea are o catapeteasmă poleită cu aur, dar şi un amvon aurit. Pictura bisericii este în frescă şi a fost executată în anul 1992 de pictorul Vasile Carp, în stil neobizantin.

Ca toate mănăstirile şi cea de la Secu are un muzeu în care sunt expuse diverse colecţii de obiecte bisericeşti, multe din ele lucrate chiar în atelierele mănăstirii de către călugări (cruci, evanghelii ferecate în argint aurit, cădelniţe, vase liturgice, ş. a. ), precum şi manuscrise şi cărţi vechi, printre care “Cazania lui Varlaam”, scrisă de cel ce a fost Mitropolitul Moldovei, Varlaam Moţoc, înmormântat lăngă naosul bisericii mari.

După vizionarea tuturor acestor locuri ne-am întors în cameră şi ne-am odihnit. Spre seară, cerul se degajase şi ne făceam speranţe că în curând va fi iar soare. Înainte de a se întuneca, am făcut o plimbare lungă prin împrejurimile pitoreşti ale mănăstirii şi ne-am reintors apoi la cazare. Ne-am culcat devreme. A doua zi urma să revedem Mănăstirea Sihăstria, aflată în continuarea aceluiaşi drum, nu departe de Mănăstirea Secu şi să ajungem apoi la Mănăstirea Agapia, dincolo de Târgu Neamţ.

---

VIZUALIZĂRI: 1696 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI