Blocati de viscol pe Omu

TIPĂREȘTE

In vremea aceea, institutul de proiectare la care lucram organiza saptamanal excursii gratuite pentru tineri. Echipament se lua de la magazia sportiva: bocanci de piele cu tinte, hanorak kaki din foaie de cort, pantaloni din postav bleumarin, rucsac cu buzunare verde impermeabil, restul adica manusi, ciorapi de lana, fular si caciulita fiind din dotare proprie.

Se asigura transport cu personalul, cazare la o cabana pe creasta, masa de seara compusa din friptura de vaca-zgarci cu sos si pireu si dimineata un ceai cu un sfert de paine neagra cu marmelada.

Conditiile fiind atat de avantajoase ne strangeam un grup de vreo 20 de tineri, fete dar mai mult baieti.

Aveam vreo 18 ani si nu vedeam in fata mea decat pe un tanar subtirel, blond, cu o suvita rebela cazuta pe frunte pe care eu, in gandurile mele il numeam Siegfried caci nici Wagner nu-l putea face atat de frumos. Nu-i vorbisem direct niciodata si el nici atat.

De data aceea ne-am luat ca recuperare orele suplimentare facute in martie si am plecat vineri dupaamiaza (notiunea de weekend nu exista), am luat trenul patru ore si fiind inca zapada pe munte am coborat la Sinaia si pana seara cu lanterne si felinare am ajuns la Cota 1500. Mai e nevoie sa spun ca nu exista teleferic, teleski, telegondola, nici macar televizor?

In tren ne intalneam mereu cu un alpinist in varsta, Emilian Cristea, care ne hranea imaginatia cu trasee periculoase, avalanse si tineri disparuti adusi ofranda muntelui.

A doua zi de dimineata pe un timp stralucitor am urcat la Varful cu Dor, Podragu si am inoptat la Babele, la priciuri.

Duminica dimineata devreme un baiat a spus " merg la Omu si ne intalnim in gara Busteni la trenul de cinci '". Au mai aderat inca doi din care unul era eroul meu nespus si nevorbit. " Vreau si eu" m-am auzit rostind. " Fara femei" fu replica data de necrutatorul Siegfried. Unul din baieti care-mi tragea clopotele dar eu ma faceam ca nu observ a zis " O iau pe raspunderea mea".

Baietii stiau drumul de vara care trecea pe creasta pe o brîna cu bolovanisuri, pe sub Ceardacul Obîrsiei. De aici in mai putin de o ora ar fi trebuit sa ajungem în Curmatura Vaii Cerbului, sea situata în creasta care desparte caldarea superioara a vaii Cerbului de cea a vaii Obîrsia Ialomitei respectiv bazinul vaii Prahova de cel al vaii Ialomita.

Totul ar fi fost perfect, ar fi trebuit sa facem de la Babe la Omu trei ore- trei ore juma', numai ca nu era vara, eram in aprilie si in unele locuri zapada trecea de genunchi. Asta a fost si norocul meu; nici ei nu puteau merge repede asa ca nu se observa cat de greu imi era, altfel m-ar fi expediat val-vartej inapoi la cabana.

Dupa cateva ore am ajuns la o sea La Ceardac. Intr-o parte si alta erau vai adanci de sute de metri. Vantul era atat de puternic incat ne taia rasuflarea.

Cum stateam noi acolo, mancam o bucatica de zahar cub si ne gandeam daca sa ne intoarcem sau nu, la un moment dat am auzit un uruit puternic si scrasnete in maruntaiele pamantului. Poate un minut sau doua. Apoi o ploaie de stele albe, fulgi de zapada orbitori ne-au acoperit in strat subtire. La cativa zeci de metri de noi se pornise avalansa care matura totul in cale, se pravalea, se latea iar noi nu aveam ce face decat sa asteptam sa treaca. Si acum, dupa aproape saizeci de ani o vad si o aud cu ochii mintii.

Poate pornise ca ne-a auzit vorbind, poate ii venise sorocul sau poate rasuflarea noastra a infuriat-o. " Mergem mai departe" spuse unul din baieti. Si-au scos curelele de la pantaloni, le-au legat intre ele si m-au transportat ca pe un balot cateva sute de metri pana am trecut de portiunea periculoasa.

Vantul suiera ingrozitor, eu moarta de frica m-am lasat in voia soartei tineam ochii inchisi si-i deschideam numai ca sa vad daca Siegfried n-a patit ceva. Ar fi trebuit sa ajungem pe la 12 la cabana, sa bem un ceai si sa coboram pe Valea Cerbului sa prindem trenul de cinci.

Era aproape patru si cu ultimile puteri am ajuns la statia meteo caci cabana era inchisa iarna. Acolo, la o altitudine de 2500 m, locuia si muncea un meteorolog batran (de vreo 40 de ani! ? ! ) nea Grigore, o namila de om cu barba si mustata. Statea din octombrie in aprilie si sarcina lui era sa transmita din ora in ora datele meteo. " Bine ca ati ajuns acum ca la noapte e anuntat un anticiclon; nu puteti pleca decat dupa vreo doua zile".

Am inlemnit cu totii iar mie imi venea sa plang ca nu mi-am ascultat parintii sa nu mai umblu creanga pe munte si ca au sa creada ca am murit. " Am sa anunt prin statie ca sunteti aici, acum mancati ca sunteti hamesiti de foame".

Pentru prima oara in viata mea am mancat omleta din praf de oua, sunca Ham din conserva, lapte praf, unt la calup si suc de fructe. Avea o ratie de multe mii de kilocalorii care-i asigura consumul de energie la inaltime si pe frig.

Am adormit inghesuiti unul intr-altul pe un prici acoperiti cu paturi calde. Baietii au inceput sa sforaie imediat dar eu m-am trezit de cateva ori caci vantul deslantuit zgaltaia cabana din tatani si mi-era frica sa nu o ia la vale. Apoi adormeam din nou.

A doua zi am iesit prin podul statiei meteo caci zapada depasise nivelul usii. Am ramas locului hipnotizata de frumusetea din jur. Totul sclipea in lumina soarelui, nu mai era drum sau carare, albul unea zarea cu cerul si pamantul, nu te puteai urni de atata frumusete.Era o stare de gratie pe care n-am mai intalnit-o decat de cateva ori in viata.

Ne-am platit mancarea: baietii au taiat lemne pe vreo doua saptamani iar eu i-am frecat podelele si spalat camasile cu apa din zapada si un praf alb mai bun decat lesia din taciuni. Era prima data cand vedeam un detergent.

Seara nea Grigore a prins la radio nebruiate posturi din strainatate cu muzica americana, am dansat si ne-am matolit cu totii cu un lichior facut din spirt si ace de brad.

A doua zi ne-a trezit de dimineata " haideti, ca la pranz vine iar viscolul". Ne-a condus la Hornuri, ne-a legat cu franghia si ne-a dat drumul fiecaruia. Incercam sa ma tin cu mainile cat mai aproape de stanca, mi-a scapat piciorul de cateva ori dar am ajuns cu bine.

In vale la Malaiesti era soare, cald, doi ghiocei se straduiau sa-si scoata capetele la lumina, batea un vant de primavara in timp ce sus cerul se innegrise, Hornurile fierbeau iar Bucsoiul era in ceata.

Radeam, topaiam, cantam iodlere si eram fericiti iar eu inca mai fericita pentru ca pentru prima dar nu si ultima oara Siegfried m-a privit.

---

VIZUALIZĂRI: 1810 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI