ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 21.12.2015
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: > 60 ani
DIN: București
ÎNSCRIS: 26.03.14
STATUS: AUGUSTUS
LUNA
JAN-2015

Filozofări de suflet (mai puţin turistice)

NOTĂ RUBRICĂ OFFTOPIC sau DE INTERES TURISTIC TEMPORAR ori RESTRÂNS [Filozofări de suflet (mai puţin turistice)]
Articolul poate fi votat cu voturi simbolice (+/-1PMA)
Articol publicat FĂRĂ NOTE; vezi mai jos motivele...

„Celula de minori”

TIPĂREȘTE

Mi-a luat destul de mult timp s-o citesc – am făcut pauze, am reluat lectura, şi tot aşa de nenumărate ori, mereu cu un nod teribil în gât, cutremurată de suferinţa ce răzbătea din fiecare pagină.

Cartea se numeşte „Celula de minori – cinci ani în temniţele şi lagărele de muncă forţată ale României comuniste” şi a fost scrisă de Alexandru Teodorescu.

În urmă cu o jumătate de an, într-un articol intitulat Tot respectul, domnule ambasador, dedicat unui om cu o carieră remarcabilă şi un bun român, Liviu Aurelian Bota, soţul Sandrei Bota, profesoara mea de engleză şi dirigintă în şcoala generală, menţionam că „la liceu (ce coindenţă fericită!) aveam să am parte de alţi doi profesori de engleză şi diriginţi de mare excepţie. ” Primul din ei a fost Anca Tănăsescu (Ann), care a părăsit din păcate această lume acum câţiva ani. Al doilea a fost Alexandru Teodorescu (Alec).

Alec a venit profesor la noi la liceu în 1972, la începutul clasei a X-a, după ce Ann fusese „avansată” la rangul de director adjunct şi nu ne mai putea fi dirigintă (ne-a rămas însă profesoară). Liceul nostru, C. A. Rosetti, o şcoală de cartier (Floreasca) fără cine ştie ce reputaţie, se transformase în 1971, la iniţativa lui Mircea Maliţa, ministrul învăţământului în acea perioadă, în liceu cu limba de predare engleză. La Bucureşti şi Cluj s-au înfiinţat atunci mai multe astfel de şcoli experimentale de limbi străine, însă minunea n-a ţinut decât până în 1978. Suficient însă pentru a da rezultate excepţionale şi mai mult decât suficient pentru ca noi, prima promoţie, beneficiind de metode de predare inovative, să ne formăm ca oameni cu mintea deschisă şi să rămânem pentru totdeauna prieteni. Dovada: am ţinut legătura, ne-am ajutat şi sprijinit reciproc şi azi, la 40 de ani după absolvire, continuăm să ne întâlnim de câteva ori pe an, în grupuri mai mari sau mai restrânse, cu ocazii mai mult sau mai puţin festive.

Dar să revin la Alec.

Îi spun aşa pentru că în liceu şi noi, elevii, şi profesorii aveam nume englezeşti. Lui Alec i-am mai zis un timp şi Cicero, din cauza tunsorii cu care s-a prezentat în faţa noastră prima oară, într-o zi frumoasă de septembrie. Eu şi colegele mele ne amintim mereu râzând în hohote cum s-a înroşit Alec ca sfecla când a dat cu ochii de o clasă de fete! Sunt sigură că fusese prevenit, dar îmi închipui că şocul a fost prea mare... Profesor (şi diriginte pe deasupra!) la o clasă de fete, când n-ai decât 31 de ani şi eşti un bărbat foarte bine, înalt, subţire, chipeş (şi însurat!) – nu putea să fie decât al naibii de greu.

A făcut însă faţă cu brio. Ne-a predat un an istorie în limba engleză, studiind acasă mai abitir decât noi, aşa cum avea să ne-o mărturisească ulterior. În clasele a XI-a şi a XII-a avea să ne predea literatură engleză, specialitatea sa, pregătindu-ne pe cele mai multe din noi pentru examenul de admitere la Facultatea de Limbi Străine, Secţia de Limbi Germanice – Engleză. La vremea aceea manualele nu acopereau probabil nici 5% din cerinţele admiterii la facultatea noastră, dar mulţumită celor 10 ore de engleză (gramatică, lexic+literatură) pe săptămână şi modului inteligent în care Alec a ştiut să ne predea literatura, am ajuns tobă de carte şi am intrat fără emoţii la facultate. Iar ca diriginte – ce să mai zic! – a fost pâinea lui Dumnezeu... Nu ne-a plictisit cu prelegeri propagandistice (ha!) şi cu discursuri cretine, ci folosea orele de dirigenţie pentru a discuta cu noi problemele curente, pentru a ne îndemna să le ajutăm pe colegele cu rezultate mai slabe la învăţătură şi pentru a ne motiva absenţele (fără scutiri medicale sau bilete de la părinţi) cu un asemena zel, încât ajunsese spre sfârşitul clasei a XII-a să încercuiască nu numai absenţele, ci şi notele... Iar tortul pe care ni l-a adus în ultima zi de şcoală ne-a rămas tuturor pe veci în amintire!

Martie 1977. La câteva zile după marele cutremur mă aflam cu o prietenă, colegă de liceu şi facultate, pe Bd. Bălcescu. Terminaserăm orele şi ne îndreptam pe jos spre casă. Autobuzele nu circulau, se lucra în continuare la degajarea dărâmăturilor de la blocurile Scala şi Wilson. În dreptul magazinului Unic ne-am întâlnit întâmplător cu Alec. Pupături, zâmbete, îmbrăţişări, conversaţie etc., până ce ne dă vestea cea mare: îi fusese aprobată cererea de plecare definitivă din ţară. Am încremenit. Nu ştiam că făcuse cerere. Ziua ni s-a părut şi mai urâtă, şi mai cenuşie, peste nenorocirea din jur venise acum să se aştearnă şi tristeţea despărţirii. Căci eram cu toţii convinşi că nu aveam să ne revedem niciodată. Alec a venit totuşi în toamnă la noi la facultate, ca să îşi ia rămas bun înaintea plecării în Germania. Pe holul de la intrare, în faţa statuii lui Eminescu, ne-am adunat ciorchine în jurul său, noi, fetele „lui” de la Rosetti. Şi am plâns...

2001. Alec e la Bucureşti! Ne-am întâlnit la Hanul lui Manuc şi atunci ne-a povestit totul. Sau aproape totul... Cu ce stupoare am aflat că făcuse puşcărie! Nu am ştiut nimic, n-am bănuit nimic... Timp de vreo două ore am stat, toate colegele venite la întâlnire, nemişcate, cu ochii holbaţi la el. Care vorbea şi tot vorbea...

Iată pe scurt povestea: în 1958, la vârsta de 17 ani, elev fiind în ultimul an la liceul Matei Basarab, Alec a intrat într-o organizaţie anticomunistă înfiinţată la iniţiativa unui coleg de-al său şi intitulată Frontul Eliberării Naţionale („nume profetic”, după cum avea să remarce profesorul Alexandru Tudorică în prefaţa cărţii lui Alec!). Fiu de preot la biserica Colţea, Alec, împreună cu întreaga lui familie, a avut de suferit după venirea la putere a comuniştilor. Sora lui mai mare intrase „fără loc” la medicină trei ani la rând, trei sferturi din locurile din facultăţi fiind rezervate celor cu „origini sănătoase”, iar şansele lui Alec de a ajunge într-o instituţie de învăţământ superior erau aproape nule. Revoltat de nedreptatea socială, s-a alăturat altor 12 colegi, şi ei elevi foarte buni şi provenind din medii intelectuale, şi au început să împrăştie manifeste anticomuniste prin şcoală şi oraş. Au fost turnaţi de un coleg şi „demascaţi” de un director al liceului, fiind arestaţi în 1959, judecaţi ca adulţi, cu toate că erau cu toţii minori, şi condamnaţi la 15-23 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Alec a primit 15 ani de muncă silnică. A fost încarcerat mai întâi la Penitenciarul Jilava, apoi dus la lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni şi la cel de la Grădina. După 5 ani, în 1964, el şi colegii lui au fost graţiaţi.

Cum condamnarea survenise cu puţin timp înainte de terminarea liceului, ultimul an de şcoală nu le-a fost recunoscut, aşa încât au fost nevoiţi să urmeze cursurile la seral, după ce s-au încadrat – obligatoriu – în „câmpul muncii” pe posturi de muncitori necalificaţi. Au dat bacalaureatul şi în 1965 erau cu toţii studenţi. Alec a intra la Facultatea de Engleză şi fostul său coleg de liceu Alexandru Tudorică i-a fost profesor. (Mi-a fost şi mie asistent la cursul de teoria literaturii şi am schimbat câteva cuvinte cu dânsul la lansarea cărţii). Iată cum îşi aminteşte dl profesor Tudorică reîntâlnirea cu „Sică”, aşa cum îi spuneau prietenii: „... La un seminar de literatură l-am descoperit cu uimire printre studenţi pe colegul meu de liceu Alexandru Teodorescu. Ajuns student la engleză şi aşezat în bancă printre ceilalţi copii-studenţi, el arăta totuşi ceva mai matur decât ei, după adunarea anilor «rătăciţi» până atunci pe drumul vieţii... ”

Alec a terminat facultatea ca şef de promoţie, cu media 10, însă din cauza trecutului „pătat” nu i s-a permis să rămână asistent universitar, fiind repartizat la un liceu – şi anume Matei Basarab! Ce ironie a sorţii! A avut din nou de-a face cu directorul care contribuise din plin la arestarea lui, aducând „organele de cercetare” în şcoală.

Din fericire, chinul nu a durat mult şi în 1972, aşa cum am spus, s-a transferat la Rosetti. La Hanul lui Manuc, Alec ne-a povestit că directoarea noastră generală, soţie de colonel de Securitate cu funcţie înaltă, şi-a permis, având spatele acoperit, să aducă în liceu cei mai buni dascăli de engleză, fără să o intereseze dosarul lor, şi aşa am avut şansa de a fi instruiţi de alţi doi foşti deţinuţi politici şi minunaţi profesori – domnii Mircea Tatos şi Radu Surdulescu. Şi pentru Alec, ca şi pentru noi, „fetele”, a urmat o perioadă frumoasă, dovada stând în dedicaţia pe care mi-a scris-o pe cartea sa: „Pentru Carmen, în amintirea anilor rosettişti, anii experienţei unice care ne-a legat pentru totdeauna. ”

Da, aşa a fost, o experienţă cu adevărat extraordinară care a însemnat cu mult, mult mai mult decât patru ani de şcoală, a însemnat pentru noi, copiii, oportunitatea de a cunoaşte oameni luminaţi care ne-au oferit cu generozitate nu numai o părticică din cunoştinţele lor vaste, ci şi o lecţie de viaţă, care ne-au încurajat să ne trăim cu bucurie momentele frumoase, să fim prieteni buni şi, mai presus de orice, să gândim cu capetele noastre. „Gândurile sunt libere. ”

În 1977, după ani de zile în care s-a aflat permanent în vizorul Securităţii, Alec a reuşit să plece în Germania, la Königstein im Taunus, unde a predat, până în 2003, limba engleză la un liceu catolic. Locuieşte în Germania şi la Nisa dar face relativ frecvent vizite în România. Ne-am reîntâlnit, de pildă, în 2005, la aniversarea a 30 de ani de la terminarea liceului.

2015. Alec va publica o carte la Editura Humanitas! Şi vine în ţară pentru întâlniri cu redactorul. Dar îşi face timp şi pentru noi – ne vedem în două rânduri „la o bere” şi depănăm amintiri. Aşteptăm cu emoţie lansarea cărţii.

28 noiembrie 2015. La Librăria Cişmigiu, Editura Humanitas lansează cartea lui Alec, în colecţia „Memorii/Jurnale” şi în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Lume foarte multă, în majoritate trecută de 70 de ani, colegi de liceu şi facultate, prieteni de-ai autorului, printre care ne strecurăm şi noi, cei tineri! , vreo zece foşti elevi. Îi ascultăm cu atenţie pe vorbitori: doamna Micaela Ghiţescu (deţinut politic între anii 1952-1955, redactor-şef al revistei Memoria) şi profesorii Alexandru Tudorică şi Mihai Miron, amândoi colegi cu Alec la Matei Basarab. Vine şi rândul lui Alec. Explică de ce, după atâţia ani, s-a hotărât să scrie această carte: în 2014 văzuse la televizor în Germania un film documentar despre elevii unui liceu din Berlinul de Est care în 1953 au construit un aparat cu care au bruiat transmiterea ceremoniei înmormântării lui Stalin. Tot ei au răspândit manifeste prin care comunismul era pus în aceeaşi categorie cu nazismul. Mulţi dintre ei au fost împuşcaţi în celulă. Tot în 2014 un poet rus sprijinit de fundaţia germană condusă de Alec şi soţia lui le-a recitat la o întâlnire o poezie foarte scurt despre „democraţia rusă”: „Kalaşnikov, Barâşnikov; „Kalaşnikov, Barâşnikov; „Kalaşnikov, Barâşnikov... ” Aceste două evenimente l-au determinat să scrie despre „drama noastră, în speranţa că nici un tânăr nu va mai trebui să treacă prin ce am trecut noi pentru a-şi apăra drepturile. ” Şi tot el mărturisea în Cuvântul înainte al autorului: „Am scris «Celula de minori» din punctul de vedere al tânărului care am fost şi pe care l-am păstrat în mine toată viaţa... Cu toate că nu regret cei cinci ani de umilinţe şi de sclavie, nu voi socoti niciodată închisoarea un loc care permite spiritului uman să atinga culmi nebănuite; dar întâlnirile cu oameni de excepţie, suferinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin care am trecut şi nerenunţarea la lumea noastră, la idealuri, au transformat acele locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea. ”

Nu vă voi povesti cartea, nici n-aş avea cum, şi vă puteţi închipui şi singuri celulele întunecate, bătăile crunte, injuriile, privaţiunile, bolile... Cinci ani cumpliţi în care cei 13 adolescenţi au reuşit totuşi să-şi îndulcească calvarul: „Nu puteam să ne apărăm corpul de lovituri, sufletul de suferinţă, demnitatea de umilinţe, eram prizonierii unor oameni fără inimă, într-o ţară fără drepturi, într-o lume fără Dumnezeu. În toată nenorocirea asta am găsit o sursă de bucurie: setea de cunoaştere, care în scurt timp a devenit arma noastră de apărare. Învăţam orice şi de la oricine, învăţam unul de la altul, învăţam din fiecare moment trăit şi făceam din el o experienţă folositoare. ” Au luat „lecţii” de istorie, de franceză, engleză, germană, muzică, filozofie de la deţinuţi cu mult mai vârstnici, intelectuali de clasă, şi-au recitat unii altora poezii, şi-au povestit cărţi, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi păstra spiritul viu şi neatins de hidoşenia închisorii.

Citind cartea, în afara compasiunii şi admiraţiei faţă de acei copii – la urma urmei – pe care sistemul i-a condamnat cu brutalitate dar pe care ei l-au învins, m-am trezit cuprinsă şi de un sentiment aparent surprinzător: ruşinea.

La vârsta la care Alec şi colegii săi conştientizau nedreptăţile de care erau înconjuraţi şi porniseră să lupte, chiar şi cu mijloace modeste, împotriva lor, eu „mă lăfăiam” într-o dulce neştiinţă. Devoram cărţi, citeam de-a valma Rebreanu, Sadoveanu, Dickens, Balzac, Hugo, Galsworthy, Cehov, Dostoievski, Tolstoi şi începusem să „mă nărăvesc” şi la autori contemporani. „Consumam” cu lăcomie literatură pe pâine şi mă consideram foarte deşteaptă pentru că îl citeam pe Shakespeare în original. Cunoşteam pe dinafară fiecare colţişor al Londrei turistice dar nu ştiam pe ce lume trăiesc!

Bunicul din partea mamei îmi povestise în verile lungi petrecute la ţară despre cum luptase la Mărăşeşti şi Oituz în Primul Război Mondial dar nu suflase o vorbă despre anii lui ca primar în sat, despre munca înrobitoare la câmp pentru a cumpăra pogoane de teren pentru cei şase copii şi mai ales despre evenimentele în urma cărora toată agoniseala lui de o viaţă se dusese pe apa sâmbetei atunci când averea îi fusese confiscată, fiind declarat „chiabur”.

Părinţii mei nu mi-au spus nici ei nimic, m-au ocrotit prin omisiune. În 1968, după invazia sovietică în Cehoslovacia, mama (care nu a putut face facultate din cauza dosarului, deşi fusese o elevă eminentă), a avut o singură dată o ieşire nervoasă: a venit acasă de la serviciu mult mai devreme şi plângând m-a anunţat că „au intrat ruşii în Cehoslovacia şi va fi război. ” Ştia că tata, ofiţer în rezervă, avea să fie mobilizat – ceea ce s-a şi întâmplat. Atunci am auzit-o pentru prima oară înjurând: a legat expresia „soldaţii ruşi” de epitetul „porci”, adăugând că ştie ea ce le poate pielea, doar stătuseră la ei în casă în 1944 timp de câteva săptămâni, iar ea cu bunicii şi ceilalţi fraţi fuseseră nevoiţi să se mute peste drum, la străbunica... Am ascultat-o fără să pricep nimic.

La vârsta, deci, la care Alec şi colegii lui împărţeau manifeste anticomuniste, eu îmi trăiam adolescenţa cu nepăsare, smulsă din când în când din sfera mea „înaltă” doar de mici drame care în ochii mei căpătau dimensiuni epice: o notă mică la chimie, care îmi strica media de premiantă, un telefon pe care nu mi-l dăduse iubitul... Singurele mele preocupări, în afara învăţatului, erau ieşirile la film şi teatru, „ceaiurile” la care mergeam sâmbăta şi rochiile pe care le cumpăram cu asemenea ocazii.

Veţi spune că aşa este normal, că asta înseamnă viaţa de adolescent: lipsă de griji, studii, distracţie... Şi da, vă voi da dreptate. Numai că normalitatea pe care o trăiam atunci a fost o mare, o imensă minciună de care, recunosc cu ruşine, nu mi-am dat seama decât mai târziu, după ce am terminat facultatea, deşi toate semnele erau acolo şi existau de mult timp, numai că oarbă fiind, nu le văzusem...

Acum ne bucurăm cu toţii de libertatea la care Alec şi ceilalţi copii au îndrăznit doar să viseze. Libertatea de a ne rosti cu voce tare gândurile... Libertatea de ne alege drumul în viaţă, neîmpinşi de la spate de teorii politice transformate în practici criminale... Libertatea de a călători, de a vedea lumea, de a ne bucura de splendorile ei, de a ne îmbogăţi sufleteşte. Poate că prea adesea luăm această libertate ca pe ceva dat şi garantat, deşi violenţele de care suntem înconjuraţi sau chiar recentele atentate ar trebui să ne dea de gândit. Şi poate prea adesea nu ştim să profităm de călătoriile noastre pentru a înţelege lumea în care trăim...

Să mă iertaţi dacă postez acest articol într-un moment poate nepotrivit, în preajma Crăciunului.

Sărbători fericite tuturor!

La Mulţi Ani!


---
Trimis de Carmen Ion in 21.12.15 14:33:04
Validat / Publicat: 21.12.15 16:32:50
VIZUALIZĂRI: 2869
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
18 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA simbolic articolul - VĂ PLACE?

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 2041 PMA (din 41 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

ECOURI la acest articol

18 ecouri scrise, până acum

elviramvio [21.12.15 17:46:35] »

Superb și dureros de adevărat. Eu n-am prea crezut ce se vorbea în familie, credeam că sunt și exagerările lor, așa că-mi vedeam de ale mele. Trezirea a venit după "89 când am văzut documentele și fotografiile ascunse, când prietenii povesteau liber prin ce au trecut; copilăria mea a fost atinsă de acel "val".

Cuvintele tale despre libertate spun multe pentru cei ce vor să înțeleagă, este bine că ai tras de funia clopotului și nu ai de ce să-ți ceri scuze.

Un 2016 cât de cât liniștit să avem.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][1 voturi]
Carmen Ion [21.12.15 18:11:22] »

@elviramvio - Mulţumesc mult pentru ecou. Sărbători fericite!

Dragos [22.12.15 15:07:16] »

Abia acum am avut vreme să citesc în liniște povestea.

Multe amintiri mi-a mai trezit, în calitate de copil crescut în Floreasca, devenit apoi adolescent și având o iubită în acel liceu (iubită care s-a retras în Severinul natal în 78, când liceul a abandonat predarea în engleză, ajungând însă după ani cu o bursă până la Oxford și predând acum engleza la Universitatea din Olomouc, Cehia) și mai apoi de tânăr tătic ce își aducea fiica în cărucior în curtea școlii și o lăsam cu fetele ca să apuc și eu o juma' de oră de jucat un baschet cu derbedeii pe terenul de sport. În blocurile ce se văd într-una din pozele alb-negru aveam un prieten (și fost coleg de liceu la Spiru Haret - acum trăind pe undeva prin America de Sud)...

Ce vremuri!

Pe de altă parte, spui că ai trăit în minciună. Nu sunt în totalitate de acord; eu consider că am fost crescuți în spiritul terorii securiste instituite de regim, care a reușit să ne convertească părinții până la a ne ascunde adevărul. Că de mințit, pe mine nu m-a mințit decât „partidul”, ai mei - niciodată! Și cele mai multe detalii despre viața dinainte de comunism (până și numele e fals, pentru că niciodată nu a fost COMUNISM în țara asta!) le aflam de la rudele care stăteau la țară, bunici și mătuși și unchi.

Din păcate, noi nu prea aveam cum să luptăm contra regimului, era prea bine „înfipt”. Nu vreți să știți ce cafteală mi-am luat de la ăl' bătrân, când vaca noastră de profă de engleză de la generală (Galina Weintraub, fie-i pe veci numele pomenit, că n-o să-l uit vreodată) a găsit prin manualul meu niște „corecturi” vesele la versurile cântecului „Partid inima mea” (unde înlocuisem inima cu un alt organ, mult mai potrivit) și s-a dus dând din coadă la directoare cu „opera mea de artă”!

Bietu' tata, ce lecție de diplomație a trebuit să-mi țină săracu' atunci...

Mă rog, așa am fost io, ceva mai rebel (am mai făcut și pe urma ceva garoafe similare, dar nimic demn de scris prin cronici, și în niciun caz de un real pericol pentru „regim” - doar că sigur mă aveau la ochi - poate de aia am și fost încorporat pentru stagiul militar... la trupele de securitate!) Apropo de armată, chiar și acolo l-au mai chemat pe bietul tata săracu'... așa cuminte eram.

Eu am avut în acea epocă sentimentul că ne luptăm precum Don Quichote cu morile de vânt. Și nici măcar nu visam la vreo Dulcinee... Dar mi s-a părut genială ideea celui care lucra la Casa Scânteii și a tipărit manifeste anticomuniste și le-a pus pe o mașină a corpului diplomatic (aparținând - culmea!!! ambasadei Ungariei!) care le-a răspândit apoi luate de vânt, în mers, de-a lungul capitalei.

Sau a studenților de la Poli, care au atârnat pere în plopii din Grozăvești (apropo de o cuvântare a lu' nea Nicu în care spunea că se va sfârși comunismul la noi când o face plopu' pere!).

Plus „felicitările” scrise cu pixul pe buletinele de vot când candidații erau aleși cu 99,98% dintre voturi...

Eh... vremuri. Bine că a venit decembrie 1989! Cinste celor care atunci au căzut, pentru ca noi să ne revenim, iar copiii noștri să trăiască o viață normală!

Și pentru că veni vorba de copii: să facem totul (parola odiosa! ) pentru ca ei să afle, și mai ales să nu uite prin ce a trebuit să treacă poporul ăsta!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][5 voturi]
Carmen Ion [22.12.15 18:06:08] »

@Dragos - Mulţumesc pentru ecou.

Eu n-am crescut în Floreasca, e un cartier pe care nu l-am cunoscut decât în liceu. Pentru a ajunge la şcoală străbăteam tot oraşul, venind dinspre Magistrala N-S (Bd. Cantemir), din apropiere de Parcul Tineretului. În autobuzul 35 mă întâlneam obligatoriu cu colegi şi colege şi trăncănind drumul devenea mai scurt. Şi acum, după atâţia ani, ori de câte ori mă întâlnesc cu colegii la liceu sau doar trec cu autobuzul prin zonă mă cuprinde emoţia... Străzile cu nume de compozitori şi-au păstrat parcă neîntinat farmecul - sau poate doar aşa mi se pare mie...

În altă ordine de idei, în acest articol am pus accent pe povestea lui Alec, şi mai puţin pe povestea mea. "Normalitatea" adolescenţei mele eu consider că a fost o minciună pentru că nu-ţi cunoaşte trecutul (şi ca popor, şi ca familie), a trăi în ignoranţă înseamnă a nu-ţi însuşi adevărul. Departe de mine gândul de a-mi acuza părinţii şi bunicii; ei m-au minţit - repet - prin omisiune, din dragoste pentru mine şi din dorinţa de a mă feri de necazuri. Într-adevăr, noi toţi cei care am apucat acele vremuri am trăit sub teroare iar copiii noştri trebuie să cunoască adevărul şi să ducă o viaţă normală. Întrebarea e în ce măsură am învăţat noi ceva din suferinţele şi dramele celor care, aidoma lui Alec, au fost puşcărie sau şi-au dat viaţa pentru libertate.

Pe de altă parte, recunosc că am fost un copil privilegiat: am "prins" perioada aşa-zisului "dezgheţ" şi liceul pe care l-am urmat era probabil printre cele mai nonconformiste din ţară (dacă nu cel mai cel...). Şi am avut norocul de a avea parte de profesori extraordinari nu numai ca pedagogi, ci şi ca oameni, iar relaţia dintre noi a rezistat peste timp, semn că şi pentru ei perioada Rosetti a fost specială.

Drept dovadă: i-am trimis lui Alec pe mail linkul la articol şi iată ce mi-a răspuns: "Relatia noastra s-a născut la "oaza" Rosetti, unde, în numai câtiva ani, am crescut si voi si eu, ne-am format lumea noastra "cu mii, cu sute de mii, cu milioane de ferestre deschise", o lume în care domnea respectul, prietenia, dragostea. Metoda creatoare folosita s-a rasfrânt asupra noastra. Asa am învins timpul si ne simtim atât de bine ori de câte ori ne întâlnim. Ai accentuat mesajul meu, actualitatea lui: Nu ajunge sa-ti câstigi drepturile, trebuie sa le aperi. Mi-am însusit mesajul lui Hemingway: "Man can be destroyed but never defeated", este farul meu, motorul meu. "

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][4 voturi]
Dragos [24.12.15 08:55:06] »

În loc de PS la cele ce spuneam mai sus: m-a înfuriat ieri la culme o secvență dintr-un reportaj (iartă-mă Doamne! că încă suntem în post) - era filmat într-o clasă cu copii cam de 12 ani, lăsați să răspundă liber la întrebarea „ce credeți (sau ce știți?) despre ceaușescu? ” Și ce credeți că spune unu'?!? (citez din memorie):

... era un om de treabă. Dacă vedea pe stradă un om fără servici, imediat îl lua și îi dădea un servici!

Din fericire stăteam jos, că altfel aș fi picat în fund! Deci iată ce înseamnă de fapt să îți minți copiii!

Care a fost varianta adevărată, trăită de mine? Fosta soție, cu doi copii minori, primește într-adevăr de lucru la terminarea facultății. Doar că... la Gheorgheni, HG! Și deși s-a dus până la „cabinetul 1” (unde i s-a spus „cine te-a pus să faci copii” - păi cum cine idioților?!? nu aia era politica oficială???), nu a fost chip să se transfere, deși ar fi avut unde se angaja la București. Iar eu, care trăgeam ca prostu' la servici uneori și câte 16 ore pe zi, plus delegații (deși aveam și io aceiași copii, plus o facultate la seral) pe aproximativ 1200 lei bani în mână, când mi-am găsit singur un alt loc de muncă pe un șantier, unde aș fi putut câștiga și 5000 sau mai mult, șefii mei nu mi-au aprobat transferul, iar din cauza unui decret dat de partid (nepublicat!) nu puteam pleca prin demisie, pentru că atunci cei de pe șantier NU ar mai fi avut voie să mă angajeze!

Halal mod de a oferi locuri de muncă „tutulor”...

Scuze pentru off-topic, da' trebuia să mă descarc. Are totuși legătură cu partea aia cu trăitul în minciună: iată că se întâmplă și acum!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][2 voturi]
sandel [05.01.16 11:17:45] »

@Carmen Ion -am citit cu mult interes postarea ta. Întâmplarea face ca unul dintre colegii de liceu ai soțului meu, să fie unul dintre locatarii celulei minorilor. El mi-a atras atenția asupra postării. Voi citi cartea când voi reuși să mi- o procur.

Lectura articolului tău mi-a evocat amintiri.

Ceea ce însa m-a răscolit, au fost considerentele tale pe tema "rușinii" și "minciunii". Discuțiile pe care tu le porți cu unul dintre comentatori indică marea actualitate a acestei tematici.

Îți mulțumesc pentru că ne ajuți să ne redeșteptam.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][1 voturi]
mishu [15.01.16 20:25:49] »

Buna seara, acum am descoperit si eu aceasta postare si am sa caut si eu cartea sa o citesc.

Nu cred ca exista comentarii la cele spuse mai sus privind regimul, poate ca parintii nostri au incercat sa ne menajeze intro lume in care cel care iti era aproape era primul care te turna. Aceste marturii insa ar trebui citite de toata lumea, asta este de fapt istoria noastra.

In ceea ce priveste liceul, din cate stii mai tarziu si-a schimbat profilul in stiintele naturii, asa am inceput eu acolo in 1979 liceul, avand-o pe Ann profesoara de engleza (tot respectul pentru ea, Dumnezeu s-o odihneasca) iar de Dl Mosoia diriginte.

Din punct de vedere al istoriei este un articol care te lasa fara cuvinte, nu cred ca am cuvinte anume ci doar o plecaciune in semn de respect pentru oamenii care au avut taria de a se revolta. Din punct de vedere al liceului, m-am intors cu duiosie la acei ani. Iti multumesc pentru ca ai impartasit cu noi aceste lucruri.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][3 voturi]
Carmen Ion [16.01.16 08:23:41] »

@mishu - Mulţumesc pentru aprecieri şi completări.

Michaell [16.01.16 09:44:50] »

@Dragos - Cartierul Floreasca... un cartier al securistilor, asa i se spunea parca... daca nu ma insel, nu?! Actuala mea sotie, avusese un unchi care in acele vremuri fusese pentru scurt timp in fruntea facultatii Stefan Gheorghiu...

In ziua de azi, te miri cine si citi au fost contra regimului de atunci. Eu am trait acele vremuri dar numi amintesc sa fi intilnit pe-atunci nici macar UNUL din acesti viteji.

Adevarat proverbul: ,,Dupa razboi multi viteji apar ,,

Chiar si unchiul sotiei amintit mai sus, autor a mai multor publicatii comuniste si cu doctorat in politica (comunista) a fost ingropat crestineste iar sotia lui care mai traieste si care in acele vremuri fusese si ea ceva pe la administratia acelei instituti, Azi, e sfinta foc...

Sa ma ierte autoarea articolului dar poate acest ,,Alec,, a fost unul dintre putinii adevarati dizidenti adevarati. Am inteles ca acest domn traieste sau a trait in Germania, in Taunus, dealtfel ce-a mai bogata zona din aceasta tara, dar se pare ca nu are maruntul necesar ca sa-si repare dantura. Un obicei prost mostenit poate din era comunista de care parca fugise....

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][2 voturi]
Carmen Ion [16.01.16 10:02:57] »

@Michaell - Mă simt obligată să intervin, chiar dacă ecoul nu mi-a fost adresat, pentru a face o precizare: "cartierul securiştilor" la care faci referire este de fapt Primăverii, care se întinde (aproximatv) între Bd. Aviatorilor, Calea Dorobanţilor şi Bulevardul Mircea Eliade. Liceul Rosetti nu se află în această zonă, ci dincolo de Calea Floreasca, mai precis pe Str. Garibaldi, în perimetrul delimitat de străzi cu nume de muzicieni (Ceaikowski, Chopin, Mozart, Puccini, Bizet), cu blocuri mici de 2-3 etaje şi cu apartamente foarte modeste care nu au nimic de-a face cu vilele din Primăverii. Ştiu acest lucru pentru că am avut colege care locuiau în apropierea liceului şi le-am vizitat.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][0 voturi]
Carmen Ion [16.01.16 10:22:11] »

@Michaell - Abia acum am observat ultimul paragraf din postarea ta, în care te legi de dantura lui Alec... Fac abstracţie (cu greu) de comentariul cel puţin nepoliticos şi deplasat şi te asigur că Alec are dantura întreagă!!! Şi chiar dacă ar fi fost ştirb, chiar nu ştiu ce importanţă ar fi avut. În egală măsură, faptul că trăieşte în cea mai bogată regiune din Germania e total lipsit de relevanţă.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][0 voturi]
Michaell [16.01.16 10:42:02] »

@Carmen Ion - Nu doresc sa intru cu tine in polemici, mai ales ca, cum bine zici, mesajul nu ti-a fost adresat. In alta ordine de idei. fie spus faptul ca TOTUL are relevanta si este in oarecare masura legat si e mai mult sau mai putin doar o continuare a cea ce-a fost...

Aceasta filozofie din pacate nu-mi apartine, autori au fost alte minti, mai luminate.

In privinta cartierului Floreasca nu ai dreptate. Se vede ca nu esti informata corespunzator. Dar stai linistit, nu esti singura. Am data de oameni dezinformati peste tot in Romania, si, din pacate, ii avem si aici.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][2 voturi]
Carmen Ion [16.01.16 11:17:22] »

@Michaell - Uită-te pe o hartă google satellite - explore - street by street - ca să te lămureşti în legătură cu poziţionarea liceului, şi dacă vei găsi în apropiere vreo vilă somptuoasă - abia atunci, dacă va fi cazul - îmi poţi spune să stau "liniştit".

În rest, cu filozofia că toate se leagă etc. etc., - ce să zic? - să auzim numai de bine şi să ne citim reciproc reviewurile şi ecourile, cu condiţia să fie inspirate, corect documentate şi utile.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][0 voturi]
Dragos [16.01.16 12:40:13] »

Despre securiștii din Floreasca nu știu să fi citit prea multe, dar despre cei „infiltrați” în exil, există din păcate (mult prea) multe relatări și dovezi. Dacă totuși nu credeți, studiați vă rog măcar „cazul Paul Goma”.

Ce frumos e să stai „în tribune” și să fluieri jucătorii, fără măcar să conteze din ce echipă fac parte.

Mă abțin (cu greu) să comentez mai mult.

Michaell [16.01.16 13:01:56] »

@Dragos - Dece sa te apti, nervii si frustarile nu e bine sa le ,,inghiti,,. Daca nu vrei s-o faci in public, imi poti scrie personal si -ti poti descarca off-ul.

Iata aici un mic extras din cea ce spui tu ca n-ai auzit:

,, ....din cauza faptului că mai locuiau şi lucrători în aparatul Ministerului de Interne, s-a spus că e un cartier de securişti, spune Dan Falcan ,,

In rest din pacate n-am inteles nimic din ce-ai scris. Paul Goma ? Da, si, ce vrei sa spui cu asta ? Bine ca a facut ce a facut. Daca n-ar fi existat aceasta personalitate poate inca si in ziua de azi erai nevoit sa vorbesti in sopta - TU, nu eu. EU am facut ceva ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc in soapta si sa-mi fie frica - TU, ce-ai facut ?

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][1 voturi]
Dragos [16.01.16 15:51:16] »

Prima dată spui:

Cartierul Floreasca... un cartier al securistilor, asa i se spunea parca... daca nu ma insel, nu?!

și conchizi:

In ziua de azi, te miri cine si citi au fost contra regimului de atunci. Eu am trait acele vremuri dar numi amintesc sa fi intilnit pe-atunci nici macar UNUL din acesti viteji.

Adevarat proverbul: „Dupa razboi multi viteji apar”

Și ca suport al afirmației de mai sus, vii cu un citat scos din context dintr-un reportaj Digi24. Dar chiar și acolo se spune clar:

Locuiau aici şi intelectuali, sportivi, avocaţi, dar în principal, sigur, din cauza faptului că mai locuiau şi lucrători în aparatul Ministerului de Interne, s-a spus că e un cartier de securişti

Perfect adevărat, dar un număr mai mare de astfel de colaboratori ai fostei structuri de poliție politică, dar și ai nomenclaturii de partid și de stat (din eșaloanele inferioare) au locuit și în alte cartiere - Dămăroaia, Dorobanți, Domenii, Balta Albă, Titan etc. Și nici despre astea nu s-a spus că ar fi „cartiere securiste”. Să iei un citat al unui om dintr-un interviu al unui reportaj și să-l ridici la rang de axiomă, fără nicio altă dovadă sau suport, mi se pare chiar un gest tipic de dezinformare al fostelor (?) structuri de informații.

Am vorbit despre cazul Goma pentru că este cel mai notoriu dintre cele care arată amploarea pe care au avut-o agenții securiști infiltrați printre membrii exilului și al diasporei românești din acea epocă (și din păcate, și de după 1990).

Se pare că am atins un punct sensibil...

În ceea ce privește structura „socială” a Floreascăi, erau acolo nu doar blocuri de muncitori, ci și vile presărate printre ele, multe dintre ele la poarta cărora oprea dimineața și seara o Volgă sau Pobedă neagră ce-i lua pe locatari și-i ducea la muncă sau la școală (și nu la Generala 10, din cartier, nici la liceul Rosetti). Și, așa cum se spune chiar și în acel reportaj

Cvartalele destinate muncitorilor erau lipsite de orice confort. Luxul le era destinat doar securiştilor şi mebrilor de partid, cei care primiseră repartiţie în blocurile altfel, ale CC-ului.

Ei, aste blocuri și vile sunt de fapt FOARTE puține acolo. Dar are asta vreo importanță pentru contestatarul nostru? Nu...

El „a făcut ceva”:

EU am facut ceva ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc in soapta si sa-mi fie frica - TU, ce-ai facut?

corect: și-a pus coada pe spinare. Ce am făcut eu? poate nimic, poate mai mult și nu vreau să spun, sau nu contează ca fapte disparate, cine știe? Dar în mod cert nu vreau să flutur chestia asta în fața altora, făcându-mi din ea un titlu de glorie.

@Dragos - Dece sa te apti, nervii si frustarile nu e bine sa le „inghiti”. Daca nu vrei s-o faci in public, imi poti scrie personal si-ti poti descarca off-ul.

Nu înțeleg ce legătură e între mine și unii care ar fi apți (de... nu se știe ce anume); iar off (topic), cu siguranță am devenit, dar numai ca să aduc argumente împotriva unui atac „sub centură” din partea ta. Și cum acesta a fost public, îmi pară rău (și pe această cale îmi cer scuze autoarei pentru „poluare”), dar sunt nevoit să răspund tot public. Când au fost lucruri de discutat prin mesaje private, știi bine că am făcut-o. Din păcate, acum e puțin mai altfel. Și nu e vorba nici de nervi, nici de frustrări - ci doar de a stabili cum stau faptele în realitate.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][0 voturi]
MPeter [18.01.18 22:45:58] »

Tocmai am terminat de citit cartea domnului Teodorescu. Într-adevăr, foarte marcant, ne învață inclusiv să apreciem mai bine libertatea.

Și dream să întreb dacă s-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Florentina, prietena autorului de dinainte de arestare - căci din carte rezultă că după eliberare ei nu s-au reîntâlnit și că s-ar fi petrecut ceva rău între timp.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1] [-1][0 voturi]
Carmen Ion [19.01.18 09:30:45] »

@MPeter: Mă bucură acest ecou târziu și faptul că ai citit cartea.

Din păcate nu știu ce s-a întâmplat cu prima iubită a lui Alec și nu am avut cum să-l întreb pentru că după lansarea cărții nu m-am mai întâlnit cu fostul meu diriginte.

Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
7 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
Carmen Ion, elviramvio, hlli, Michaell, mishu, MPeter, sandel
Alte articole din această RUBRICĂ:


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

[C] Copyright 2008-2021 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
AmFostAcolo recomandă găzduirea la ROHOST.COM
pagină generată în 0.0806641578674 sec
ecranul dvs: 1 x 1