În apropierea Orşovei (III): mănăstirea Vodiţa - lupta pentru supravieţuirea ortodoxismului

TIPĂREȘTE

La 19 km de Drobeta Turnu Severin spre Orşova, o săgeată la dreapta şi o troiţă ne-au arătat drumul spre mănăstirea Vodiţa. După cca 1 km de drum de ţară îngust dar fără probleme pe timp uscat am zărit la capătul unei serpentine largi o biserică zveltă de lemn, construită în frumoasa tradiţie maramureşană. Am vrut s-o vedem pentru că aflasem că este cel mai vechi lăcaş monahal din ţara noastră.

În istoricul mănăstirii afişat la intrarea în biserică se spune că şi din punct de vedere organizatoric a fost deasemeni primul aşezământ autonom care funcţiona după regulile bisericii stabilite de Sfântul Vasile cel Mare. Am crezut că biserica cea nouă a fost construită pe temelia celei vechi. Nu era aşa. La nici 50m mai jos erau ruinele primului lăcaş, o bucată de zid şi o boltă de piatră. Dacă nu ar fi fost reconstruită mănăstirea cu bisericuţa de lemn, nimeni n-ar fi ştiut că acele ziduri sunt martorele luptei pentru supravieţuirea ortodoxismului în această parte a Europei.

Această primă mănăstire din Ţara Românească a fost ridicată în 1370 lângă satul Vârciorova de un călugăr sârb Nicodim sub domnia voievodului Vlaicu I-Vladislav Basarab. Mănăstirea ortodoxă a fost o provocare pentru că ţinutul Mehedinţului era sub ocupaţie ungurească iar în interiorul ţării doamna Clara (mama vitregă a lui Vlaicu Vodă) de origine maghiară, adusese misionari papali ca să catolicizeze populaţia. Sub domniile urmaşilor lui Vlaicu, respectiv Dan, Mircea cel Bătrân şi Vlad Dracul mănăstirea a fost înzestrată cu pământuri şi sate, odoare bisericeşti şi bani. Chiar un despot sârb Ştefan Lazarovici în sprijinul autonomiei acestei mănăstiri i-a donat zece sate în 1406 iar regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, trecut la ortodoxism, a recunoscut şi confirmat posesiunile mănăstirii.

Mănăstirea Vodiţa, situată aproape de graniţa austro-ungară a fost un stâlp de rezistenţă ortodox în faţa presiunii bisericii catolice. Pe de altă parte, cum atacurile turcilor asupra cetăţilor de la Dunăre erau tot mai dese şi era previzibilă căderea în mâinile otomanilor a întregii regiuni, tot călugărul sârb a construit în 1379 mănăstirea Tismana, la un loc mai sigur. Mănăstirea Vodiţa a fost refăcută şi reînzestrată de domnitorul Radu cel Frumos în jurul anilor 1470. După ocuparea Severinului de armatele turceşti în 1524, mănăstirii Vodiţa i s-au confiscat toate moşiile rămânând fără sursă de existenţă. A devenit metoc al mănăstirii Tismana. Ulterior au mai apărut hrisoave de danii menite s-o ţină în viaţă. Astfel ţarul Alexei Mihailovici în 1662 i-a dăruit 350 ruble de aur; în 1689 mănăstirea fusese refăcută iar în 1705 Constantin Brâncoveanu o scuteşte de dări dar toate aceste ajutoare n-au putut-o salva. La începutul sec. XVIII a fost complet devastată de turci, ruinele vechii biserici rămânând mărturii la 50m de biserica actuală.

Sfântul Nicodim a avut o mare importanţă în edificarea ortodoxismului în ţara noastră. După N. Iorga el era aromân, după alţi cercetători era sârb. Se trăgea dintr-o familie nobilă cu legături de rudenie cu domnitorii români, cnejii sârbi şi ţarii bulgari. Beneficiind de o educaţie aleasă, a plecat la muntele Atos unde a ajuns curând stareţul unei mănăstiri. Contextul istorico-religios al acelei perioade era următorul: după Marea Schismă din 1054 între biserica catolică şi cea ortodoxă a început o luptă aprigă pentru supremaţie. Nicodim a avut o viziune în care i se spunea că pentru apărarea ortodoxismului trebuie să construiască o mănăstire la graniţa dintre cele două religii. Legenda spune că în 1369 a trecut Dunărea plutind pe rasa de călugăr. Mai credibil e că a trecut-o înot în dreptul Orşovei de azi. Misiunea lui era să ridice mănăstirea Vodiţa (Apiţa). Cu fonduri de la domnitorul Vladislav Basarab căruia îi era unchi şi ajutat de o mână de călugări care s-au raliat ideii sale, a construit o mănăstire de piatră între anii 1370-1375.

Nicodim era un om de o cultură şi înţelepciune deosebită fiind chemat de patriarhul de la Constantinopol să medieze conflictele apărute şi în interiorul bisericii ortodoxe. Misiunea lui a fost încununată de succes. Atunci şi-a dat seama că mănăstirea Vodiţa nu va rezista presiunilor venite din toate părţile (catolici, otomani) şi s-a hotărât să ridice o altă mănăstire la un loc mai ferit, în 1379 la Tismana. Coroborat cu pierderea moşiilor, mănăstirea Vodiţa şi-a pierdut din importanţă şi a fost subordonată celei de la Tismana.

Printre minunile săvârşite de cuviosul Nicodim au fost taina vindecării (în urma căreia regele Sigismund al Ungariei a trecut la ortodoxism), mersul prin foc, proorocirea. În ultimii ani ani ai vieţii s-a retras la mănăstirea Prislop. Aici a caligrafiat un tetraevangheliar pe pergament care este cea mai veche carte datată din Ţara Românească şi se află acum la Muzeul de Istorie. A trecut la viaţa de apoi în 1406 şi a fost îngropat la Tismana unde moaştele lui au continuat să facă minuni. A fost canonizat în 1955 sub numele de Nicodim cel Sfinţit de la Tismana.

După 1990 societatea ˝Vodiţa˝ din Drobeta Turnu Severin, cu aprobarea Sfântului Sinod a luat iniţiativa reînfiinţării mănăstirii în acelaş loc încărcat de credinţă şi istorie. Aproape de ruinele primei mănăstiri a fost construit între 1991-1995 o clădire impunătoare pentru chilii, trapeză, stăreţie şi administraţie. În 1995 a început construcţia noii biserici de lemn în stil maramureşan care a fost sfinţită în 2001.

---

VIZUALIZĂRI: 1964 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI