În apropierea Orşovei (I): Muzeul Hidrocentralei de Fier şi remember insula Ada-Kaleh

TIPĂREȘTE

Am plecat destul de dimineaţă din pensiunea turistică Europa din Drobeta Turnu Severin (v. aici) pentru că până la imbarcarea din Orşova pe vaporaşul Nova Dierna la ora 13 pentru croaziera pe Dunăre aveam multe de văzut. Prima oprire am făcut-o la 11 km de Drobeta Turnu Severin pe E70, la Gura Văii unde este construită hidrocentrala Porţile de Fier.

Mărturisesc că zeci de ani fiind setaţi pe ˝Interzis fotografiatul˝, ˝Zonă interzisă˝, eventual ˝Stai că trag˝ am avut oarece emoţii. Săgeata care indica direcţia în care se afla muzeul ne-a liniştit. Pe marginea şoselei la câteva sute de metri de hidrocentrală era o belvedere de unde care puteai face fotografii de ansamblu ale hidrocentralei. O statuie reprezentând o femeie sveltă cu părul în vânt şi mâinile ridicate deasupra capului mi-a rămas în minte ca simbol al elanului. Alături este o cruce mare, poate în amintirea celor 100 de muncitori morţi la construirea complexului energetic. Pe nici una nu am găsit o inscripţie cu semnificaţia lor. Am coborât câteva sute de metri în pantă uşoară şi îndrumati de un paznic în uniformă militară am oprit în faţa unei clădiri mari cu etaj. În faţa ei era un panou mare de piatră pe care scria că la data de 7 septembrie 1964 au fost inaugurate lucrările hidrocentralei şi sistemului de navigaţie în prezenţa lui Gh. Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito. Trebuie să spun de la început că ne aflam în faţa hidrocentralei Porţile de Fier I pusă în funcţiune în 1970 şi amplasată la 11 km în amonte de Drobeta Turnu Severin. O a doua hidrocentrală, numită Porţile de Fier II cu o putere instalată de un sfert faţă de prima a fost pusă în funcţiune în 1985 şi este amplasată la 60 km în aval de Drobeta Turnu Severin. Ambele produc cca 30% din necesarul energetic al ţării.

Muzeul hidrocentralei Porţile de Fier I

Ni s-a spus să aşteptăm să iasă grupul care tocmai vizita muzeul şi cam în zece-cincisprezece minute am intrat. Am fost îndrumaţi de un ofiţer spre casa de bilete. Ca pensionari am plătit 2 lei/ persoană şi taxă de fotografiere 10 lei. Adulţii (nu înţeleg de ce discriminarea asta a pensionarilor faţă de oamenii activi; ce, noi nu suntem adulţi sau se consideră că am dat cu toţii în mintea copiilor?) revin, adulţii au plătit 4 lei/ persoană. Muzeul este amenajat într-o sală destul de îngustă care se continuă cu alta şi mai îngustă. La capătul acesteia este un lift cu care tot grupul, însoţit de ghidă a coborât 20 m până la o platformă cu perete de sticlă de unde puteai observa sala turbinelor. Acolo era interzis fotografiatul.

Muzeul hidrocentralei este o secţie a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin şi a fost inaugurat în 1976 şi modernizat în 2000. Sunt prezentate exponate şi fotografii care atestă prezenţa omului în aceste locuri încă de acum 30000 de ani, cultura de la Schela Cladovei fiind cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa. Sunt prezentate panouri cu descoperirile arheologice din zona clisurii Dunării: situl Hinova, Ostrovu Mare, etc. Zona aceasta cu caracter strategic a fost disputată încă din antichitate de puterile lumii de atunci. În dorinţa lor de a cuceri aurul dacilor, romanii au construit un drum de piatră pe malul sudic al Dunării ale cărui urme şi însemne (tabula Traiani) se mai văd şi acum. Podul de la Drobeta Turnu Severin a fost construit în timpul record de 3 ani între cele două războaie dacice (102-105 dHr.) În Evul Mediu, localnicii au ridicat fortificaţii în calea năvălitorilor, vestigii ale cetăţilor găsindu-se dealungul Dunării. Primul aşezământ monahal din Ţara Româneasca a fost mănăstirea Vodiţa (1370) care a fost un focar de ortodoxie opunându-se pătrunderii în zonă, întâi a catolicismului şi apoi a islamismului. Sunt expuse câteva machete ale unor vapoare care navighează pe Dunăre şi însemnate caracteristicile lor. În muzeu sunt expuse exemplare din fauna Parcului Natural Porţile de Fier şi flora particulară a zonei, costume populare, interioare de casă ţărănească şi o moară de apă de mari dimensiuni considerată strămoşul turbinei Pelton. Sunt multe fotografii ale localităţilor înghiţite de ape care au fost strămutate. Pe partea românească a lacului de acumulare au fost inundate zece localităţi din care cele mai importante au fost Orşova, insula Ada Kaleh, Vârciorova. Sârbii au inundat 7 localităţi. Sacrificiul hidroconstructorilor români a fost de 100 de oameni.

Cea mai mare parte a exponatelor este constituită din fotografii din perioada de construcţie a hidrocentralei, momentul punerii în funcţie şi apoi exploatare. Transcriu din Wikipedia: ˝hidrocentralele transformă energia hidraulică în electrică. Printr-un baraj de acumulare şi diferenţă de nivel se acumulează o energie potenţială care se transformă în energie cinetică prin rotirea unei turbine. Această mişcare de rotaţie va fi transmisă printr-un angrenaj de roţi dinţate generatorului de curent electric. Prin rotirea motorului generatorului într-un câmp magnetic, energia mecanică se transformă în energie electrică.˝ Să vă citez câteva date tehnice care se găsesc în fotografiile din muzeu dar le-am preluat si de pe net: sunt două hidrocentrale identice una românească şi una sârbească exploatate în comun între care se află barajul înalt de 75 m şi lung de 450 m. Puterea instalată totală este de 2160 MW, din care părţii române îi revin1080 MW (194.5 Mw pe turbină). Partea românească a hidrocentralei este dotată cu 6 turbine Kaplan (pe care le-am văzut din spatele panoului de sticlă) şi în preajma cărora omul arăta cât o furnică. În perioadele cu regim pluviometric normal, se obţine o producţie de energie electrică de 5.4 miliarde kw/ an. Din cauza secetei din anul acesta, o parte din turbine nu funcţionau. Lacul de acumulare în aval de hidrocentrală are lungimea de 120 km, un volum de 2200 mil mc şi se întinde de la baraj până la Baziaş, cuprinzând defileul Dunării până la confluenţa cu Tisa. Diferenţa de nivel este de 30 m. Pe coronamentul barajului este o şosea de legătură între Serbia şi România cu punct vamal la Gura Văii. Hidrocentrala Porţile de Fier asigură 25-30% din necesarul de curent al României. Navigaţia pe Dunăre se face prin ecluze realizate atât în partea românească cât şi în cea sârbească având o capacitate totală de tranzitare de 52 mil. t/an. Întreaga construcţie a costat la vremea aceea 400 mil dol. Este una din cele mai eficiente investiţii din toate ramurile întrucât s-a amortizat în doi ani. Se obţine o energie electrică ieftină, în valoare de 220 mil dol/ an cu costuri minime de întreţinere. Punerea în funcţiune a avut loc în două etape: în august 1970 şi decembrie 1971 iar inaugurarea oficială în mai 1972. Cu toate că are o vechime de 45 de ani, hidrocentrala Porţile de Fier a rămas una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa.

Insula Ada Kaleh: amfostacolo

În muzeu sunt mai multe fotografii cu insula Ada Kaleh înainte ca locuinţele şi moscheea să intre sub ape în anul 1970. Insula avea o lungime de aproape 2 km, lăţime jumătate de km, era ridicată cu 50m fată de nivelul Dunării si în mijlocul ei avea un deal înalt de vreo 300 m numit Alion. A fost locuită din totdeauna datorită climei sale dulci. Este pomenită de Herodot ca o insulă sălbatecă plină de măslini şi viţă de vie şi menţionată de cavalerii teutoni în 1430 care spuneau că e locuită de peste 200 de oameni. Prima fortificaţie în insulă a fost o cetate stelată de tip Vauban făcută de austro-ungari înainte de 1700 pentru a stăvili expansiunea turcească. Insula, ca punct strategic, a fost stăpânită alternativ de otomani si de austro-ungari. Sub stăpânire turcească a fost construită cea mai mare moschee de dinafara imperiului otoman. Acolo pardoseala era acoperită de un covor enorm cu greutatea de 480 kg. După căderea imperiului otoman insula a revenit celui habsburgic pentru ca după 1920 să fie atribuită României.

În muzeu este prezentat un interior de casă turcească în care camera are ca mobilier un pat de mică înălţime (20 cm), două sanâcuri (lăzi de zestre), oale de păstrare a mâncării la cald, ibricuri pentru făcut cafeaua la nisip, obiecte de aramă, un covoraş de rugăciune pe care este pictată cetatea Mecca, tablouri cu citate din coran. Alături de costumul tradiţional turcesc era narghileaua cu care se fuma tutun cu arome. Mi se pare interesant să transcriu explicaţia alăturată locuinţei din Ada Kaleh: ˝Cand turcii au incetat sa fie nomazi, ei au transpus in organizarea interiorului conceptia veche a cortului, pastrand covorul ca element central al spatiului de locuit. Asa se face ca si casele turcesti de pe insula Ada – Kaleh erau lipsite aproape complet de orice mobilier, afara de divanuri sau sofale si de masute scunde, podelele fiind acoperite cu covoare, iar pe pereti atarnau tablouri vechi cu sentinte din scrierile sacre˝.

Înainte de a fi înghiţită de apele lacului de acumulare pe insulă se trăia din turism şi vânzarea produselor locale: dulceaţă de smochine, de trandafiri, ulei şi parfum de trandafir, rahat turcesc şi baclavale din care se obţineau venituri modeste. Cu un an-doi înainte de 1970 gospodăriile turceşti au fost demolate şi populaţia strămutată pe insula Şimian, în aval de Drobeta Turnu Severin. Moscheea nu a putut fi salvată din cauza greutăţilor întâmpinate la dezmembrarea ei dar i s-a retezat vârful ca să nu împiedice navigaţia în anii cu nivel scăzut al Dunării. Cei 600 de turci strămutaţi nu s-au adaptat cu noua locaţie şi au plecat în Dobrogea sau au emigrat în Turcia. Clădirile strămutate la Şimian au devenit paragină Din câte îmi amintesc pe insulă era o singură stradă prăfuită de-a lungul căreia erau înşirate locuinţe modeste. Pe lateral erau uliţe înguste şi întortochiate. Nici vorbă de curent electric sau canalizare. Oamenii îşi treceau timpul la cafenea pufăind din narghilea fără vreo pretenţie de la viaţă. Am vizitat insula şi ne-am oprit tot grupul la o cafea făcută la nisip. Am intrat şi în moschee care mi s-a părut destul de simplă. Fiind prima pe care o vizitam am rămas surprinsă când mi s-a spus că trebuie să mă descalţ. Vechea cetate era în ruină şi se vedea că zidurile au foat dărâmate ca să se ia cărămizi pentru construcţii. Cât eram noi de retro (ca să nu spun înapoiaţi) în 1962, diferenţa între satele româneşti şi aşezarea de pe insulă era uluitoare. Parcă totul îngheţase în tiparele unei epoci timpurii. Am găsit într-un album vechi câteva poze din excursia pe care am făcut-o în 1962. Până şi eu am avut probleme să mă recunosc. Cum-necum, au trecut de atunci aproape 50 de ani şi vă daţi seama câtă plăcere mi-a făcut rememorarea acelor locuri.

-va continua-

---

VIZUALIZĂRI: 4104 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI