Două zile pline de adrenalină

TIPĂREȘTE

Astăzi se împlinesc exact cinci ani de la cel mai bun meci făcut de naţionala noastră la Campionatul European de Fotbal din 2008, meci desfăşurat, ca şi cel cu Franţa, pe stadionul Ledzigrund din Zurich despre care v-am vorbit cu ocazia primului meci.

De data asta ne-am şmecherit în privinţa parcării – nu am mai parcat, în parcarea din partea de sud a oraşului ci am intrat în Zurich setând gps-ul pe adresa stadionului şi am mers în acea direcţie până ce forţele de ordine nu mai permiteau accesul cu maşina, moment în care am început să ne orientăm la faţa locului.

Nu a fost uşor deloc să găsim un loc de parcare fără riscul de a avea probleme (aşa cum ne aşteptam dealtfel) dar cum românul este inventiv am rezolvat-o îmbinând utilul cu plăcutul –am găsit în apropiere un restaurant cu specific spaniol unde am parcat pentru a servi masa, sub atenta supraveghere a unui băieţaş care ne-a condus înăuntru şi ne-a predat şefului de local (este posibil să fi fost chiar patronul după cum se purta, nu mi-am dat seama!).

Faptul că eram români şi aveam meci cu Italia în acea seară (o naţie care impune respect şi teamă în plan fotbalistic pentru oricine!) a făcut să fim priviţi cu simpatie de şef şi personalul hispanic (din câte am observat) ce deservea localul, am mâncat cea mai bună paella ,,ever’’, împreună cu soţia, copiii au servit pizza, am băut bere şi sucuri naturale etc astfel că nota a fost destul de consistentă spre satisfacţia gazdei.

În momentul plăţii am considerat că e momentul pshihologic să-l ,,atac’’ pe şef cu rugămintea de a lăsa maşina în parcarea lor (supravegheată video şi cu paznic!) pe durata meciului, urmând ca, după partidă, în cazul unui rezultat favorabil să ne rezerve o masă pentru a continua festinul, lucru cu care a fost de acord imediat.

Am plecat spre stadion, printre nişte blocuri foarte liniştite şi înconjurate de spaţii verzi superbe, iar după câteva sute de metri am ajuns în partea opusă a acestuia faţă de primul meci, dar nu am mai avut parte de aceeaşi atmosferă senzaţională de la meciul cu Franţa asta pentru că începuseră grijile atât pentru noi, care nu facusem un joc strălucit în prima etapă, cât mai ales pentru italieni care au fost spulberaţi de Olanda cu 3-0 în primul meci.

Al doilea meci la Europene

Am intrat mai devreme pe stadion dar şi aici am întâlnit o atmosferă încărcată şi tensionată, galeria noastră era mai puţin exuberantă iar italienii începeau să ne domine fonic şi numeric- abia când crainicul stadionului a pronunţat numele lui Mutu (care juca în Italia în acea perioadă!) suporterii noştri s-au dezmorţit de-a binelea şi ne-am luat la ,,trântă’’cu italienii.

În teren, meciul a fost unul animat, cu multe evenimente, dintre care (cu riscul de a vă plictisi!) vi le reamintesc pe cele mai importante:

-min. 22 Raţ îi provoacă o fractură de piramidă nazală lui Rădoi care spune adio competiţiei.

-min. 45+2 italienii înscriu (Toni) dar golul este anulat pentru offside.

-min. 56 gooooooooooooool România, înscrie Mutu, după o greşeală a lui Panucci.

-min. 57 gol Italia, acelaşi Panucci îşi repară greşeala şi egalează după un luft al lui Tamaş.

-min. 80 penalty pentru România-execută Mutu şi ratează!

Astfel am ratat cea mai mare victorie a noastră la Europene şi calificarea în faza superioară a competiţiei, cu toate că în seara aceea, după Olanda care a ,,dezintegrat’’ şi Franţa cu 4-1, naţionala noastră a ieşit cel mai bine fiind pe locul doi în grupă şi jucând ultimul meci din grupă cu o echipă deja calificată în sferturi de pe locul întâi-Olanda.

Atunci n-am realizat că am fost egalii campioanei mondiale en-titre, Italia ci am privit acest rezultat ca pe un semieşec datorită penalty-ului ratat pe final de meci, care, dacă ar fi fost transformat ne-ar fi calificat mai departe; astfel am ajuns la restaurantul spaniol puţin abătuţi spre surprinderea personalului localului care nu mai contenea să ne felicite şi nu înţelegea de ce nu ne bucurăm.

Nu am mai servit masa la ei ci am luat doar ceva de băut la ,,pachet’’, ne-am achitat ,,obligaţiile’’, care au cuprins şi parcarea şi am plecat spre Brunnen fără să mai oprim altundeva deoarece era destul de târziu-fusese al doilea meci al zilei.

O experienţă de neuitat

A doua zi după micul dejun am hotărât să facem un traseu mai lung, să ne depărtăm de lacul Lucerna pe care-l ,,explorasem’’ atât pe uscat cât şi pe apă, să intrăm în inima Alpilor şi să ne răcorim după meciul încins din seara precedentă.

Cum în urmă cu câteva zile vizitasem masivul Titlis în partea sa de nord, cu ocazia excursiei la Engelberg, acum am stabilit să vedem şi partea sa de sud astfel că am purces la drum pe E41 de la Brunnen la Altdorf iar de aici pe E35, spre pasul Gothard până în dreptul localitaţii Wassen unde am virat la dreapta spre Innertkirchen.

Această ultimă porţiune de drum relativ nou construit pentru elveţieni (1938-1945), leagă cantoanele Uri cu Berna, traversează trecerea Sustenpass, aflată la altitudinea de 2264 metri, printr-un tunel lung de 300 metri, este străjuit la nord de masivul Titlis iar la sud de gheţarul Stein, este foarte popular printre turişti şi în special printre biciclişti.

După ce am făcut câteva trasee pe jos pe versanţii înzăpeziţi, din zona trecătoarei am oprit la una dintre puţinele cabane întâlnite pe drum pentru a servi ceaiuri fierbinţi sau ciocolată caldă amintindu-ne de sezonul de ski.

A fost traseul cel mai frumos pe care l-am parcurs cu maşina în Elveţia, pe o distanţa de circa 45 de kilometri, un drum deschis de regulă între iunie şi octombrie care m-a dus de multe ori cu gândul la Transfăgărăşanul nostru (partea dinspre Sibiu că aia din Argeş, de pe malul lacului Vidraru e ,,varză’’din câte ştiu!).

Din Innertkirchen am mers prin Meiringen şi mai departe spre Interlaken unde am avut intenţia să oprim pentru a vizita dar, după ce am mai consultat puţin harta am descoperit ceva mai departe o staţiune care suna bine şi era amplasată mai în centrul munţilor Alpi – Kandersteg, despre care nu ştiam nimic dar unde mi-am zis că este imposibil să nu găsim ceva obiective de vizitat şi un restaurant bun unde să ne potolim foamea.

Astfel, după ce am trecut de Interlaken, în dreptul localităţii Spiez am virat la stânga şi după un drum de vreo 30 de kilometri, asemănător cu cel spre Engelberg, am ajuns în staţiunea Kandersteg unde, chiar la intrare am avut o mică dilemă în privinţa drumului – o bifurcaţie cu un drum la stânga, pe sub o pasarelă dar fără indicator şi cel înainte pe care mergeau majoritatea maşinilor şi pe care (logic nu?!) am mers şi noi - am avut senzaţia că pe drumul din faţă se intră în staţiune iar pe cel din lateral se iese!

Mare greşeală! Drumul din faţă ducea către o barieră unde se plătea o taxă destul de mare şi pe care am plătit-o vrând-nevrând deoarece se formase coadă în spatele meu iar casiera nu avea timp de explicaţii (mai ales în engleză!) aşa că ne-a expediat repede în coloana cu sens unic care mergea spre un fel de haltă de cale ferată.

Iniţial am crezut că am plătit taxa de intrare în staţiune (am zis: unde eşti tu Mazăre să vezi aici taxă de staţiune, nu ce iei tu la Mamaia!) dar în scurt timp am elucidat misterul şi anume că tocmai ne îmbarcam pe o platformă de tren marfar care ne traversa munţii spre partea de sud, adică spre Italia.

Totul s-a desfăşurat cu foarte mare repeziciune astfel că nu am apucat să deschid harta că am şi intrat în tunelul neiluminat iar cu luminile din maşină nu puteam să vedem linia foarte subţire care marca această traversare ci doar traseele rutiere aşa că mergeam în necunoscut făcând scenarii pesimiste-durează mult iar noi suntem nemâncaţi, oare ajungem direct în Italia etc.

Din fericire toate temerile noastre s-au risipit după circa 20 de minute când am ajuns în partea cealaltă, în apropierea localităţii Kippel şi unde ne aştepta o ,,frumuseţe de restaurant’’ cu specific franţuzesc şi unde se vorbea mai mult franceza.

În primul rând am mâncat şi am făcut-o cu foarte mare poftă (acuma nu ştiu dacă mâncarea a fost aşa gustoasă ori nouă ne-a fost teamă să nu murim cu burta goală pentru că nu prea ştiam cum o să ajungem înapoi la hotel de-acolo!) iar apoi am luat harta şi consiliaţi de doamna care răspundea de restaurant am stabilit traseul de întoarcere spre Brunnen.

Deşi îmi surâdea traseul în continuare spre sud, prin Gampel, mai apoi spre est Brig, Obergoms, Andermatt, Wassen iar de aici pe E35 pe drumul făcut la ducere dar spre nord, în sens invers, totuşi am ales varianta mai sigură în opinia mea, cu întoarcere în Kandersteg (pe care l-am vizitat totuşi fugitiv şi am cumpărat ceva suveniruri), Spiez, Interlaken, Samen, Lucerna iar de aici pe drumul cunoscut prin nordul lacului cu acelaşi nume.

Staţiunea. Kandersteg, spre surprinderea mea, nu are o ofertă atât de bogată în cazare, restaurante sau pârtii de ski (nu se poate face o comparaţie cu Engelberg!), este o staţiune micuţă, liniştită, situată de-a lungul râului Kander şi la vest de masivul Jungfrau şi este căutată mai mult pentru drumeţii, alpinism şi ski fond; am observat multe case particulare, vile cu circuit închis şi pensiuni micuţe, hotelurile mari fiind o raritate.

Am ajuns la hotel pe întuneric, obosiţi dar încântaţi şi amuzaţi totodată de ce văzusem şi ce ni se întâmplase.

O experienţă pe care nu o vom uita multă vreme şi în acelaşi timp un traseu de o frumuseţe extraordinară, în special pe porţiunea Wassen-Innertkirchen, în zona trecătoarei Sustenpass!

---

VIZUALIZĂRI: 2240 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI