Din Titan, pe Michigan...

TIPĂREȘTE

Cararile vietii te poarta adesea pe acolo pe unde nici prin cap nu ti-a trecut sa ajungi. Aceasta prima fraza, nu se potriveste de nici un fel cu ceea ce mama, dulcea mea mama, m-a invatat, imediat ce si-a dat seama ca am inceput sa pricep cate ceva, in primii ani ai copilariei: " Vei reusi sa faci ceva, numai daca-ti propui... altfel, nu! "

Cred ca vi s-a intamplat si domniilor voastre sa vi se arate o oportunitate dinainte, fara sa va fi dorit cu ardoare acel lucru.

Cum am ajuns in Chicago in vara lui 2005, am mai povestit pe aici, numai ca, uitandu-ma la fotografiile facute atunci, imi dau seama ca ar mai fi cate ceva de povestit, din care sa poata folosi oricine ar dori sa ajunga in acel colt de lume.

Si voi incepe acum, prin a va aminti un lucru pe care l-am constatat si ma tot bantuie de o vreme incoace: LUMEA E MICA, cu toate ca aparent este mare...

Odata cu usurinta de a te deplasa de pe un continent pe altul, pe calea aerului, dar mai ales datorita dezvoltarii mijloacelor de comunicare, datorita informatiilor pe care le dobandim atat de rapid prin intermediul Internetului, totul ne este servit pe tava, numai sa vrem sa stim mai mult.

Ceea ce altadata ni se parea greu de realizat, imposibil de cunoscut, ori parea sa se dezvaluie cu totul numai celor privilegiati de soarta, ne sta acum la dispozitie, fara vreo ingradire discriminatorie.

In cautarea noastra permanenta, putem gasi acele informatii de care avem nevoie in pregatirea unei calatorii. Intram frumusel pe Google Earth si acolo, rotim Pamantul in lung si-n lat, cum ne convine noua, gasim fotografii, ne putem chiar plimba pe strazi, dar... un singur lucru nu putem face: nu putem cunoaste oameni, acolo unde ei traiesc, iubesc ori se zbat sa le fie putin mai bine azi, decat ieri.

Acolo, la Chicago, nu a trecut mult pana, un vecin al gazdelor noastre, ma intreaba: " Fratelo, daca tot esti aici, nu ai vrea sa castigi un banut, prin munca cinstita? ". Va las pe voi sa ghiciti daca am dat sau nu curs acestei intrebari.

Ceea ce era pentru mine un motiv de neliniste era intrebarea pe care mi-o puneam daca mi se mai intamplase asa ceva in tara. NU!

Acolo, nu se instalase inca criza financiara, toata lumea era fericita ca se putea munci in voie... totul era sa nu intri in conflict cu legea. Daca-ti platesti taxele, daca stai cuminte in banca ta si nu faci vreo boroboata, nu-ti zice nimeni ca-i iei painea de la gura.

Am intalnit fel de fel de oameni, toti, determinati sa faca ceva, sa munceasca pentru a trimite in tara banii pe care acolo nu-i puteau face. Faptul ca acolo m-am convins ca democratia nu este un cuvant fara acoperire mi-a dat altfel de inteles al vietii...

Dupa o introducere destul de lunga in atmosfera calda a vecinatatii Michiganului, nu pot sa nu va spun cat am fost de fericit sa intalnesc acolo, romani de diverse profesii, oameni de cultura, tamplari, constructori, parchetari, politisti, functionari, antreprenori, proprietari de mici magazine ori mari restaurante, altii numai rentieri, ce nu aveau alta treba decat sa consume ceea ce taticul lor le lasase in custodie.

Ce bucurie am avut cand am avut prilejul sa-i vad si sa-i ascult pe dragii nostri compatrioti din formatia Phoenix, care faceau un turneu prin America de nord, nu va puteti imagina...

Am avut chiar privilegiul de a vorbi cu unii dintre ei in pauza spectacolului, si dupa spectacol, la un restaurant al unei romance, binecunoscut in Chicago, de comunitatea romaneasca si nu numai.

Am retrait in seara aceea, emotia tineretii, cand mergeam la Cenaclul Flacara si ne bucuram de muzica aceea pe care am adunat-o cu drag si o ascult si acum cu placere. Nu are rost sa va spun cat am putut rade, atunci in restaurantul acela, la Chicago. Mircea Baniciu era in forma, s-a nimerit sa fim la aceeasi masa si vreo ora ne-a mitraliat atatea bancuri faine, descoperindu-l atunci in alta postura decat cea cunoscuta.

Orice calatorie are farmecul ei, descoperi locuri, peisaje, muzee, cladiri, manastiri, plaje, paduri, lacuri, dar mie mi se pare ca ceea ce merita cea mai mare atentie este spiritul oamenilor din acele locuri.

Am vrut sa aduc vorba pana aici, pentru a va spune ceea ce eu m-am lamurit demult. Peste tot in lume, romanii duc cu ei bogatia lor sufletesca, innobileaza acele locuri, care altfel, poate par aride. Prin munca lor, atat de valoroasa, fac sa prospere alte meridiane...

Intr-o dimineata mergand cu masina prin oras, observ ca un bolid intrase intr-un gard si daramase vreo trei racle. Dupa numai trei zile, totul era pus la loc, la fel ca inainte... numai vopseaua diferea putin la nuanta...

Mi se spune ca la ei primarii raspund de niste cartiere... cam cum sunt sectoarele capitalei noastre. Dar ei nu au salariu pentru munca de primar. Isi fac munca lor, cea de dinainte de a avea si o functie in administratia locala, care este o recunoastere a bunei aprecieri din partea comunitatii.

Te impresioneaza in oras, peluzele cu iarba din fata casei, care sunt ingrijite permanent de meseriasi mexicani de regula. O data pe saptamana vine masina pentru gunoi; daca nu ai grija sa-ti scoti tomberoanele la soseaua principala in dimineata aceea... te vei mai intalni cu ocazia, numai peste o saptamana. De cate ori este nevoie, toamna, vine masina pentru frunze.

Fiecare cetatean are obligatia sa-si adune frunzele din curte si sa le scoata in saci la vedere, pentru a fi luate de masina speciala, care bantuie districtul.

In fiecare zi vedeam fel de fel de animalute care intrau in curte, nestingherite de nimeni, Eram in apropierea unei paduri. Jocul veveritelor prin stejarii batrani, ciripitul cardinalilor -un fel de sticleti rosii, monocolori, sosirea serii impreuna cu sconcsii ce lasau la ora aceea vizuinele, pentru a se arata, in splendoarea lor neagra dungata cu alb, caprioarele si gastele salbatice precum si iepurasii ce poposeau pe pajistea din fata casei, faceau parte din acea imagine ideala de convietuire pasnica a oamenilor care nu intervin brutal in natura.

Pe strazi, chiar si pe cele din centrul orasului care au sens unic, alternativ, una spre nord, urmatoarea spre sud, sau pe dirtectia vest-est si est -vest, o data pe saptamana trece masina care face curatenie si asta se anunta cu benzi de culoare galbena, pentru a lasa libera rigola trotuarului. Politia isi face datoria si amendeaza soferul ce nu observa atentionarea si parcheaza acolo.

Totul este foarte simplu si este respectat. In caz ca nu, omul legii intervine, "umblandu-ti prin buzunare ". A doua oara nu-ti va mai da amenda... va trece la o pedeapsa mai grava... ca sa tii minte.

Cand vei cere o portie de mancare intr-un restaurant, sa fii atent, portiile normale, iti vor fi aduse intr-o farfurie de dimensiunea unui platou de la noi... nu vei reusi s-o mananci, fapt pentru care, daca vrei, vei lua restul la o caserola de plastic, acasa...

Pe strazi, vei intalni fel de fel de figuri, oameni de toate culorile, care se respecta, vorbesc frumos, si daca te ating cumva din greseala, isi cer imediat scuze.

Am auzit la un moment dat la cineva ce venise de prin Banat sau Maramures, spunand: " scuz-mi amu! ". Lemnarii maramureseni sunt apreciati la Chicago, pentru usurinta cu care confectioneaza constructii din lemn. Si va rog sa ma credeti, au ce face pe aici...

Am vizitat cu mare interes, toata zona centrala a orasului, cladirile inalte de birouri- marea majoritate, sunt insirate pe malul Michiganului care este cam de marimea Marii Negre. Cultura lor, este una tanara, dar nivelul de civilizatie este apreciabil. In mentalitatea americanului obisnuit se poate face, orice, este liber la gandire, dar si la fapta... iar romanii nostri s-au adaptat imediat la conceptia aceasta.

Am vizitat Institutul de Arta din Chicago. Suna cam pompos ceea ce este de fapt un muzeu de arta, care are exponate din intreaga lume din toate curentele si etapele de dezvoltare ale omenirii. De curand sosisera din Franta, exponatele pentru o expozitie Toulouse Lautrec cu ale sale subiecte luate din lumea cabaretelor din Montmartre. Trebuie sa ai timp ca sa vezi pe indelete... poti sa faci fotografii fara nici un fel de restrictie, te bucuri de toate cate vezi, pictura, sculptura, grafica... am vazut studenti care faceau studiu, aveau toate conditiile, numai sa- si doreasca sa faca...

La iesire ce credeti?

Niste tineri, bateau ritmat in niste galeti ca cele in care se vand vopselele, unele din plastic, altele metalice... muzica rezultata suna bine, dar nu a durat prea mult ca au aparut niste echipaje care au risipit vraja acelor melodii de inspiratie indiana, cred... Un cunoscator al" fenomenului artistic local ", mi-a soptit la ureche discret: " Fii atent sa nu te lucreze la buzunare ".

Am zis in sinea mea, ca nu este posibil... si am plecat mai departe, pentru ca mai erau multe de vazut, dar, pe care nu vi le mai povestesc... fotografiile sper sa fie graitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 2268 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI