Schloss Marienburg – un castel născut din iubire

TIPĂREȘTE

Program vizitare: În sezon (25 martie – 31 octombrie), de marți până duminică (10:00 – 18:00); în cealaltă perioadă a anului se vizitează doar în tururi ghidate, rezervate dinainte.

Preț bilet: €13.50/adult, €40.00/familie (2 adulți +3 copii maxim) €9.50 pentru tineri, gratis pentru copii sub 5 ani – alte reduceri, gratuități (dacă dețineți un card al muzeelor din Hanovra) și combinații de prețuri le puteți găsi pe pagina web.

Mijloace de transport: noi am ajuns by car (și veneam de la aprox 30 de km, din Hanovra), dar se poate și cu autobuzul 300 de la autogara centrală Hanovra (ZOB) până la autogara centrală Pattensen (ZOB), apoi autobuzul 310 cu destinația Eldagsen (în cele mai multe cazuri este același autobuz care continuă) - stația Marienburg Abzweig Nord, de unde cca. 2 km de mers pe jos până la Castel.

Celor care nu iubesc poveștile, istoria în imagini, pictura sau arta, care n-au căzut în visare, nu s-au îndrăgostit și n-au fredonat din senin niciodată, care nu s-au înfiorat în fața unui tablou sau au trecut nepăsători pe lângă lucrarea unui artist, le spun că deja au aflat suficiente informații despre acest obiectiv turistic. Mai bine desfaceți o bere și vizionați retrospectiva campionatelor mondiale din ultimii 25 de ani. Pentru ceilalți, povestea abia acum începe.

*****************************

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti… a fost pe când Europa era plină de regate și regi, de prinți și prințese, care mai de care mai mândri și făloși sau din contră, posaci și bătuți de soartă, dar toți în căutare de noi teritorii care să le sporească puterea - pentru care purtau războaie - sau de uniuni dintre cele mai convenabile, ca cele matrimoniale.

Era așa de demult, că pe vremea aceea Saxonia Inferioară nu era un tărâm de sine stătător, ci guvernat de monarhi britanici, căci regatele Hanovrei și cel al Marii Britanii mergeau întru comuniune, precum era înțelegerea.

Tot pe atunci, Ernest Augustus I de Hanovra, Duce de Cumberland și conte de Armagh avea strânse legături cu regii britanici, căci el însuși se născuse la Casa Buckingham ca fiu de rege englez și regină germană. Dar prin căsătoria cu verișoara lui Frederica, tânăra văduvă a doi prinți – unul decedat de difterie, celălat din cauze… convenabile, care au scutit-o pe Frederica de divorț – a iscat nemulțumiri în familie, motiv pentru care însurățeii au fost nevoiți să o șteargă… englezește din Marea Britanie.

Și cum trăiau ei pe meleaguri prusace, dădură viață unor mici prințișori, trei la număr, însă doar unul supraviețuitor – prințul George care peste ani deveni cel din urmă rege al Hanovrei. Prințul George de Cumberland, căci despre el este vorba, a venit pe lume într-un hotel din Berlin (27 May 1819).

Vestea s-a împrăștiat în cele patru zări, iar” meritul” că era văr primar cu Regina Victoria a Marii Britanii a contat enorm. Doar așa îmi explic că în afară de ursitoare, zâni-zglobii și fețe împărătești, la botezul micului George s-au înghesuit nu mai puțin de douăzeci și trei de nași din toate colțurile principatelor și ducatelor europene sau non-europene (și vă dau doar câteva exemple: Regele Prusiei, Împăratul Rusiei, Regina Țărilor de Jos, Împărăteasa Maria Feodorovna a Rusiei, Ducesa de Gloucester și Edinburgh și toți ceilalți 18).

Din rude mari, împărătești, Georgică de Cumberland și-a petrecut copilăria pe la Berlin dar și prin Anglia până pe la majorat, când tatăl său a devenit rege al Hanovrei (1837) stabilindu-și reședința în acea țară. (Și asta doar pentru că la tronul britanic a venit regina Victoria, iar Legea Salică din regatul Hanovrei nu permitea ascensiunea la tron a unei femei, atâta timp cât exista un moștenitor pe linie masculină, recte Ernst Augustus I). Totuși, ca descendent legitim al Regelui George al III-lea, Georgică al nostru a rămas moștenitor la tronul britanic până în 1841 - al doilea în linie, când regina Victoria i-a făcut figura și a născut-o pe prințesa regală.

Copil de 9 ani, prințișorul Georgică și-a pierdut vederea ochiului drept din cauza unei boli. Ca și cum asta nu era suficient, la doar 13 ani o nouă nenorocire se abătu asupra tânărului prinț. În timp ce urmărea un joc de cricket la Windsor, purta la încheietura mâinii o poșetă lungă cu mărgele, de care atârna o ghindă de aur. Când un batsman a dat o lovitură excepțională, prințul încântat peste măsură a început să aplaude, dar mișcarea mâinilor legăna poșeta și ghinda l-a lovit în ochiul bun. Accidentul a făcut ca prințul să piardă și vederea celuilalt ochi, devenind total orb.

George a primit o educație aleasă și avea o memorie impresionantă, era pasionat de muzică, iar orbirea lui a făcut să simtă și mai profund această artă. A studiat pianul și a fost compozitorul a aproximativ două sute de lucrări, inclusiv cântece, refrenuri, piese pentru pian și o simfonie.

Tânărul prinț a devenit bărbat și deși tatăl său spera în secret că se va căsători cu Victoria, regina Marii Britanii, viitorul rege al Hanovrei s-a îndrăgostit de prințesa de sorginte germană Maria de Saxa-Altenberg, cu care s-a căsătorit la Hanovra (1843). Din iubirea lor mare au rezultat trei copii: 1 fiu (Ernest Augustus – ca pe bunic’su) și 2 fiice (Frederica – ca pe bunică-sa și Maria ca pe mumă-sa) … doar imaginația era mai limitată.

Viața tihnită și frumoasă a familiei lui George nu era umbrită decât de îndoiala că total orb, el nu s-ar califica pentru a prelua frâiele regatului. În ciuda acestui handicap, învățase totuși să aibă autoritate regală, instruit fiind toată viața de tatăl său și de unchiul matern (Charles Frederick, prinț de Mecklenburg-Strelitz - unul dintre cei mai influenți bărbați de la curtea prusacă). George, devenit deja Duce de Brunswick-Lüneburg, Duce de Cumberland și Teviotdale (în Noria Marii Britanii), și al 2-lea Conte de Armagh (în Notoria Irlandei), a moștenit în 1851 tronul și a rămas în istorie cu titlul de George al V-lea, ultimul Rege al Hanovrei.

Deși se luase cu treaba prin regat, regele George al V-lea n-a uitat de iubirea ce i-o purta consoartei sale, regina Maria, așa că atunci când aceasta a împlinit 39 de primăveri s-a gândit să-i facă o surpriză… regală. Ce să fie, ce să fie? ... Să fie un schloss! Că ș-așa nu aveau reședință de vară și se săturaseră să se învârtă toată ziua doar prin palatele Leine și Herrenhausen din Hanovra.

*****************************

Și iată așa, într-o dimineață se trezi regele mai devreme și” privind” îngândurat peste grădinile Herrenhausen, văzu cu ochii minții locul în care urma să se înalțe castelul…. cocoțat pe-un deal mai ‘nalt, de păduri înconjurat, plin de păsări cântătoare și cu râul la picioare… adică la o aruncătură de săgeată (19 mile engleze) mai la sud de palatul de iarnă.

Bucuria reginei a fost nemărginită când a aflat de castel și sărind la pieptul regelui ca acesta să o poată” vedea” mai bine, i-a mărturisit cu ce nerăbdare așteaptă să se mute în el – în castel!...

- Stai tu, Mărie, că încă nici nu s-o săpat groapa, (cred că) a spus George

- Cum nu? Ce fel de rege ești tu, dacă nu dai dispoziție chiar amu?!

- Amu, amu, amu… rezonă Georgel cu vorba Măriei, dar tot pierdut în negura circumvoluțiunilor lui rămase…

- Auzi ce zic, Georgele? Se oțărâ Mărie la el… că eu cu țânțarii ăștia de la grădină și cu căldurile astea de vară, nu mai pot să trăiesc... În Grecia nu vrei, în croazieră nu vrei… Măi, măcar un castel la țară putem să ne permitem și noi.

- Să ne permitem, meine Freundin (iubita mea), îngână Georgel, că așa le-am spus și în ședința de săptămâna trecută în Landtag (parlament) …

- Ceee? ... nici să n-aud de molâii ăia! Se aprinse Maria… toată ziua nu știu decât neutralitate!... neutralitate! … n-ar pune unul mâna pe o armă. Da ce zic pe armă? Nici să scrie un acord diplomatic ca lumea nu sunt în stare.

- Așa este, meine Freundin, da tu nu mai pune la suflet toate bârfele alea prusace, că noi tot cu Dieta austriacă o să ținem. Poa’ să stea von Bismarck și-n coadă!

- Otto Von Bismarck? se întărâtă și mai și Maria – nu mai pronunța în fața mea numele iuncherului ăla care n-are-n cap decât scaunul de cancelar... ar călca și pe cadavre, doar-doar să vadă germaniile unite... și se mai dă mare diplomat!

- Diplomat? ... de ce nu mi-ați zis că avem tort? rosti tâfnos prințișorul Erny, care tocmai intrase defilând în cameră, în uniforma nouă de feldmareșal și cu sabia scoasă din teacă.

- N-avem nici-un tort! bodogăni Maria către fiu-su. Și țâpă de pe tine haina aia prusacă, dacă nu vrei să-ți tăbăcesc fundu’... !

- Haide mă maamiii, cum pot altfel să repet pentru serbare, dacă nu intru în pielea personajului? Se miorlăi prințișorul. - O să vină o doaie de lume!

- Nume, da-da, nume... o să-i dăm un nume! Fiecare castel trebuie să aibă un nume!... începu să fredoneze încet regele George mișcând ușor degetele pe genunchi... că pianul îl mutaseră într-un colț. Fiecare castel tră’ să poarte un nume, / Dar nu va fi nici prusac, nici habsburg. / De ciudă vecinii să moară-i voi spune /În felul originalul și fără pereche - Marienburg! ????

Și așa i-a rămas numele.

*****************************

Construcția castelului a început degrabă, dar a durat 9 ani (1858 - 1867), timp în care în istoria regatului s-au întâmplat multe și mărunte.

Castelul s-a înălțat maestuos pe deal, romantic precum un castel de basm care privește în jos spre râul Leine, cu turnuri care zâmbesc la soare, cu odăi peste odăi pentru regină și prințese (cam 100 la număr), cu capelă și grădină și cu tot ce regina își dorea… și obținea.

Orbit nu numai de dragostea pentru regină, ci și la propriu, destinul l-a împiedicat pe rege să aibă abilitățile necesare în cunoașterea lumii și a căzut pradă unor sfătuitori neînțelepți ori neloiali. Fiind într-o continuă dispută cu parlamentul, puterea lui a slăbit constant. După ce a sprijinit Austria în dieta confederației germane, regele a refuzat cererea de neutralitate în războiul austro-prusac din 1866, astfel că regatul Hanovrei a fost ocupat de prusaci, iar în 1867 anexat oficial Prusiei.

Deși învins în luptă și nevoit să trăiască în exil în Austria și Franța, regele George al V-lea al Hanovrei nu a renunțat niciodată la drepturile sale la tron și nu a recunoscut acțiunile Prusiei.

După ce a locuit pentru scurt timp în castel împreună cu infanta a mai mică, regina Maria și-a urmat soțul în exil împreună cu întrega familie, lăsând castelul pustiu nu mai puțin de 80 de ani.

Bătut de soartă și alungat în pribegie, George al V-lea - ultimul rege al Hanovrei a murit la Paris, iar cadavrul său a fost dus la Windsor pentru înmormântare. Regina Victoria a permis să fie îngropat în bolta regală a Capelei Sf. Gheorghe, alături de bunicul său George al III-lea, primul rege al Hanovrei și Regatului Unit al Marii Britanii.

Castelul ascunde o sumedenie de comori autentice, conservate peste timp, toate menite să demonstreze măiestria arhitecților, dar și urmele iubirii profunde a regelui pentru regina lui.

Camerele sunt bogat decorate cu pereți tapetați de lambriuri, tavanele sunt casetate cu lemn sculptat minunat, iar pardoselile tot din lemn, parcă au fost făcute de meșteri care s-au luat la întrecere în a proiecta cele mai complexe modele geometrice sau florale. Scări de lemn sculptat și balustrade ingenious construite te fac să te oprești uimit de migala și inspirația cu care au fost lucrate. În Sala Mare poți să vezi o galerie de portrete și o colecție de mobilier din argint, datând din 1720. Masa ornată cu serviciul de cină al reginei așteaptă parcă semnalul pentru începerea banchetului regal. Unele camere au ferestre vitrate și picturi cu scene de basm, altele șeminee împodobite cu ceramică dantelată sau candelabre sticloase. Biblioteca reginei este apogeul frumosului în castel, locul în care meșterii germani s-au întrecut în lucrături sculptate. Scara în serpentină (de 160 de trepte) de la etajul al doilea, te conduce pe platforma de vizionare a turnului principal, dar accesul este permis doar în cadrul turului ghidat – noi nu am fost, dar îmi închipui că imaginile domeniului regal surprinse de acolo, sunt superbe.

Într-un final, după ce am coborât cu picioarele pe pământ la propriu și la figurat, am dat și pe la magazăn – ăla de suveniruri, unde erau un million de cadouri regești, de la cel mai mic magnețel cu castel, la cele mai mari căni și halbe de bere pictate cu imagini de basm german, dar și cărți care spun povestea castelului și familiei regale. Prețurile? Aprope regești și ele... de la 3-4 euro până-n-pânzele albe (20 euro/carte).

După atâta cultură, ne-am oprit pentru un timp și în restaurantul Schloss din curtea castelului, unde ne-am răsfățat cu o dulcegărie împărătească lângă o cafea, dar cei ce au drum lung de întoarcere spre casă, în loc de merinde pot lua un prânz cald sau chiar o cină.

Castelul Marienburg este deținut din 2004 de stră-stră-strănepotul reginei Maria și al regelui George V de Hanovra, prințul ereditar Ernst August al V-lea de Hanovra. Grație lui, castelul Marienburg a revenit la viață. Vara, în curtea castelului se organizează concerte, în capela romantică se oficiază nunți, iar camerele pot fi folosite pentru evenimente private și conferințe sau pot deveni chiar scenă pentru teatru și filme.

Dăruit din dragoste, de un rege visător, reginei sale care iubea poveștile, castelul a devenit peste timp unul dintre cele mai impresionante monumente arhitecturale din Germania, dar și cadrul perfect pentru muzică, artă și cultură - la care visase întotdeauna regina Maria.

Ș-am încălecat pe-o șa... și v-am spus povestea-așa...

Loc de poveste, un deal înconjurat de păduri și învăluit în legende cu pitici.

Arhitectură neo-gotică, artă și cultură.

---

VIZUALIZĂRI: 601 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI