13-15 iunie 1990 Mineriada

TIPĂREȘTE

Pentru aducere aminte, copie după două reviewuri scrise în 2020

Pentru cei care aţi fost prea mici în 1990, nu locuiaţi în Bucureşti sau, -în vâltoarea vieţii-, aţi uitat ce s-a întâmplat, scriu acest remember al evenimentelor pe care le-am trăit la propriu în 1990. Îmi cer scuze dacă în cei 30 ani (acum, 32 ani) care au trecut voi face unele greşeli în cronologia evenimentelor din cauza slăbirii memoriei ca urmare a neuronilor pierduţi în timp.

Imediat după evenimentele din 1989, eliberaţi de constrângerile la care am fost supuşi întreaga viaţă (aveam peste 56 de ani), duminica dimineaţa mergeam cu soţul la mitingurile destul de palide ale PNŢCD şi PNL, manifestaţii organizate de lideri care au stat zeci de ani în puşcărie sau au fost goniţi din ţară (seniorul Coposu 17 ani de puşcărie politică, Raţiu şi Câmpeanu veniţi din străinătate).

Primul miting a fost pe 12 ianuarie când în Piaţa Victoriei s-au adunat câteva mii de oameni mobilizaţi de partidele istorice şi care cereau socoteală privind morţii din revoluţie şi soarta aşa zişilor terorişti. La balconul guvernului, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman şi Ion Iliescu au încercat să liniştească populaţia. O fătucă s-a urcat pe o tanchetă şi a întrebat˝Ce aţi făcut în ultimii 5 ani, domnule Iliescu? ˝ Era evident că nu putea răspunde. Fusese sub Ceauşescu membru în CC- PCR, ministru al Tineretului, secretar de judeţeană la Timişoara şi Iaşi după care a căzut în dizgraţie, nu în dizidenţă. Dumitru Mazilu, fost director al Scolii de Securitate de la Băneasa a părut că pactizează cu manifestanţii strigând tocmai el ˝Moarte securiştilor˝. Acum îmi e clar că voia să pună mâna pe putere.

Au urmat alte manifestaţii: mitinguri organizate de cei care aveau de pierdut prin dispariţia fostului regim şi în care se striga ˝Când soarele răsare/ Iliescu apare˝şi altele, ale celor care au suferit sub comunişti în care scandam ˝Cine-a învăţat 5 ani la ruşi/ nu poate gândi ca Bush˝. Întreaga societate era divizată şi în fierbere.

Pe 28 ianuarie era anunţată manifestaţia opoziţiei unite - partidele istorice- care cereau alegeri libere. Toţi eram dezgustaţi de stratagema folosită de Frontul Salvării Naţionale care iniţial anunţase că va asigura o tranziţie lină spre economia de piaţă, apoi brusc că va participa ca partid la alegeri. Acest FSN, împreună cu vechii comunişti şi noua securitate organizată de Virgil Măgureanu cu vechile cadre, avea pâinea şi cuţitul în mână şi o populaţie derutată (Vin moşierii; ne pun botniţe la gură). Atunci s-au adunat la şosea câteva zeci de mii de oameni: studenţi, intelectuali, cetăţeni obişnuiţi. RTV-Liberă, aşa se numea pe atunci, a încercat să oprească transmisiunile directe pretextând că e ceaţă. Deasemeni trimitea mesaje insidioase având ca scop demobilizarea oamenilor care mergeau la miting.

Sub presiunea maselor Iliescu a acceptat o discuţie cu Corneliu Coposu dar nu şi cererile acestuia, rostind celebrele cuvinte ˝ne pune sula-n coaste˝ şi sugerând că opoziţia pregăteşte o lovitură de stat. Imediat în conducerea FSN s-a pus în discuţie condamnarea la moarte a liderilor opoziţiei şi pentru a da greutate acestei propuneri au fost aduşi 5000 de minieri din Valea Jiului.

Între timp contramanifestanţii de stânga s-au deplasat la sediul PNTCD din Piaţa Rosetti să-l găsească şi să-l linşeze pe Coposu. Petre Roman e cel care l-a salvat urcându-l într-o tanchetă şi liniştind masele însetate de sânge cu celebrele cuvinte ˝S-au demascat! S-au demascat˝ În acele zile, până la restabilirea ordinii au fost şi răniţi dar nu se ştie numărul lor. Au apărut sloganurile ˝Moarte intelectualilor˝şi ˝Noi muncim, nu gândim˝

Drumul spre câştigarea alegerilor din 20 mai 1990 a fost netezit de înfiinţarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională care guverna ţara. Jumătate din locuri au revenit FSN iar cealălaltă jumătate s-a împărţit între 30 partide în care se infiltraseră vechii securişti. La 6 februarie 1990, FSN s-a transformat în partid politic.

Urmează conflictele din 15 martie de la Târgu Mureş în care, probabil se urmărea desmembrarea ţării sfârtecată de luptele politice.

Pe 22 aprilie a avut loc la Statuia Aviatorilor din nou un mare miting al opoziţiei cu participarea a zeci de mii de oameni. Se contesta deturnarea revoluţiei de la caracterul ei anticomunist, se cerea aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (fără foşti comunişti şi securişti în conducerea ţării). Văzând că strigă în deşert şi nimeni nu-i ia în seamă, la terminarea mitingului o parte din participanţi au ocupat Piaţa Universităţii, întrerupând circulaţia în toate direcţiile.

Seară de seară se strângeau mii de oameni nemulţumiţi de regimul actual, uneori ajungându-se la 50000.

Cât priveşte familia mea, soţul venea nemâncat de la serviciu, copiii cei mari (fata şi ginerele) câştigaseră după trei ani de stagiatură la ţară concursuri la spitalele din Bucureşti, cel mic student în anul II la medicină făcea ordine în balconul Universităţii şi eu, recent pensionată veneam de acasă cu sanvişuri şi câte o sticluţă de apă pentru fiecare pentru că stăteam până seara zârziu. Cum eram de acum casnică, mai mergeam câteodată dimineaţa cu câte o colegă la corturi să-i susţinem pe greviştii foamei. Ne mândream că Iliescu ne-a făcut Golani şi ne-a propus să fierbem în suc propriu. Cântam cu toţii ˝mai bine golan decât activist/ mai bine mort decât comunist˝ imnul lansat de Cristi Paţurcă. Mai ţin minte câteva din lozincile care deveniseră un leit- motiv: ", "Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara", "Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara", "16-22, cine-a tras în noi? ", "Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea", "Treziţi-vă, români, aveţi din nou stăpâni", "Iliescu pentru noi este Ceauşescu II", ", "Nu vă fie frică, comunismul pică"

Ascultam în tăcere pe toţi care ne vorbeau din balconul Universităţii şi le sorbeam cuvintele, figura centrală fiind Marian Munteanu. De la balcon au ţinut discursuri profesori universitari, scriitori, artişti, nume cunoscute şi valoroase. Mă credeţi sau nu, n-am mai trăit niciodată o asemenea stare de graţie. Bine, tot aşa a fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dar atunci au fost câteva ore pe când în Piaţa Universităţii am mers seară de seară din 22 aprilie până pe 20 mai.

În timpul ăsta ni se pregătea ceva. Infiltraţii sub acoperire n-au stat degeaba. Atmosfera din corturile greviştilor foamei s-a degradat, despre liderii Pieţei s-au lansat minciuni. După câştigarea alegerilor de către Iliescu şi FSN cu 85% în Duminca Orbului pe 20 mai, Marian Munteanu a cerut de la balcon sistarea protestului. Fenomenul a continuat, de data asta majoritari deveniseră securiştii, amatorii de aventuri, teribiliştii, amestecaţi cu oamenii dezamăgiţi. Se pregătise bine terenul pentru ceeace avea să urmeze. Pe12 iunie Procuratura Generală a cerut Ministerului de Interne, să se ia toate măsurile pentru încetarea abuzurilor din Piaţa Universităţii.

Pe 14 iunie dimineaţa făceam cafeaua (scăpasem de nechezol) soţului şi copiilor. Din radioul aşezat pe calorifer la care seara mai ascultam (degeaba) Europa Liberă, de data asta pus pe România Actualităţi, l-am auzit pe Ion Iliescu. Le mulţumea minerilor că au venit şi îi ruga să pună floricele în faţa Teatrului Naţional unde fuseseră corturile golanilor. Soţul a plecat la institut, cei mari la spital dar am văzut că cel mic, după ce dăduse câteva telefoane se făcuse alb la faţă. El fusese un susţinător activ al Pieţii Universităţii ca membru în Liga Studenţilor şi al Grupului de Dialog Social. Băieţii cu care vorbise i-au spus că în oraş a început prăpădul, minerii te bat şi te bagă în dubă cum bănuiesc că ai aerul de student sau ai avea mutră de intelectual. Se gândea că vor veni acasă să-l ridice, pentru că în calitate de membru GDS îşi dăduse adresa. I-am zis să stea în casă, să nu deschidă nimănui şi mă duc eu la Universitate să văd ce se întâmplă. Autobuzul cu care am plecat pe la 11 din Drumul Taberei era aproape gol, semn că lumea aflase şi se baricadase în case. M-a lăsat la Sala Dalles foarte aproape de Universitate. Pe carosabil treceau camioane de mineri iar de pe marginea trotoarului câteva femei tinere îi aplaudau şi le aruncau flori. S-a aşezat lângă mine o doamnă între două vârste, elegantă şi cu pălărie pe cap. Dintre minerii care circulau pe stradă unul a înfăşcat-o şi a dus-o târâş la o dubă care staţiona pe str. 30 decembrie. N-am putut suporta, mi-era teamă să nu se vadă pe faţa mea dezaprobarea şi am mers câţiva zeci de metri spre Arhitectură. Din clădire a ieşit fugind un student şi mi s-a adresat ˝Doamnă, ne-au vandalizat sălile, au bătut studenţii care-şi pregăteau lucrarea de diplomă, spuneţi mai departe˝. M-am aşezat pe marginea havuzului de la Arhitectură înmărmurită de ce vedeam şi gâdindu-mă ce va păţi băiatul meu şi cum aş putea să-l scap. Îmi trecea prin cap să-i spun să fugă din ţară dar n-avea paşaport şi nici studii terminate. Fumam o ţigară care mă mai liniştea, când a intrat în vorbă cu mine un miner, cerându-mi un foc. Mi-a povestit că a găsit la peneleu maşină de făcut bani, că au spart casa lui Raţiu dar pe el nu l-au găsit şi Marian Munteanu Kaput. Am plecat de frică să nu mă citească pe faţă. Mă luminasem în legătură cu fiul meu. Voiam să-l trimit să stea la nişte rude în alt cartier şi dacă o veni cineva după el, să-i spun că e pe la fete, nu ştiu unde. N-am făcut nici douăzeci de paşi şi am văzut un bărbat grăsuţ, de vreo 40 ani, căruia îi şiroia sângele pe frunte în timp ce un miner se apropia de el prin spate, cu bâta ridicată. N-am să uit imaginea niciodată. Când să zic că mai aveam puţin până la staţia de autobuz, am simţit că sunt apucată brutal de ambele braţe de un tânăr si un om mai în vârstă, ambii civili. Tânărul a rânjit la mine. ˝Te ştiu, ai fost la kilometrul zero, eşti pe poze˝. (probabil mă filmaseră dimineaţa când am mers pe la corturi, altfel seara, în marea de oameni nu puteam fi identificată). M-au sucit de braţe (am avut vânătăi vreo săptămână) şi au vrut să mă ducă la dubă. Aveam o singură scăpare. Să fac pe proasta. ˝N-am fost domle niciodată pe aici, acum mă duc să văd de un nepoţel că e singur în casă˝ am minţit cu nevinovăţie. Ăl tânăr nu şi nu, ˝Lasă că o să verificâm la anchetă˝. Am simţit că cel mai în vârstă pe jumătate mă credea pentru că nu mă mai ţinea atât de strâns de braţ. Norocul meu a fost că un gazetar alerga pe stradă cu un aparat de filmat. M-au lăsat şi au fugit după el. Nu m-am mai uitat să văd ce s-a întâmplat. Si pentru că toate întâmplările au şi o explicaţie a doua zi am văzut în ziar poza celui tânăr devastând redacţia ziarului Dreptatea a ţărăniştilor.

A doua zi, pe 15 iunie, după ce-şi terminaseră treaba de devastare, Iliescu a adunat minerii în Sala Polivalentă, le-a mulţumit frumos şi i-a expediat acasă. Televiziunile din toată lumea urlau, dădeau imagini din mineriadă, bruma de simpatie pe care o câştigasem la revoluţie se risipise, ne-am întors cu ani în urmă, ani care nu s-au recuperat nici până acum.

După 30 de ani, (acum 32 ani) dosarul mineriadei nu a fost încă judecat fiind închis şi redeschis de mai multe ori. Ce se mai aşteaptă? Să moară vinovaţii şi martorii şi să nu mai existe probe?

WEB, dacă se poate https://www.youtube.com/watch?v=pRgB0IK6jgs

## end review sc

---

VIZUALIZĂRI: 291 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI