În Spania și Marea Britanie în aceeași zi

TIPĂREȘTE

Dimineața părăsim un Cadiz scăldat de razele soarelui iar acestea rămân cu noi toată ziua.

Ieșim din oraș și ne continuăm drumul pe șoseaua ce desparte Oceanul Atlantic de Golful Cadiz, o limbă de pământ între ape ce ne conduce pe lângă plaje care de care cu nume mai melodios sau cu diverse tentații (plaja cu nudiști).

După Chiclana de la Frontera calea de rulare devine o autostradă de rang superior, Autovia de la Costa de la Luz, principala cale de acces spre stațiunile situate pe Coasta Luminii, ce se întinde de la Cadiz pânâ la Tarifa.

Prima oprire a zilei o facem la Playa Bolonia, una dintre cele mai cunoscute – dacă nu cea mai – de pe această coastă. Doar că datorită unei erori a GPS-ului, o luăm la stânga din autostradă și ne cocoțăm pe niște dealuri, ajungem printr-un cătun pe ale cărei ulițe abia intră Fiat-ul deși e evident că oceanul e pe partea dreaptă.

Îl las să protesteze la nesfârșit, virez scurt, revenim la autostradă și continuăm drumul până la indicatorul spre plajă.

Aceasta nu e chiar aproape, dar drumul într-acolo e demențial! Urcă în serpentine pe dealul când verde, când golaș, pe o panglică de asfalt pe care te înghesui cu partenerul de trafic ce vine din sens opus și, odată ajuns în vârful culmei, panorama scapă din lesa exprimării. Senzațională, mai frumoasă ca plaja însăși la care ajungi coborând pe cealaltă parte a dealului!

Autoturismul îl lași în parcare și te plimbi pe plaja cu nisip fin, ridicat de forța vântului ce se ia la trântă cu tine. Nisipul gălbui, lat de vreo 10 metri, cerul albastru, valurile ce devin spumoase la țărm și dealurile verzi crează un peisaj de o frumusețe copleșitoare.

E o desfătare să te plimbi în decembrie aici iar dacă vântul ar fi dat și cel mai mic semn de prietenie ai fi putut rămâne ore în șir în contemplarea cadrului natural.

La 2 minute distanță se află Baelo Claudia, ruinele celui mai complet oraș roman descoperit în Peninsula Iberică, fondat în sec. II I. H, cu o priveliște superbă către Playa Bolonia. Cei interesați de vizitarea acestui obiectiv istoric pot afla că intrarea este gratuită pentru cetățenii UE.

Autostrada pare să se împrietenească cu Atlanticul și își dau mâna pentru a permite turiștilor clipe de adevărat festin. Nu m-aș repeta – nu pentru că aș deveni greu de crezut – dar peisajele sunt atât de frumoase încât pur și simplu rămân cu ochii căscați. Și nu e decât plajă, nisip, ocean. Și, deasupra tuturor, soarele.

Ei bine, astrul ceresc face totul și înțeleg de unde vine denumirea de” Costa de la Luz” . Lumină ca aici greu găsești în altă parte a Europei.

Ne apropiem de Tarifa și în văzduh se aglomerează punctele jucăușe de diferite culori. Amatorii de surfing găsesc aici unul dintre cele mai bune locuri de pe continent.

Lăsăm mașina în parcare și pășim pe Playa Lances Sur. Avem ceva de mers până la apele oceanului pe care zburdă pricepuții în a pluti pe suprafața lui folosindu-se de forța vântului. Spectacolul este foarte atractiv și pe distanță de sute de metri ai ocazia să admiri sportivi, talent, plutire pe apă și culori foarte vii înălțându-se spre cer în orchestrația sonoră asigurată de valurile oceanului.

Localitate cu o denumire ce mă duce cu gândul spre Africa, orașul se bucură de un renume turistic potrivit căreia aici este cel mai sudic punct al Europei continentale, pe Insula Tarifa. Acolo unde, în prezent, se află o bază militară iar accesul pe insulă este interzis.

Poți pătrunde, pe o limba de beton – lată de vreo 6 metri – ce leagă continentul de insulă și te afli astfel pe linia hotarului dintre Marea Mediterană și Oceanul Atlantic. În stânga e marea liniștită iar în dreapta oceanul ce spumegă.

De aici urcăm destul de abrupt iar șoseaua ne duce la Mirador del Estrecho, locul din care Strâmtoarea Gibraltar se vede în toată splendoarea ei, cu vasele dându-și rând în a trece prin despărțitura pământului.

Nu rămânem doar cu strâmtoarea ci ajungem și în posesiunea coroanei britanice cu același nume.

Întrucât prețurile în Regatul Unit sunt mai mari decât în Spania, lăsăm Fiat-ul să se odihnească într-o parcare subterană din Linea de la Conception, localitatea situată pe graniță, iar de acolo trece vama pe jos.

Credeam că am marele noroc de a vedea un avion decolând sau aterizând în momentul în care am auzit sirena și s-a lăsat bariera, sistând circulația peste pista aeroportului, însă a trecut doar o mașină ce transporta personalul care asigura mentenanța căii de rulare.

De cum intri în oraș îți dai seama că ai de mers doar înainte și sunt două variante: către centru pe Winston Churchill Avenue sau pe malul apei.

Noi am ales-o pe prima, am trecut de monumentul ce înfățișează două statui – un învățat și un soldat – ce te salută de bun venit în” Gibraltar – leagăn al istoriei” și luăm primul contact cu tradiția britanică: autobuzul etajat și cabina telefonică, ambele, bineînțeles, de culoare roșie.

În stânga se profilează stânca iar în dreapta se poziționează golful.

De cum pășești pe trotuarele curate se simte o diferență față de zilele trecute, dată nu doar de schimbarea sensului de circulație al autovehiculelor ci și de arhitectura clădirilor, de forma indicatoarelor stradale sau de prezența unor pete de gazon cu tunsoare tipic englezească. Inclusiv statuile răspândite prin tot orașul au o altă culoarea decât cea cu care ne-am obișnuit în ultimele zile și sunt confecționate dintr-un alt material, ce pare mai rezistent.

Îi dăm înainte pe Main Street – stradă inaugurată în iunie 1997 de ministrul britanic al turismului - și ajungem, printre magazine de suveniruri, alimentare sau aparținând unor branduri britanice, la Gibraltar Courts Service. Clădirea tribunalului prezintă pe fațadă stema regală, semn care poate fi văzut pe scaunul fiecărui judecător din sălile de judecată, ceea ce semnifică faptul că judecătorul are autoritatea suveranului britanic.

Printre cazurile judecate de această instanță se află și misteriosul” Case of Mary Celeste” , devenit celebru.

Misterul a început pe 4 decembrie 1872 când vasul american” Mary Celeste” a fost descoperit de nava britanică Dei Gratia. Era în stare de navigație cu pânzele sus, cu o magazie plină de alcool comercial, era bine aprovizionată cu alimente și provizii de apă, dar complet abandonată. Posesiunile echipajului erau toate intacte și nu existau semne de luptă la bord, ceea ce a făcut ca un raid al piraților asupra navei să fie extrem de puțin probabil.

Audierea desfășurată în fața judecătorului-șef Sir James Cochrane, la Curtea vice-amiralității din Gibraltar, nu a fost lipsită de dramatism. Echipajul navei Dei Gratia a fost inițial lăudat de judecător pentru curajul lor, dar în fața detaliilor și circumstanțelor oarecum ciudate s-au născut suspiciuni. Deși Dei Gratia a primit în cele din urmă achitarea – în cursul anchetei nu s-au descoperit dovezi care să-i incrimineze de jaf sau omor - ei au primit doar aproximativ o șesime din valoarea mărfurilor găsite pe vas, sugerând că judecătorul nu a fost pe deplin convins de nevinovăția echipajului.

Misterul continuă și în zilele noastre și atrage încă explicații ce țin de domeniul paranormalului, sau al extratereștrilor, dar nu e exclusă nici posibilitatea ca nava să fie abandonadă de echipaj din cauza unei furtuni...

Cert e că povestea a dat naștere unei legende în zonă și a fost popularizată, printre alții, de Sir Arthur Conan Doyle în relatarea sa fictivă despre Mary Celeste intitulată „J. Habakuk Jephson' s Statement” .

La câțiva pași se situează clădirea guvernatorului, ridicată în anul 1820, având încă păstrate coloanele originale de arhitectură grecească iar două tunuri perfect lustruite flanchează intrarea în reședință.

Trecem de St. Jago' s Arch și Church of Nuestra Senora del Rosano și privim spre Southport Wall pe care e montată o placă comemorativă ce ne face cunoscut că armata regală a fost prezentă în Gibraltar neîntrerupt între anii 1704 și 1960, după care a fost retrasă.

Ne aruncăm privirea și în Trafalgar Cemetery, acolo unde și-au găsit loc de veci cei morți din cauza rănilor în marea victorie din octombrie 1805 a amiralului Nelson de la Cap Trafalgar. Curios că deși e englez, francezii îl numesc pe Nelson” amiral” iar englezii” lord” , în istorie omul e cunoscut mai degrabă cu titlul dat de francezi și nu de conaționalii lui.

Pe lângă Bastionul de Sud ce datează de la 1540, ridicat din ordinul împăratului Charles V după ce pirații turci au jefuit și ars orașul, intrăm pe” Lover' s Lane” , arteră a cărei denumire datează din a doua parte a secolului al XIX-lea.

Traseul său întunecat și șerpuit, plus secțiunea arcuită a vechii clădiri a secretariatului guvernului local, oferă îndrăgostiților care circulă pe aici o ascunzătoare numai bună pentru a-și fura unul altuia câte un sărut, departe de oprobriul geloșilor.

Commonwealth Park nu e mare, însă e situat, clar, în Marea Britanie. Impresia o ai de cum îl vezi iar iarba e de un verde tipic insular și tunsă așijderea. Streliția și peștii colorați ce înoată prin lac par a fi din aceste locuri și mai puțin din flora sau fauna supușilor reginei.

Pe Quennsway, un alt bastion de apărare este cel al regelui, construit cu puțin timp înainte de marele asediu din anii 1779 – 1783 și care amintește de doi dintre eroii acestuia, generalul Eliott și locotenentul Boyd, înmormântat aici la cererea sa.

Că tot am pomenit de asediu, foarte aproape sunt expuse patru tunuri rusești capturate de englezi în războiul din Crimeea.

Pe vremuri, s-a construit un apeduct cu ajutorul căruia apa era adusă în oraș de sub nisipurile roșii și distribuită localnicilor la o fântână, între anii 1684 și 1872. Aceasta mai stă încă în picioare, conservată, deși o alta a fost ridicată și folosită între 1886 – 1964 în altă parte a orașului.

O construcție cu o aură de colonie britanică – în opinia mea – este primăria orașului, ultimul reper turistic pe lângă care am trecut în plimbăreala noastră în acest oraș care degajă scumpete. Și în care există proprietăți evaluate la 7 milioane de lire sterline dacă e să mă iau după prețul de vânzare al uneia, afișat într-o agenție imobiliară.

Pare greu de crezut pentru cineva luat repede, pe nepregătite, la geografie dar lăsăm Marea Britanie și imediat suntem în Spania. Acest” imediat” înseamnă în mod normal puține minute dar, spre marea și plăcuta mea surpriză, vom fi întârziați de barieră. Iar asta înseamnă că vom vedea avionul.

Proporțiile surprizei cresc întrucât pe lângă cursa de linie British Airways către Heatrow mai pleacă și un potent om de afaceri, considerat astfel datorită posibilității de a zbura cu o mică minunăție aviatică.

Iar când se dă drumul barierei, e balamuc! Cunoscătorii (muncitorii) care fac naveta din Spania se grăbesc, conștienți fiind că la vama spaniolă e indicat să ajungi printre primii pentru a nu sta minute bune la coadă. Ca noi, ajunși printre ultimii... Doar suntem în concediu.

Dincolo de graniță – la dus ni s-a cerut pașaportul de către englezi, la întoarcere nu l-am arătat deloc – ne oprim să mâncăm la un restaurant pe care îl remarcasem după ce parcasem mașina datorită denumirii sale,” Transilvania restaurant” .

Și unde ne întindem la povești cu patroana, o doamnă originară din zona noastră, de lângă Mediaș, și care ne servește un platou delicios de fructe de mare. Aveam să ne reîntâlnim cu dânsa și în avionul de întoarcere în țară.

De la dumneaei am aflat că în Gibraltar muncesc mai mult de 1.000 de români, aproape toți făcând zilnic naveta. Și ne-a mai adus la cunoștință nemulțumirea față de autoritățile orașului Sighișoara care nici după doi ani nu i-au eliberat o autorizație pentru deschiderea unui restaurant în casa dânsei.

Femeii nu îi vine să creadă cât de ridicată este birocrația românească de vreme ce în Spania a deschis 5 restaurante, în 5 locații diferite.

Am petrecut o zi splendidă, încheiată alături de români în restaurant. O zi pe coasta Oceanului Atlantic, în două țări diferite și în care am preferat să ne plimbăm la pas prin Gibraltar decât să urcăm pe stâncă. Și din cauza vântului ce își făcea cu insistență simțită prezența dar și pentru că îmi doream să simt Marea Britanie, un loc de care am rămas foarte atașat după sejurul petrecut acolo.

Am evitat astfel să fiu atacat sau furat de maimuțe dar și cu un mic regret, imaginea ce ți se întinde în fața ochilor de acolo, de sus.

Nu întotdeauna le avem pe toate...

---

VIZUALIZĂRI: 899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI