Un hotel în mijlocul albului

TIPĂREȘTE

Voiam o cazare și în satele albe, iar pentru acest deziderat am ales Casares, unde am ajuns de pe coasta Mediteranei pe un drum plin de serpentine și a cărei parțială splendoare aveam să o descoperim abia ziua următoare.

Indicațiile GPS-ului sunt catastrofale după ce trecem de placa indicatoare a satului. Tehnica ne zăpăcește pur și simplu, de vreme ce ne îndrumă pe tot felul de poteci sau alei interzise autovehiculelor. Și pe care, de ar fi fost accesibile, tot nu aș fi intrat atât de abrupte și întortocheate erau.

Să vă dau doar un exemplu: am intrat într-o parcare supraetajată construită în vârful dealului și am coborât 7 niveluri pentru a ajunge la marginea satului. Nu în sat, unde accesul auto este interzis și se circulă doar pietonal.

Ajunși pe întuneric și tot colindând pe la periferia satului pentru a găsi drumul către hotel, am decis la un moment dat să las mașina pe margine, să iau telefonul și să mă ghidez după Google Maps. Cobor pe o străduță tare înclinată și mă îndrăgostesc în câțiva pași de Casares. E atât de reconfortant să te plimbi pe străzile lui înguste, înclinate, mărginite de case albe și luminate încât starea de oboseală sau de nemulțumire dispare subit.

Ajung la hotel, intru și mă asigur că avem rezervare apoi revin la Adriana și bagaje pentru a face transferul tuturor.

Gazda noastră, o doamnă trecută de 60 de ani, nu vorbește decât spaniola. Iar noi nu... Îmi sun vărul ce a locuit amar de ani în Spania și până la urmă știm ce vrem sau ce pretenții are fiecare.

Urcăm la etaj, avansăm puțin pe holul rustic cu ușile camerelor din lemn masiv și podeaua din piatră, cu un aer tradițional, ajungem în fața camerei, o luăm în primire și ne place.

Curată, în culori albe cu grinzile de lemn maro traversând tavanul, cu un pat în mijlocul ei și mai multe tablouri fără de valoare atârnate pe pereți, cu un mic birou, un scaun și un loc de depozitat valiza, o veioză și o oglindă are avantajul unei priveliști foarte frumoase.

Atât noaptea când luminile caselor și felinarele străzilor par a împodobi dealul din dreapta, cât mai ales dimineața, cînd – în bataia răsăritului – albul lăptos al tuturor clădirilor îți oferă o imagine bucolică a unui sat alb andaluzian.

Baia este curată, în nuanțe de alb și albastru deschis, la fel de curată și îngrijită, astfel încât oaspeții să se simtă confortabil și bine primiți.

Dimineața, în sala de mic dejun, avem bucuria de a lua masa în fața unei ferestre largi care ne permite să aruncăm privirile hăt-departe, până la Marea Mediterană și Stânca Gibraltar.

Micul dejun nu este extraordinar de bogat, însă componentele lui ne permit să declarăm victoria matinală asupra foamei.

Rețeaua de internet nu a fost dintre cele mai rapide din câte am experimentat, însă ne-a permis să luăm contact cu lumea înconjurătoare și să trimitem fotografii și impresii celor de acasă.

Nu avem cum zăbovi prea mult dimineața pe aici întrucât doamna ce administrează hotelul are programare la doctor la ora 11 iar pe sfârșitul micului dejun ne apare lângă masă gata de plecare, aranjată și pomădată de zici că destinația dumneaei era alta, nu medicul de familie.

Plecăm de la hotel urmând indicațiile unui localnic și ne pomenim după 1 minut în parkingul de la mirador, în locul în care lăsasem aseară mașina. Ce aproape era pe acest drum, comparativ cu cel parcurs aseară! Și cât am pătimit până am ajuns la destinație!

---

VIZUALIZĂRI: 1157 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI