O zi plăcută în natură

TIPĂREȘTE

Sejurul în Munții Apuseni din vara anului 2020 avea programată ca etapă de final o zi de drumeții în zona Sălciua, în Munții Trascăului.

La vremea respectivă, aflându-ne pe drum spre această zonă – mai exact la Câmpeni pentru servirea mesei – și consultând prognoza meteo pe ziua ce urma să vină, am luat decizia de a scurta concediul și a reveni acasă, o drumeție prin ploaie și descărcări electrice nu prea fiind de dorit.

Cum zona îmi rămăsese cuibărită în coșul destinațiilor propuse musai a fi luate la pas, am ajuns acolo la sfârșitul lunii august iar mai apoi și ieri, 24 iulie 2021.

Bănuiți, așadar, că ne-a plăcut tare mult locația de am revenit doar la 11 luni distanță, ceea ce l-a surprins până și pe adolescentul de nepot al nostru, oarecum contrariat de alegere pentru” că voi nu mergeți de două ori în același loc!”

Ei bine, da, plaiurile de pe acele meleaguri ne-au atras încă o dată iar bucuria unei drumeții pe cărări bătătorite nu a fost atenuată de acest” bis” .

Am ales și data trecută și acum traseul care duce spre Peștera Huda lui Papară și, mai departe, spre Vânătările Ponorului, de fiecare dată adăugându-i câte o extensie, prilej de a descoperi peisaje minunate asupra cărora – scuzată fie-mi expresia neacademică! – ne-am holbat privirile minute în șir.

Le-am lăsat în voie să rătăcească de la urmele vineții, asemenei dârelor de sânge parcă prelinse pe stânci, care au și dat denumirea cascadei, până la verdele cald al pajiștilor și tinerilor copaci, trecând pe sub cerul de un pastel cenușiu dat de prezența norilor când mai amenințători, cînd mai permisivi cu senzațiile de grabă ale drumeților, dar reținând și impasibilitatea vacilor la tot ce le înconjoară, atâta vreme cât iarbă se afla din belșug iar căpitanul lor - cel purtător de talangă – era prin preajmă.

De nu te afli în liga drumeților sau plimbătorilor, poți ajunge cu mașina până în partea de sus a traseului, în punctul Panorama Sălciua – Dumești – Valea Poienii, pe o șosea mai îngustă (DJ 104), dar care merită câteva procente bunicele de admirație.

Numai că dacă tot ai plecat de acasă cu dor de plimbăreală, fă bine și lasă-ți bidivii motorizați după ce ieși din sat, în apropierea Pensiunii Sub Piatră, iar de acolo înscrie-te pe traseul de urcat, foarte bine marcat și circulat.

După câțiva pași de dezmorțire te afli în fața primei provocări: e musai să treci cursul Văii Poienii ce apare de sub stâncile muntelui la Peștera Huda lui Papară.

O poți face pe un podeț suspendat care te leagănă destul de abitir încât genunchii unora se înmoaie serios sau descălțându-te și pășind curajos prin apa rece ce trece puțin de glezne.

Odată trecut acest hop, poteca intră în pădure și te fericești că nu trebuie să mai simți în ceafă, la urcare, dogoarea astrului ce ți-ar fi urmărit de sus fiecare pas.

Cu excepția a două porțiuni ce au o înclinație mai accentuată – una cam la mijloc, iar a doua înainte de ieșirea de sub umbra protectoare a copacilor – cărarea poate fi străbătută destul de ușor și se pretează chiar și turiștilor cu puțini kilometri la bord în materie de drumeții montane.

Odată ieșit din pădure, mai urci vreo sută de metri prin iarbă și sumedenie de flori colorate – sunătoare, cicoare, trifoi înflorit – până să ajungi la stâlpul cu indicatoarele ce te îndrumă să îți continui plimbarea spre trei zări.

Te sfătuiesc să iei loc pe tăpșanul din fața acestuia, să scoți sticla de apă sau sandvișul pus la pachet, și să te bucuri de o odihnă binemeritată, efortul depus în ascensiune fiindu-ți răsplătit cu o vedere sublimă spre cătunul Sub Piatră și mănăstirea omonimă.

Undeva la dreapta vederii, pe o fâneață a cărei cale de acces nu am putut-o descoperi nicicum, stau rânduite patru adăposturi de animale confecționate din lemn și acoperite cu fân, vechi și arse de soare, dar inestimabile în valoarea cadrului peisagistic oferit.

Din acest punct de belvedere o poți lua încotro vrei, important e să te țină picioarele. Traseu de 7 ore până în Cheile Râmețului, unul de vreo 4 ore spre Platoul Bedeleu și altul de vreo jumătate de oră spre Cascada Vânătările Ponorului.

Ne înscriem pe ultima, nu doar datorită duratei mai scurte, dar e și la vale...

Pășim cu elan prin iarba grasă sub privirile animalelor blânde, imperturbabile la nerăbdarea turiștilor în a descoperi alte locuri despre care să vă povestească.

Pentru a vedea cascada în toată splendoarea ei e nevoie de răbdare. Locul perfect de vizualizare îl reprezintă un balcon din lemn pe care, odată ajunși cei din fața noastră – dar apoi și noi – se apucă de fotografiat, de murmurat și de plimbat privirea de sus în jos și invers.

Iar dacă ai prilejul să îți apară în cadru și niște alpiniști ce se găsesc să coboare tocmai pe acolo, pe firul apei, timpul în care ții ocupată locația se lungește, spre nemulțumirea și vocalizele celor ce își așteaptă momentul în spatele tău și care scapă jumătăți de cuvinte sau fraze bodogănite, menite a te face să le identifici iritarea.

Am văzut și cascada, nu ne rămâne decât să ne relaxăm puțin. Și ce poate fi mai plăcut decât să intri desculț în apa rece și cristalină a pârâului, să urci puțin pe firul apei, o excelentă ședință de reflexoterapie!

Plus, ca bonus, o minibălăceală care ne răcorește binișor și ne face mai puternici când urmează să luăm panta în piept pentru a reveni în urcare susținută la tăpșanul cu indicatoare.

Cei mai în formă – adică eu și Răzvan, nepotul meu – facem un drum suplimentar pe traseul spre Cheile Râmețului, în dorința de a ajunge la Raven’s Nest, satul tradițional și foarte popularizat creat de un întreprinzător particular ce oferă cazare în zonă.

Din păcate, din drumul forestier se desprinde o alee ce duce spre respectiva locație, însă accesul e restricționat prin montarea unei bariere și prezența camerelor video. Deși îmi doream să văd investiția în cauză, am ales să respect indicatoarele și am făcut cale întoarsă.

Odată finalizată sesiunea de coborâre, de la podețul amețitor suspendat ne înscriem pe panta asfaltată ce are ca final Mănăstirea Sub Piatră, complex monahal alcătuit din vechea biserică de lemn de brad ridicată în anul 1798, pe temelie de stejar, restaurată în anul 2001 și declarată monument istoric, alături de care se ridică biserica nouă, sălașurile celor care o slujesc și diverse dependințe.

Taman când am ajuns la intrarea în biserica de lemn, ușile acesteia erau ferecate de una dintre măicuțe. Nu am îndrăznit să o rog să sucească cheia în sens invers înainte de a o scoate din broască și a-mi permite să pășesc preț de câteva secunde înăuntru, dumneaei dându-mi senzația că era grăbită, poate așteptată în altă parte după ce tocmai plecaseră” musafirii domnului preot” .

Nu mi-a rămas decât să îmi zgâiesc privirile în interiorul întunecat, atât cât mi-au permis micuțele ferestre, și am avut ocazia să observ altarul și câteva frânturi din picturile originale ce datează din anul 1842. Și apoi să mănânc mere din pomii aflați în curtea acesteia.

Întrucât din punctul panoramic aflat la înălțime identificasem un drumeag ce pornea din stânga bisericii și se desfășura aidoma unui ghem de lână pe lângă cele câteva case ale cătunului Sub Piatră, nu aveam cum rata explorarea acestuia.

Am fost conduși spre alte peisaje de poveste pe un covor moale de iarbă, ghidați de de o sumedenie de fluturi – neapărat să îi amintesc deoarece pe toată durata zilei am văzut duzini de fluturi -, prin miros de bălegar, dar și atenți să nu călcăm în el, cu iarba fânețelor ce parcă se revărsa de pe versant până pe marginea drumului.

Iar frânturile piesei” Pușca și cureaua lată” izvorâte clar și melodios din acordurile unei cetere mânuite de un sătean și ridicate în văzduh în liniștea ce domnea în universul tradițional rural au avut darul de a stârni în interiorul sufletului meu dorința de a mă întoarce.

În acel loc. La valorile tradiționale tot mai ignorate. La bucuria acelei persoane pe care nu o puteam vedea îndărătul geamului, totuși, deschis și căreia nu îi puteam mulțumi pentru acel moment de fericire.

Dar cine știe... Poate voi reveni și a treia oară. Vorba italienilor” non c’e due senza tre” ...

---

VIZUALIZĂRI: 794 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI