Mai mult decât o casă de vacanță - povestea unei vieți de om...

TIPĂREȘTE

Între zecile de „dormitorii” ce ne-au găzduit de-a lungul anilor prin vacanțe sau plecați „cu treabă” , Villa delle Zagare și-a căpătat un loc special, cel puțin în inima mea! Casa asta m-a atras într-un fel straniu din prima clipă, m-a chemat insistent cu degete nevăzute, ne-a așteptat pe mine și pe-ai mei s-o însuflețim pentru 2-3 zile; și ce zile! zile de mare sărbătoare creștină!... Am antamat-o pe celebrul site de rezevări pentru 3 nopți, la prețul total de 360 euro, deoarece am considerat că întrunește cu brio criteriile noastre de selecție: 2 dormitoare, parcare, recenzii excelente.

Am comunicat ulterior în mai multe reprize cu proprietara; având în vedere perioada specială din an în care aveam să-i fim oaspeți, Alessandra m-a rugat să stabilim un interval de timp cât mai strâns pentru check-in. Totodată, mi-a mărturisit că ea locuiește în Verona și că de fapt avea să ne întâmpine Pamela, probabil o prietenă sau angajată; pentru noi, tot aia, căci desigur și pentru Pamela era Crăciunul! Am convenit așadar intervalul 17-18 (mai spre 17, cel mai probabil). De menționat că întreg dialogul s-a purtat în limba italiană; nu, n-am învățat peste noapte italiana, dar am remarcat că pentru interlocutoarele mele părea destul de greu să răspundă în engleză, așa că am apelat la prietenul Google Translate (să-i dea Dumnezeu sănătate cui l-a inventat!). În felul acesta calitatea comunicării s-a îmbunătățit considerabil și deseori avea să se încarce cu multă emoție și bucurie!

Villa delle Zagare se găsește la 4-5 km de Lecce, în mica localitate Surbo, pe Via Lecce, nr. 10. Ne-am ținut de cuvânt și, pe înserate, puțin după ora 17, deja băteam la porțile proprietății. „Băteam” e un fel a spune; mă pregăteam s-o sun pe Pamela, dar ea ne reperase deja și acționase mecanismul automat care a făcut ca uriașele porți metalice să se dea în lături, permițând mașinii noastre să pătrundă pe aleea din incintă. La capătul acesteia ne aștepta frumoasa vilă albă cu un singur nivel, construită în stil neoclasic. Obloanele erau parțial deschise și din spatele lor răzbătea o lumină caldă și primitoare, iar în fanta ușii întredeschise se ghicea silueta subțire a unei femei.

Am fost invitați să urcăm cele câteva trepte de piatră și să pătrundem în antreul spațios, unde Pamela ne-a verificat certificatele verzi și documentele de identitate (și cred că am completat și un formular de cazare, nu mai știu exact). Pe urmă am pornit într-o scurtă excursie de recunoaștere, împreună cu gazda noastră, aceasta prezentându-ne facilitățile locuinței. La final ne-a înmânat cheile, ne-a arătat cum să armăm și să dezarmăm sistemul de alarmă, cum să deschidem și să închidem porțile proprietății și cam asta a fost; ne-am urat reciproc „Sărbători fericite” și dusă a fost Pamela la casa și la familia ei...

Comunicarea cu ea și cu Alessandra nu s-a oprit aici, aveam să primesc în fiecare dimineață câte un scurt mesaj, dacă e totul ok, dacă avem nevoie de ceva etc; la fel, la plecare și a doua zi după ce am ajuns acasă. Și după ce am reușit să compun o recenzie apreciativă pe site-ul de rezervări! ???? Am vrut să subliniez că am avut de-a face cu niște persoane deosebite, extrem de delicate și atente.

Ok, să ne întoarcem la... vastele noastre domenii!... Și de data asta nu-i doar o figură de stil, căci din primele minute ne-a șocat cât spațiu aveam la dispoziție doar pentru noi! Pe booking scrie 200 mp și probabil că scrie bine. Ca structură, casa este oarecum simetrică. Din holul central se fac alte 3 intrări: în stânga, către un „living spațios pentru întreaga familie” (citez din booking), din care, la rându-i, se pătrunde în cele 2 dormitoare așezate unul lângă altul; în dreapta, spre alt living mai mic, unde se află singurul TV; în față, către o mică încăpere de legătură între fosta cameră de servit masa, de unde se desprinde culoarul spre baia mică (în stânga) și bucătăria uriașă (în dreapta). Vă spun sincer că ne-a luat ceva timp să ne obișnuim cu atâta spațiu și să dibuim toate comunicările între camere! În fine, nu vă bateți capul dacă n-ați priceput prea bine... Ideea e că am avut la dispoziție o tonă de spațiu excedentar.

Și-acum să le luăm pe rând (și promit că voi comprima informația cât voi putea). Cele 2 dormitoare. Mari, spațioase, genul „întorci căruța” (deh, casă interbelică, aveam să aflăm în curând). Dotări obișnuite: câte un pat matrimonial încadrat de noptiere, spații de depozitare generoase, câte 1-2 măsuțe, scaune, oglinzi. Primul dormitor nu are baie proprie, doar cel de-al doilea.

Baia „mare” – echipată cu toate cele necesare: cabină de duș, vas de toaletă și bideu, chiuvetă încastrată într-un blat de lemn. Cealaltă baie este un pic mai mică și poate fi accesată după o scurtă excursie de vreo 10-15 m, via livingul mare, prima la stânga, apoi scurt la dreapta. Și aceasta este dotată corespunzător. Am găsit prosoapele de mâini și corp așezate frumos pe paturi, iar pe cele de picioare în băi, pe niște stative speciale. Drept consumabile, am avut doar săpun și hârtie igienică; a fost suficient, din celelalte oricum aveam de-ale noastre, de acasă.

Livingul mare avea să fie, într-adevăr, locul de socializare unde ne adunam seara la un pahar de vin și altul de vorbă. Asta pentru că aveam unde să stăm comod, dotat fiind cu 2 canapele mari și 2 scaune-balansoar (unul din ele a fost preferatul meu, mai ales că în apropiere se afla și o măsuță de cafea). În plus, mobilier de epocă (original, cu siguranță): o masă mare cu 4 scaune tapisate, un dulap cu decorațiuni de lemn frumos sculptate și... cele 2 dulapuri-bibliotecă, pline cu cărți vechi (majoritatea cărți de medicină legate în piele), dar și cu alte lucruri interesante: fotografii vechi, o mașină de scris, o cască de soldat.

Toate acestea m-au intrigat peste măsură încă din prima clipă, dar am făcut rapid legăturile: fotografia-portret din antreu, înfățișând un bărbat între 2 vârste, aparent același din micuțele poze din bibliotecă; tratatele medicale; vasul farmaceutic frumos ornat; tăvița renală din baia mică, pe post de savonieră... E clar, aici a locuit un medic! În antreu, pe lângă portret, am întâlnit expusă medalia Croce al Merito di Guerra, iar din documentele însoțitoare am aflat numele celui onorat (cu mare probabilitate, proprietarul casei): doctorul Isaia de Rinaldis; după dată (14 dec 1942), am înțeles că acesta luptase în cel de-al Doilea Război Mondial.

Dumnezeule!... Casca de soldat din vitrină... înseamnă că i-a aparținut! Și mașina de scris, dar aceea probabil că a avut o destinație pacifistă... Lucrurile au continuat a se lega un pic mai târziu când, în livingul mic, am găsit un album ilustrat numit Medici Salentini. Deschizându-l, am nimerit fix la paginile dedicate dr. Isaia de Rinaldis, a cărui biografie este așternută pe 2-3 pagini, iar câteva fotografii o acompaniază. Născut lângă Torino, în 1913, a frecventat facultatea de medicină și chirurgie a Universității din Bari, pe care a absolvit-o în iulie 1939. Peste doar câteva luni avea să înceapă războiul... Dealtfel, una din fotografii îl înfățișează pe tânărul medic îmbrăcat în uniformă de soldat. Ce destin! De pe băncile școlii direct în spitalul de campanie! Oare ce s-a întâmplat cu acest brav bărbat?!

Aveam să aflu în curând, în aceeași seară, când Alessandra m-a întrebat printr-un mesaj dacă e totul în regulă. Eram deja entuziasmată și înduioșată, intuiam cumva de ce fusesem atrasă de casa asta încă de când i-am văzut pozele de prezentare de pe site (deși acolo nu transpiră nimic legat de povestea doctorului). Așa că i-am mărturisit că am dat cel puțin 10 ture prin toate încăperile și că tot mai descoperim amănunte încântătoare! Și că sunt medic și simt că rezonez într-un mod special cu fostul proprietar al locuinței, dr. Isaia de Rinaldis!

Alessandra s-a bucurat la rându-i și mi-a povestit că „bunicul Isaia” a locuit și a profesat (practicând pediatria) peste 40 de ani în casa asta, pe care a iubit-o mult. Înainte de a se stinge, dorința lui fierbinte a fost ca moștenitorii s-o păstreze (chiar dacă locuiesc departe) și s-o țină „vie” . Alessandra mi-a mărturisit că, împreună cu rudele sale, vine deseori vara „la mare” în Surbo, iar în restul anului se străduiește să țină proprietatea curată și s-o închirieze eventualilor doritori, așa cum eram și noi acum.

Bucătăria. Precum vă imaginați deja – uriașă. Nu cred c-am mai avut vreodată la dispoziție o bucătărie atât de mare! Dotările, pe măsură. Adică absolut tot ce ți-ar trece prin cap că ai putea avea nevoie într-un astfel de spațiu. De exemplu, espresoare din acelea micuțe, specific italiene, erau 3 sau 4. Veselă cât pentru cel puțin 10 oameni. Inclusiv consumabile: sare, condimente, ulei de măsline, oțet balsamic, paste, orez, conserve. Alessandra precizase că ne putem servi din toate după pofta inimii, dar ne-a fost jenă să atentăm, spre exemplu, la borcanele cu măsline în saramură... A propos de servit, deja primiserăm o sumedenie de cadouri „din partea casei” : vin, prăjiturele și un bol uriaș cu citrice din grădină.

Nici la capitolul electrocasnice n-am dus lipsă de nimic (ba din contră): aragaz cu cuptor, cuptor cu microunde, combină frigorifică, mașină de spălat vase și mașină de spălat rufe. Abia la a treia sau a patra rundă de inspecție am remarcat vechiul răcitor (o veritabilă piesă de muzeu) transformat în prezent în dulăpior. La fel ca în apartamentul din Polignano a Mare, un spațiu aparte era alocat recipientelor de culori diferite menite colectării diferențiate a deșeurilor. În imediata apropiere se afla o schemă lămuritoare (ceea ce nu înseamnă că nu ne-am mai prins urechile pe ici, pe colo).

Livingul mic l-am folosit foarte puțin, la TV nu prea ne uităm și nici n-aveam loc toți pe canapea. Se mai retrăgea fiică-mea câteodată acolo, când avea chef să citească și să n-o distragă nimic. Cât despre celelalte 2 încăperi, cele din spate, dintre bucătărie și baia mică, n-am a vă spune prea multe. Erau tot felul de dulapuri și măsuțe cu tot felul de obiecte decorative, între care superbe vase din ceramică pictată, dar și obiecte mai exotice (poate suveniruri aduse de doctor din călătoriile sale). Era și o ușă minunat sculptată, pur și simplu sprijinită de un perete, cu rol decorativ. Pe o măsuță am găsit câteva albume și multe materiale de promovare turistică a zonei, unele chiar ne-au fost de folos.

Grădina! ... În mod paradoxal (că doar ne aflam în miezul iernii), grădina a fost motivul principal pentru care am ales Villa delle Zagare. Bine, pe lângă acela de mai devreme, care a ținut mai mult de intuiție... Când am văzut pozele și am citit cele câteva impresii, am zis: wow, să avem la dispoziție o grădină botanică în miniatură doar pentru noi! Pentru că, într-adevăr, chiar asta este, o mică grădină botanică reunind zeci de specii de arbori, arbuști, plante aromatice, tot felul de flori (am prins un pâlc de narcise pitice ițindu-și deja căpșoarele!), chiar și cactuși sunt acolo, și din cei uriași, și din cei micuți! La loc de cinste, 2 tufe viguroase de bougainvillea cățărându-se pe zidurile casei, una albă ca zăpada, alta ciclam; splendide! De remarcat și pomii fructiferi: portocali, mandarini, litchi, măslini. Câteva alei împart spațiul verde în mai multe secțiuni, sunt și 2 fântâni de piatră cu rol decorativ (cel puțin în zilele noastre), una în grădina din față, alta în spate.

Casa are o ieșire/intrare și prin spate, perfect opusă celei principale. Imediat în stânga este organizat un spațiu de relaxare sub un umbrar; vara trebuie să fie o minunăție să-ți petreci timpul acolo! Încă un asemenea loc, cu masă și scaune sculptate în buturugi de lemn, se află nu departe, lângă zidul ce împrejmuiește proprietatea. Anotimpul nu ne-a permis să ne petrecem prea mult timp pe-afară, dar tot ne-am plimbat de 3-4 ori pe aleile grădinii, de fiecare dată mai descoperind câte un nimic fermecător!

Capitolul „altele” . Villa delle Zagare ne-a așteptat încălzită binișor și caloriferele au rămas la fel de calde de-a lungul micului nostru sejur. Evident, n-am avut nicio problemă cu apa caldă. Dealtfel, n-avem niciun reproș, totul a funcționat perfect. Am amintit de obloanele ferestrelor; noaptea, dacă le închizi, se face beznă totală în cameră. În prima noapte mi s-a părut un pic creepy, așa că din seara următoare le-am lăsat întredeschise, să pătrundă un pic de lumină de afară.

Împrejurimi. Deși micuță, Surbo e o localitate ce oferă o sumedenie de facilități: magazine de toate felurile, farmacii, restaurante etc. Tati a cumpărat într-o seară niște prăjituri grozave de la o cofetărie aflată la 2-3 pași de noi. Alte mâncătorii n-am testat; ziua eram „pe teren” , iar seara de obicei mâncăm te-miri-ce acasă. Lecce, supranumit „Florența Sudului” se află la 4-5 km de Surbo, iar marea Adriatică, în linie dreaptă, la vreo 7-8 km, dar, din păcate, n-am avut timp să inspectăm plajele din apropiere. În schimb, am făcut un tur de țărm: de la Lecce în jos până la Otranto și Santa Cesarea Terme în prima zi, iar în următoarea am abordat partea vestică, pornind din sudul extrem (Santa Maria di Leuca) până la Gallipoli și Porto Cesareo. Dar asta-i o altă poveste și-o voi depăna altădată...

---

VIZUALIZĂRI: 992 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI