Via Transilvanica - drumul uneşte şi veseleşte

TIPĂREȘTE

Conştienţi de faptul că toamna e jupâna anotimpurilor în cea ce priveşte paleta cromatică prin care ni se zugăvesc chipurile naturii între cele 4 surate, ne părăsim adăposturile cotidiene şi o luăm la talpă pe o porţiune din cel ce sperăm să devină un simbol turistic naţional şi reprezentativ la nivel internaţional, Via Transilvanica.

Când eu scriu că “tălpăşim” voi realizaţi imediat că mă refer la drumeţie. A doua pentru mine pe acest traseu, a treia pentru jumătate din componenţii grupului cifrat la o duzină de persoane.

Deşi îmi propusesem să scriu şi despre a mea primă ieşire per pedes – cu bicicleta am parcurs mai multe porţiuni – am tot amânat, am şters şi fotografiile de la debut cu toate că unele imortalizau fie cadre naturale superbe, fie chipurile istovite ale drumeţilor la final, ba chiar şi unele de-a dreptul haioase cu Romeo şi Dan chitiţi sub o umbrelă în încercarea de a limita urmările unei ploi viguroase pornite pe neaşteptate taman când trupa îşi despacheta sandvişurile dătătoare de puteri pentru parcurgerea celei de a doua părţi a etapei de 24 km ce se întinde între Biertan şi Mediaş.

O fac acum, cu referire la porţiunea dintre Biertan şi Mălâncrav, una parcursă pe o vreme de-a dreptul splendidă, cu un cer albastru pe care încercările norilor de a-l cotropi au avut o tentativă timidă abia pe la ora 16, fiind repede îndepărtat acel puf alb ivit la orizont precum tuleii unei flăcău de 15 ani.

Atmosfera şi starea de bine a grupului ne-a imprimat uşurinţă în mişcare, indiferent că fac referire la mezinul de 13 ani şi jumătate sau seniorul de 68 ani.

Prima abatere de la traseu – să nu o numesc rătăcire, că sună mai aspru – o avem după doar 2 km, când ieşim din şosea pentru a ne afunda într-un luminiş cu speranţa de a scurta puţin distanţa până în satul Copşa Mare.

Din respect pentru grupul de 10 doamne, o iau eu înainte prin hăţişul de crengi, brusturi şi mici arbuşti, pe o cărare ce pare a fi circulată. Aşadar, undeva va duce. Şi unde altundeva decât în satul din care se aud cântatul ţanţoş al unui cocoş şi hămăitul unui câine în lanţ, gelos pe vreo pisică ce îi defilează liberă prin faţa ochilor (la o distanţă ce-i asigură securitatea fizică, bineînţeles).

Nu mă compar cu antemergătorii din junglă ce taie cu macetele lor liane şi frunze, dar înaintez şi eu vreo 50 m până când alunec pe o pantă al cărui pământ lipicios şi umed e acoperit de frunzele maronii. O iau în viteză la vale şi resimt senzaţiile care te năpădesc când plonjezi pe un tobogan în parcurile acvatice în plin sezon estival. Doar că ajuns jos acolo eşti curat, pe când aici se leagă o prietenie de nedezlipit între hainele tale şi noroiul pe care ai alunecat.

Iar finalul cursei te duce în ograda unor cetăţeni foarte neplăcut surprinşi să constate că alt grup de oameni le-a descoperit scurtătura pentru activităţi ilicite. Pentru că, de fapt, cărarea pe care apucasem nu e altceva decât calea lor secretă prin care îşi transportă din pădure lemnele pentru a-şi asigura confortul termic în lunile de iarnă.

Iar cum temperaturile au început deja să scadă, cărarea a devenit tot mai bătătorită în această perioadă şi ne-a condus la acareturile lor.

Printre bolboroselile proprietarilor şi rufele întinse la uscat pe sforile din curte, în şir indian păşim spre portiţa stricată ce ne conduce în uliţa principală a satului.

Aveam de gând să aruncăm o privire şi în curtea bisericii fortificate de aici. Ştiam din iarnă când o vizitasem că pentru a pătrunde în lăcaşul de cult e musai să te anunţi în prealabil celui care o îngrijeşte, însă acum aveam să constatăm că e interzis şi accesul în spaţiul deschis ce o înconjoară.

Lăsăm în urmă satul încă amorţit în dimineaţa unei zile de duminică şi ne înscriem pe potecile ce urcă pe dealuri, mereu în căutarea unui nou cerc alb cu un “T” portocaliu în mijloc, semn că ne aflăm pe drumul cel bun.

De la care ne abatem uneori, desi marcajul poate fi catalogat de la bun spre foarte bun. Drumeţii suntem de acord că e mai bine marcat dacă te deplasezi de la Mălâncrav la Biertan.

Viteza de croazieră a grupului este împietată de adunatul nucilor pe care încă le dibuim sub pătura groasă de frunze sau de culesul porumbelelor a căror degustare îţi oferă prilejul de a constata pe propriul trup relevanţa expresiei “îţi face gura pungă” .

Dacă nu am prea pomenit până acum de locurile frumoase prin care am trecut, mă revanşez de aici încolo şi încerc în câteva cuvinte să descriu ceea ce nu prea se poate zugrăvi: frumuseţea unei zile însorite din mijlocul lui octombrie.

Nu ştiu ce să admir mai întâi, planşele vizuale pe care artistul Toamna le-a zugrăvit întru bucuria noastră şi a celor ce au plăcutul obicei să cutreierile coclaurile sau modul în care soarele contribuie la aceste opere unicate prin modul în care îşi trimite lumina de acolo de sus.

Când mai pieziş pentru a te lăsa, parcă, încă puţin somnoros şi fără a ştii cu siguranţă dacă imaginile le vezi sau visezi, când se ridică deasupra tuturor pe boltă pentru a ne face cunoscut că are şi el un rol primordial în starea noastră de bine.

În afara de Diana, mezina cetei, toţi ceilalţi se bucură de mersul care alternează poteca acoperită de frunze din pădure cu tăpşanul de iarbă încă nesperat de verde sau cu mocirla din zonele mai apoase.

Diana întreabă mereu cât mai este până ajungem la microbuz. Iar răspunsurile noastre sincere îi înnegurează drăgălaşul chip. Însă nu se lasă, se mai târâie uneori după noi şi ne testează din nou mijloacele moderne de măsurare a distanţei. Cu rezultatul, previzibil de altfel, de a i se îneca iarăşi corăbiile speranţei…

Prima pauză serioasă o luăm cam la jumătatea traseului, loc în care unii se aşează pe cele două bănci de pe laturile mesei aflate sub o salcie încă verde iar alţii pe butuci sau chiar pe iarbă la soare.

Se scot bucatele din rucsaci, merindele trec grabnic dintr-o mână în alta, simţul de proprietate al ciocolatei, glucozei, pizzei, brioşelor sau fructelor devine un nonsens, aşa cum stă unui grup unit şi vesel, pus pe fapte mari (adică să răzbească parcurgerea etapei până la final).

Beţele de mers se odihnesc agăţate în suportul special amenajat iar lângă masă aveam să remarcăm borna simbol care şi ea e decorată cu trimitere spre mâncare: un şoricel ce priveşte cu jind, în sus, la un pacheţel cu fundiţă ce conţine, probabil, caşcaval…

Cu forţe proaspete ne luăm la trântă cu linia traseului ce ne conduce pe un urcuş, însă artizanii traseului ne răsplătesc apoi cu una din cele mai frumoase porţiuni, un tunel de verdeaţă ce te aruncă într-o lume cumva mistică, creionată de lumina piezişă a astrului solar ce răzbate printre crengile dese.

Maro, verde, galben, albastru şi gri sunt atât de măiastru amestecate între ele de Natură încât se crează tablouri peste putinţa de pictat a vreunui maestru cu studii aprofundate (fie el şi doctorat plagiat) la un institut de artă.

Ajungem incă o dată la civilizaţie, în satul Noul Săsesc, una dintre cele mai frumoase aşezări din zonă. Când am ajuns prima oară aici, acum vreo 5 sau 6 ani, l-am asemuit unui sat din Elveţia, totuşi puţin mai frumos întrucât mai păstra autenticitatea atât de dragă mie.

La fel de autentic îl regăsesc şi acum, în curtea noroioasă a fostului colectiv (CAP-ul de odinioară) odihnindu-se un tractor înmatriculat cu numerele din perioada preaderare la UE. Deşi în stare de funcţionare, nu are rost să îmi bat capul cu modul în care îndeplineşte condiţiile de circulaţie de vreme ce nu a intrat vreodată într-o staţie ITP.

Membrii grupului admiră cu voce tare frumuseţea caselor şi hărnicia proprietarilor care le îngrijesc în vreme ce îl străbatem în pas uşor, mai înfulecând vreo 500 de metri din traseul de astăzi, iar eu fac câteva fotografii pentru a vă demonstra şi vouă că acum – când scriu – nu bat câmpii. I-am bătut atunci…

Veselia noastră pare a nu fi înţeleasă de toate fiinţele de vreme ce una din vitele ce păşteau liniştite pe tăpşanele dintre Noul Săsesc şi Mălâncrav ne aruncă o privire tipică (bovină, bineînţeles!). Care nu mă afectează, dar mă distrează. Oare ce o fi gândit bietul animal în sinea lui?

După ce unii mai calcă prin noroaie cu prilejul trecerii unui pârâiaş, luăm în piept ultima urcare a zilei. Şi încă ce căţărare! Pieptiş pe un drum ce semăna a tranşeu şi care nu prea îmi dau seama cum a fost modelat pe acolo şi, mai ales cum îl urcă cei cu tractoare sau căruţe, dată fiind panta sa extremă.

Dacă pentru toţi e greu, Diana zburdă, îşi scoate toată ambiţia şi putinţa de la naftalină şi defilează până în vârf, fiind cea care taie panglica finişului în locul cu o vizibilitate deosebită asupra cetăţii şi satului aflat la capătul poveştii noastre duminicale.

Pentru cei care ajungeţi în această zonă, vă sfătuiesc să vizitaţi biserica din Mălâncrav. Este deosebit de frumoasă! Atipică pentru acest tip de construcţii, se păstrează şi astăzi netencuită, doar cu piatră în exterior şi un interior cu picturi din sec. XV - acoperite cu un strat de ciment în timpul războaielor.

Aşezământul de cult adăposteşte cea mai mare frescă din Transilvania, datând din secolul al XIV-lea, iar alături de altele mai mici au rezistat fără a fi distruse în timpul Reformei.

De asemenea, altarul triptic este unul dintre cele mai vechi altare gotice cu Maica Domnului ca figură centrală.

Pentru a o vizita pe îndelete am beneficiat de bunătatea doamnei administrator care tocmai se pregătea să plece dar şi-a mai rupt 10 minute pentru noi, oferindu-ne şi detalii interesante.

Dacă se mai afla pe acolo şi nea Hans, organistul, le aveam pe toate!

Lângă biserică se află Conacul Apafi, vechi de 600 ani dar restaurat şi numai bun de cazare pentru cei care vor să înnopteze sau să petreacă mai mult timp în acest minunat spaţiu transilvănean.

După vreo 6 ore şi jumătate de drumeţie ajungem la microbuz iar cu el deplasarea e mai uşoară. Spre micii, cartofii şi berea ce ne aşteaptă la Mediaş, comandate de cum ne-am îmbarcat în mijlocul de transport.

---

VIZUALIZĂRI: 714 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI