Via Transilvanica pe bicicletă

TIPĂREȘTE

Una din dorinţele puse în capul listei pentru anul 2023 a reprezentat-o parcurgerea pe bicicletă a unui traseu pe Via Transilvanica, neîmplinire a precedentului an în care îmi propusesem să serbez astfel o aniversare importantă.

Drept pentru care încă din luna ianuarie m-am apucat de căutat porţiuni de traseu care să corespundă mai multor cerinţe: peisaje frumoase, etape de vreo 50 km/zi şi cazări la capătul acestora.

Mi-a fost de mare ajutor ghidul întocmit de cei de la Tăşuleasa şi astfel mi-a “ieşit” un drum de 233 km întins de la Dorna Candrenilor până la Brădeţelu (judeţul Mureş) parcurs pe durata a 5 zile.

Tot din ghid mi-am ales şi majoritatea locurilor de cazare pe care le-am rezervat încă de la începutul lunii februarie, pentru a fi sigur că avem unde înnopta, mai ales că ne-am ales ca perioadă începutul lunii iunie, cu libere de Ziua Copilului şi Rusalii.

Şi pot spune că este cea mai bună perioadă pentru a ieşi în natură. Durata zilei este mare, vremea călduţă iar totul de un verde spectaculos. Afirm că am descoperit cel mai verde peisaj văzut vreodată în România, cea mai intensă culoare care pur şi simplu îţi ţinea captivă privirea spre frumuseţile oferite fără măsură de natură.

Cumva, pot spune că am descoperit o ţară, asta e impresia mea proaspătă, închegată tot mai consistent odată cu încheierea fiecărei zile de mişcare.

Am ales bicicleta în detrimentul drumuţiei din dorinţa de a vedea cât mai mult, flămând cumva de noi descoperiri naturale şi a trece prin cât mai multe locuri.

Probabil că va urma şi o drumeţie, atras fiind de relatările celor întâlniţi pe traseu conform cărora porţiunea din Bucovina este cea mai frumoasă dar şi cea mai grea pentru biciclit.

Şi poate că vom organiza în viitorul nu prea îndepărtat o ieşire în acea zonă mai ales că deja grupul nostru de plimbăreţi se arată tot mai interesat de ieşiri, iar 5 dintre ei au parcurs 80 km din Via Transilvanica în aceeaşi perioadă a Rusaliilor.

Deşi oboseala şi, mai ales, băşicile le-au dat bătăi de cap, voia bună şi satisfacţia îndeplinirii obiectivului propus au contat la final iar amintirile lor depănate împreună cu ale noastre, ale bicicliştilor, sunt sigur că vor determina emulaţia necesară astfel încât să admirăm şi peisajele din nordul Bucovinei.

Revenind la drumul nostru, am început să pedalăm într-o dimineaţă ce devine de-a dreptul superbă după ce ceaţa începe să se ridice şi să ne dezvăluie cu ţârâita priveliştile de jur împrejur.

Şi ce poate fi mai frumos decât să dai din pedale pe acolo! Să treci pe drumuri forestiere, drumeaguri sau poteci, cu soarele călduţ deasupra sau să te răcoreşti prin păduri…

Ne-au dus ele bicicletele dar le-am dus şi noi pe ele… Şi ce am împins de la Lunca Ilvei până la borna cu lacăte!! Aproape 3 km la deal – sau la munte, mai bine zis – a reprezentat cea mai lungă distanţă pe care am parcurs-o alături de bicicletă.

Însă odată ajunşi pe culme ne-am bucurat de una dintre cele mai frumoase panorame ale acestei excursii. În vale, în faţa bornei pomenite aveam satul, creste muntoase cu răzleţe petice de zăpadă, în depărtare, şi ameninţarea unei furtuni în partea dreaptă. Care s-a şi pogorât în zgomote înfundate de tunete şi scânteieri luminoase de trăznete.

În spatele bornei totul era în soare, de o splendoare desăvârşită! Fâneţe verzi, pigmentate cu case răzleţe şi cirezi de animale, garduri de lemn, toate parcă pictate pe fundalul cerului albastru străbătut alene de nişte petice leneşe de nori alburii.

Momentul de odihnă acolo a reprezentat o revelaţie dar şi clipa în care m-am întrebat dacă mai are rost să mergem la sfârşitul lunii în concediul programat în Elveţia. Pentru că nu sunt convins că acolo vom vedea ceva mai frumos…

Starea de beatitudine este curmată brusc de hămăitul şi goana către noi a unor dulăi cum numai în Carpaţii noştri vezi. Care se apropie periculos de mult de noi – cam la 1 metru distanţă – dezvelindu-ne întreaga frumuseţe dentară a gurilor lor. De aş fi fost atent, probabil că descopeream şi urme de mâncare printre dinţii lor…

Ne-a salvat într-un târziu ciobanul care a început să vânture un ciomag în mijlocul lor. Susţin şi acum că folosirea aparatului cu şocuri electrice i-a întărâtat într-o asemenea măsură deoarece următoarele interacţiuni cu dulăii au fost mai puţin periculoase.

În mod evident, principalul pericol pentru cei care parcurg Via Transilvanica îl reprezintă câinii. Nu cred că legislaţia va interveni prea curând să protejeze plimbăreţii sau turiştii şi nici că vom ajunge vreodată ca în Slovenia unde potecile marcate duc prin curţile şi grădinile oamenilor şi nu vezi urmă de câine.

Celălalt pericol, ursul, se consideră mai scăzut întrucât acesta nu atacă omul decât dacă simte că îi sunt în pericol puii sau este surprins de apariţia omului (instinctul de apărare deoarece consideră omul drept duşman). Aspectele ne-au fost reiterate de gazdele la care am stat, ciobani sau pădurari.

Oricum prin păduri a suflat Lucian în fluier mai mult decât Istvan Kovacs într-un meci!

Prima zi a traseului am finalizat-o la Tăşuleasa, inima acestui proiect. Am fost încântaţi de primirea făcută, de oamenii de acolo, de modul în care aceştia înţeleg să îşi facă treaba.

Ne-au surprins că ştiau aproape pe dinafară traseul, că răspundeau instant întrebărilor noastre ce ţineau de acest subiect şi că au creat o comuniune a celor care ne-am petrecut seara acolo.

Nu m-am putut abţine să îl acuz – în glumă - pe Iulian că m-a minţit când venea cu berea spre mine, spre stupefacţia celorlalţi drumeţi cărora ne-am alăturat şi noi la taifas ulterior.

Într-o discuţie avută cu el în săptămâna premergătoare aventurii, mi-a sugerat să schimb varianta aleasă de mine de la Lunca Ilvei la Tăşuleasa – prin Ciosa - fiindcă peisajele sunt mai frumoase pe varianta recomandată de el. A avut dreptate în această privinţă, apreciez sfatul lui. Dar mi-a transmis şi că vom impinge o porţiune la biciclete, prima pantă fiind abruptă şi se întinde pe vreo 200 metri. A scurtat-o serios, de vreo 12 ori….

Coborâm dinspre munţi şi dăm de dealuri. Acelaşi verde, aceeaşi iarbă cosită şi căpiţe mai vechi sau mai proaspete de fân dar apar şi florile. E extraordinar de frumos şi atât de plăcut miroase! Trecem pe lângă salcâmi înfloriţi ce ne inundă nările cu mirosul lor, credem că lăsăm în urmă florile de soc dar se ivesc altele imediat, macii ne salută şi ei iar florile galbene, în diverse specii, par a se împletici printre roţile şi spiţele bicicletelor.

Oi, capre, dar mai ales sute de vaci ne privesc cu ochii lor blânzi, cumva surprinse că nu avem altceva de făcut decât să pedalăm zile în şir pe câmpurile ce se aşteptau să fie doar ale lor.

Trecem prin sate întinse pe culmi muntoase sau prin localităţi cu imobilele concentrate pe albiile unor râuri. Observăm locuinţe vechi, abandonate dar şi case ce pun în evidenţă simţul gospodăresc al oamenilor.

Luăm pulsul satului românesc cu portul popular afişat în zile de sărbătoare a Rusaliilor, cu balega ciurzii de vaci proaspătă încă pe uliţe, cu găinile cotcodăcind sau cu cloşca disperată ca puii ei să nu fie călcaţi de copita calului ce trage căruţa cu fân pentru a fi descărcată în şură.

Am întâlnit oameni minunaţi, am fost primiţi cu mare amabilitate în odăile lor, am stat la poveşti până seara tărziu la un pahar de ţuică urmat de altele de vin sau bere, între care au fost intercalate cine tradiţionale sau prăjituri delicioase.

Am avut privilegiul de a descoperi o lume ce o credeam trecută, cea a copilăriei la sat. Această întoarcere în timp şi pulsul satului transilvănean, cu oamenii săi, mi-au mers la suflet.

Cred că nu voi uita niciodată imaginea din satul Toaca, la sărbătoarea “Udatul nevestelor” ce se ţine a doua zi de Rusalii, când am surprins gestul minunat de tandru al unei doamne în vârstă care aranja un şnur al cămăşii soţului dumneaei, privită fiind cu dragoste de către acesta.

Ambii în straie populare, şi-au întors privirile spre mine, nederanjaţi deloc că am întrerupt acel gest de maximă tandreţe şi intimitate a lor, mi-au zâmbit atât de blând încât şi acum când scriu îmi dă o lacrimă, ne-am apropiat şi mi-au dezvăluit detalii despre sărbătoarea din sat. Aş fi rămas mult timp în compania lor şi ştiu că mi-ar fi fost extrem de plăcută.

Am adunat o grămadă de amintiri, am trecut printr-o sumedenie de stări sufleteşti, am ascultat poveşti, am cunoscut oameni şi am parcurs zone de o frumuseţe răpitoare.

Pentru asta le mulţumesc lui Lucian şi Răzvan, cei care s-au opintit pe urcările munţilor, care s-au murdărit din cap până în picioare din cauza ploii, care numărau alături de mine bornele ce le aveam de trecut până la destinaţie în momentele în care rucsacii din spate deveneau parcă mai grei iar apa era pe terminate.

Mi-am dorit enorm această aventură iar fără ei nu m-aş fi încumetat să plec la drum.

Tuturor celor îndrăgostiţi de mişcare în aer liber le recomand Via Transilvanica şi le urez “Cale bună!”

---

VIZUALIZĂRI: 1090 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI