Veneția, de-a dreptul fenomenală…

TIPĂREȘTE

Cine nu-și dorește să ajungă la Veneția, măcar o dată în viață?! Aceasta pare o întrebare fără rost deoarece romantica așezare lagunară este destinația vânată de majoritatea celor ce vor să viziteze Italia, ba mai mult, cei mai mulți vizitatori ai acestei țări încep chiar cu Veneția. N-a fost și cazul nostru, având deja la activ câteva destinații notabile din peninsula-cizmă, debutând cu Roma, însă venise, în fine, și vremea Veneției, pe care o vizam de multă vreme, dar nu fusese să fie.

Făcuserăm deja pasul de fi cumpărat biletele de avion și de a fi rezervat cazarea, așa încât rămânea să conturez programul pentru cele trei zile, lucru ce nu părea deloc ușor fiindcă doream să vizităm cât mai mult, să ne plimbăm și pe alte insule din lagună, să luăm Veneția la pas, să mergem la un concert de Vivaldi, cu alte cuvinte o sumedenie de activități pe care trebuia să le „înghesuim” într-un timp nu prea ofertant. Și totuși, cu ceva dibăcie am închegat un plan bun care s-a dovedit realizabil în mare proporție.

Voi încerca să prezint minivacanța ca pe un jurnal de vacanță, în ordine cronologică, și nu pe obiective, deși pentru multe dintre ele există rubrici distincte. Pentru mine se dovedește că e mai ușor așa, spre a fi mai concisă în lipsa timpului de care aș avea nevoie pentru a scrie mai multe articole, cu riscul de a-mi ieși ceva kilometric. 

Recunosc că întotdeauna m-au fascinat imaginile cu palatele și celelalte clădiri din Veneția răsărind din apă, întrebându-mă de fiecare dată când le priveam cum au fost construite și cum rezistă. Nu mi-am bătut capul deloc, însă acum subiectul devenise stringent și era musai să mă documentez îndeaproape și nu numai despre acestea. 

Pe când Imperiul Roman de Apus era pe cale să decadă, începe și povestea Veneției care se spune că a fost întemeiată pe la anul 421 când nordul Italiei de astăzi a fost invadat de vizigoţii conduşi de Alaric şi de hunii lui Atilla. Locuitorii, mai ales cei din oraşe, îndeosebi cei din Padova, Aquileia şi Grado, împinși tot mai tare de cotropitori, s-au refugiat cu tot avutul lor pe insulele din lagună.

 Spre deosebire de alte orașe care se întemeiau în apropierea unor drumuri comerciale sau in zone prielnice vieții si promițătoare de prosperitate, Veneția a fost construită într-o mlaștină, într-un areal neprietenos și ascuns. Negăsind pământ trainic, ci o zona mocirloasă în care adaptarea nu era deloc ușoară, locuitorii refugiați au fost nevoiți să găsească soluții pentru surse de supraviețuire și pentru a construi locuințe și alte clădiri. Ingeniozitatea i-a făcut să ridice casele deasupra apelor având drept fundație solidă trunchiuri groase de larice (rășinos de esență tare, rezistentă, originar de pe coastele croate) înfipte unul lângă altul în solul mișcător și nisipos. Același principiu, de acum aproape 1600 ani, este folosit și astăzi. Deci, toată Veneția se susține pe această pădure de bușteni înfipți adânc în solul mâlos, de unde și denumirea de” orașul plutitor” .    

Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția s-a format ca un oraș-stat al cărei conducător era dogele, iar Republica Venețiană, una dintre republicile medievale cele mai puternice, a existat timp de un mileniu, din secolul al șaptelea până la 1797 șia fost cunoscută sub mai multe nume: „Republica Sfântului Marcu” (La Repubblica di San Marco), „Republica Leului” (La Repubblica del Leone), „Prealuminata” (Serenissima).

Republica Venețiană a practicat comerțul, susținut de intervenții politice și militare. În jurul anului 1500 coloniile venețiene se întindeau în special în spațiul estic al Mării Mediterane („levante” ), până la Marea Neagră. Am aflat că-n orașele dunărene Giurgiu (San Giorgio) și Brăila (Barilla) au existat colonii comerciale venețiene. Insulele Creta și Cipru au fost timp de sute de ani (sec. XIII-sec. XVI) posesiuni venețiene. 

De fapt, în vacanțele noastre grecești și nu numai, ne-am tot „lovit” de ceea ce au lăsat în urmă în aceste perioade în bazinul mediteraneean, respectiv în insulele grecești sau Cipru, ori chiar în Istanbul, motiv de admirație și apreciere în ciuda faptului că înțeleseserăm că venețienii fuseseră niște cuceritori sau chiar jefuitori, care avuseseră meritul să modernizeze locurile pe care le dominau punându-și spiritul ingineresc la treabă.

Cert este că în zilele noastre, întregul oraș Veneția, precum și laguna în totalitatea sa, au fost declarate în 1979 patrimoniu al umanității de către UNESCO. Veneția, în sine, numără circa 50.000 locuitori în centro storico și aproximativ 250.000 în toată zona, la care se adaugă puzderie de vizitatori în tot timpul anului, dar mai ales în anotimpurile prietenoase și este organizată în șase cartiere denumite sestiere: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule și 354 poduri ridicate peste aproximativ 170 canale. 

În ceea ce privește vremea, nici venețienilor nu le-a fost sau nu le este foarte ușor să suporte capriciile sale. În timpul verii, căldura și umezeala erau și sunt insuportabile, ca să nu mai vorbim de riscul izbucnirii malariei care a făcut ravagii în anumite perioade. Iarna, laguna era și este expusă la vânturile și zăpezile din nord, iar ceața poate învălui orașul destul de des, așa cum l-am găsit și noi la primul contact timp de câteva ore. Ca să nu mai vorbim de fenomenul Acqua Alta, inundație care apare arareori. Inundațiile periodice din Veneția sunt provocate de o combinație de factori alimentaţi de schimbările climatice – de la creșterea nivelului mării și maree neobișnuit de înalte, până la tasarea terenului care a făcut ca pământul pe care e construit orașul să se scufunde. Și cu toate acestea, venețienii au continuat să trăiască, să construiască și să creeze o rețea incredibilă de canale care au făcut din oraș o minune inginerească. 

În ultimii ani, Veneția este grav afectată de supraturism pe care autoritățile încearcă să-l tempereze introducând de anul trecut, în anumite perioade o taxă de acces (5€/pers.) pentru așa-numiții” turiști de o zi” , menită să-i descurajeze pe cei care vin pentru câteva ore aglomerând excesiv orașul. Anul acesta, taxa va fi reintrodusă începând cu un prim interval, respectiv, 18 aprilie-30 aprilie.

Primul aspect avut în vedere a fost deplasarea prin oraș. În Veneția circulația cu mașina sau chiar cu bicicleta este imposibilă, existând, deci, două opțiuni în acest sens: fie pe jos, fie calea apei, cu vaporetto (mijloc de transport în comun), șalupa, gondola sau taxi-ul de apă. Știu că se spune că „Veneția la pas este sfântă” , dar nu aveam timp să o parcurgem la picior, distanța dintre cazarea noastră, Il Veliero Romantico -- vezi impresii, și Piazza San Marco, de pildă, fiind de aproape trei kilometri și oricât de plăcut este să te plimbi pe străduțe, traversând podețe, acest lucru consumă timp prețios. Așa că am optat pentru abonamente la vaporetto valabile pentru 72 ore și pe toate liniile de transport (cu excepția a două), de la firma ACTV, care au costat 45 €/pers. Foarte mult, dar după ce-am analizat cât de cât situația, având în vedere că o singură călătorie cu vaporetto costă 9,5 €/pers. , mi-am dat seama că este cea mai bună soluție. 

Pe urmă, partea cea mai dificilă a fost alegerea obiectivelor pe care să le vizităm, activităților la care să participăm, eventual să facem rezervări plătind online. Este recomandat acest lucru pentru a evita pierderea de timp la cozi kilometrice la bilete, chiar dacă achiționarea online presupune și taxe mici în plus. Ideea este că trebuie estimați bine timpii de vizitare, în așa fel încât să nu devină totul o alergătură sau, mai rău, să nu se poată vizita efectiv din cauza stabilirii unor intervale nerealiste.

Așadar, la prima descindere în Veneția, ca orice călător neobosit, am avut în vedere Piazza San Marco (gratis) și complexul de obiective unice, de mare valoare, din arealul său: Palazzo Ducale (Palatul Dogilor) și Muzeul Correr pentru care biletul a costat 26 €/pers., Bazilica San Marco împreună cu altarul Pala D'Oro și Loggia dei Cavalli (20 €/pers.), apoi Campanila sa, 12 €/pers. biletul.

La capitolul activități recreative și culturale, am vizat un concert Vivaldi „Patru Anotimpuri” găzduit de biserica Chiesa della Pietà și susținut de Virtuosi Italiani, șapte artiști desăvârșiți care s-au întrecut pe ei înșiși. Rezervarea am făcut-o de acasă prin GetYourGuide plătind 30 €/pers. /bilet.

De asemenea, informându-mă de aici, de pe AFA, am aflat de existența unui obiectiv gratuit care asigură vederi de sus, însă care necesită obligatoriu rezervare prealabilă: terasa Fondaco dei Tedeschi, un mare centru comercial șic situat lângă Podul Rialto. De pe rooftop-ul său se pot obține imagini excelente asupra Marelui Canal (Canal Grande) și a altor clădiri emblematice din preajmă.

Fiindcă nu puteam să plecăm din Veneția fără să „luăm un pic și pulsul” lagunei, ne-am decis să vizităm și una-două dintre insulele vestite, optând ad-hoc pentru Torcello și Burano, influențați de vremea frumoasă care promitea că o vom vedea într-o lumină bună pe fotogenica și colorata Burano.

Așadar, să purcedem prin Veneția!

După ce ne-am instalat în camera de la Il Veliero Romantico și am dat o tură la supermarketul COOP pentru aprovizionare cu apă, bere, suc, fructe și ceva alimente pentru micul-dejun, ne-am înființat în stația de vaporetto de la Piazzale Roma pentru a ajunge la celebrul Pod Rialto fiindcă la 12,15 aveam rezervare pe rooftop-ul Fonadaco dei Tedeschi.

Așa am luat primul contact cu vestitul Canal Grande (Marele Canal) care ne-a fascinat din prima secundă pentru că oricât de mult vezi poze sau filmuleț, nimic nu se compară cu experiența trăită pe viu dintr-o ambaracțiune, fie ea și un vaporetto (un fel de autobuz pe apă). 

Fondaco dei Tedeschi este o clădire istorică, impozantă, ce datează de pe la anul 1228 fiind sediul și un spațiu restrictiv de locuit pentru negustorii germani din oraș, însuși termenul „tedeschi” semnificând „german” . acesta fusese construit ca un caravanserai, adică o clădire cu mai multe etaje ridicată în jurul unei curți interioare cu o fântână centrală, numele de fondaco provenind din arabul funduk, însemnând o combinație de depozit, magazin și han, pentru comercianții ambulanți.

Astăzi, fondaco servește drept magazin universal de lux, găzduind un restaurant, o cafenea, magazine de suveniruri și magazine care vând articole realizate de meșteri locali. Curtea se mândrește cu o fântână medievală, iar acum oferă spațiu pentru socializare. Această curte principală se află sub un acoperiș din sticlă și oțel care seamănă cu un tavan casetat, dar formează de fapt un nou etaj deasupra curții centrale.

Vizita pe acoperișul Fondaco dei Tedeschi se face obligatoriu cu rezervare prealabilă ce poate fi făcută cu cel mult trei săptămâni dinainte aici dfs.com/en/venice/service ... rooftop-terrace, iar vizita în sine durează maximum 15 minute. Nu poți rezerva locco și nu poți accede fără rezervare, iar intervalele sunt respectate întocmai, chiar dacă ai sosit mai devreme, vei intra la ora înscrisă pe rezervare.

Ideea de a permite vizita pe acoperiș este admirabilă pentru că priveliștile sunt de neegalat. Nici nu știi când trece sfertul de oră fiind preocupat între a admira și a fotografia. Recomand fără niciun dubiu experiența!

După o primă impresie de sus asupra Marelui Canal și a zonelor din preajmă și a unui prânz luat pe fugă într-un local din apropiere, ne îndreptăm din nou spre stația de vaporetto pentru a ajunge în Piazza San Marco și mai târziu la Palazzo Ducale unde aveam rezervare la 16,00.

Despre Canal Grande s-ar putea spune foarte multe, însă eu mă voi limita la câteva cuvinte laudative și descriptive. Desigur, „șoseaua principală” a Veneției pe care circulă, în loc de mașini, diferite ambarcațiuni, de la gondole și traghetto, la șalupe, taxi-uri și vaporetto, este mărginit, pe toată lungimea sa de circa patru kilometri de edificii istorice de tip palate, muzee, galerii de artă, biserici, așa încât plimbarea pe apă pe acest canal ce traversează inima orașului este o plăcere și o experiență de neratat, atât ziua cât și noaptea. De fapt, unul dintre motivele care ne-au determinat să cumpărăm acele abonamente valabile 72 ore la vaporetto a fost să ne putem plimba pe Canal Grande fără opreliște.

În formă de „S” întors, Canal Grande are o lățime între 40-70 metri și o adâncime de maximum cinci metri. De-a lungul său se înșiră peste două sute palate fastuoase ridicate între secolele XII-XVIII de familiile bogate ale orașului, astăzi muzee, hoteluri, clădiride birouri și chiar reședințe particulare. Ar fi nedrept să menționez unul sau altul, în detrimentul altora, dar nu mă pot abține să nu pomenesc de Ca d'Oro care atrage toate privirile, asemenea unui magnet. 

Canal Grande este traversat de trei poduri: Scalzi, Rialto și Accademia. 

Sosim în stația de vaporetto San Marco și suntem nerăbdători să pășim și noi în celebra Piazza San Marco, inima turistică a Veneției, obiectiv de o popularitate incredibilă, aflat pe agenda tuturor turiștilor ce ajung în oraș. I se mai spune „cel mai frumos salon din lume” , așa cum o numea Napoleon și reprezenta de-a lungul timpului centrul politic, cultural și religios al Veneției.

Intrăm în Piazzetta San Marco unde toate privirile sunt acaparate de cele două coloane ce preced o serie de monumente emblematice, una avându-l în vârf pe leul înaripat al Sfântului Marcu, cealaltă pe Sfântul Teodor, patronul orașului dinaintede Sfântului Marcu. 

După ce trecem de Piazzetta San Marco ce are pe-o parte maiestuosul Palazzo Ducale, iar pe cealaltă Biblioteca Nazionale Marciana, intrăm în patrulaterul vestit, mărginit de clădiri emblematice nu mai puțin faimoase: Bazilica San Marco, Campanila, Muzeul Correr, Muzeul de Arheologie, Procuratie Vecchie, Piazzetta dei Leoncini. În acest perimetru, trebuie menționată eleganta Caffè Florian, cea mai veche cafenea din Italia, datând din 1720, local preferat de multe personalități, de-a lungul timpului, și deopotrivă de turiști. Era duminică la momentul vizitei noastre și clienții se delectau cu muzică clasică live alături de o prăjitură, o cafea, o bere...

 Vis-a-vis, Caffè Lavena, datând din 1750 nu se lăsa nici ea mai prejos, oferind cam aceleași lucruri, urmând un model consacrat.

 Dăm roată pieței și observăm că staționarea nu era permisă, așa că din când în când, gardienii obligau turiștii ce se așezaseră pe scări sau pe oriunde să se ridice pentru a nu aglomera arealul.

Venise timpul să intrăm în palat, clădirea imensă și grandioasă pe care o admiraserăm din exterior, din unghiurile din Piazza San Marco sau dinspre apă, și care este considerată cea mai frumoasă dintre construcțiile gotice din Italia, atmosfera sa de basm fiind dată de fațada în nuanțe de alb și roz.

După cum am mai spus, rezervarea online ne-a ajutat să accedem fără a sta la coadă (intrare separată), dar cu controlul de securitate absolut obligatoriu.

Mai trebuie zis că biletele le-am achiziționat de pe vivaticket.com/it, unde îmi făcusem cont în trecut, cu ocazia cumpărării altor bilete la muzeele din Italia la care am mai fost, iar de pe palazzoducale.visitmuve.it/en/home aflasem că, dacă biletele se cumpără cu mai mult de 30 zile față de data vizitei, prețul este de 25 €/biletul, pe când în intervalul mai mic de 30 zile până la data vizitei, acesta costă 30 €. Și-ntr-un caz, și-n celălalt, se adaugă câte un euro/pers. drept taxă de „online” . 

Cât despre palat în sine, se înțelege că este o bijuterie arhitectonică înțesată de comori și lucrări artistice, comandate de dogi, adică de conducătorii orașului. 

Timp de o mie de ani, Veneția a fost guvernată din Palatul Dogilor, care încă mai domină orașul. Palatul roz cu colonade albe, care poate fi observat de dincolo de Bazinul San Marco, și-a păstrat, în linii mari, aspectul original pe care-l avea în momentul în care a înlocuit o altă clădire, mult mai veche, datorită restaurărilor, transformărilor făcute asupra sa. 

Aici era curtea dogelui ales al Veneției, unde acesta prezida un sistem de consilii menit să preîntâmpine orice încercare de acaparare a puterii în interes personal. Cu toate acestea, acest lucru s-a întâmplat o singură dată când lacomul Doge Marin Falier a fost acuzat de trădare și apoi decapitat.

În interiorul Palatului Dogilor se găsesc superbe saloane aurite cu pereții pictați de artiști celebri ai vremurilor, dar și cămăruțe secrete, precum și teribilele închisori recunoscute pentru camerele de tortură, dar și pentru evadarea faimosului aventurier Casanova. 

  Mai întâi, parcursul turistic ne-a condus pașii în curtea interioară, unde se află două fântâni din bronz din secolul al XVI-lea. Privind în sus, de jur-împrejur, se observă că aripile mai vechi ale palatului au fațade austere, pe când cea renascentistă ce are Scara Giganților în capăt, este bogat decorată. Urcând pe Scara de Aur și pe Scara Cenzorilor se ajunge la cele mai frumoase saloane ale palatului decorate în secolul al XVI-lea de maeștrii picturii venețiene.

Prima dată am pășit în Sala celor Patru Uși (Sala delle Quatro Porte) care funcționa ca sală de trecere și așteptare, remarcându-se prin tavanul său pictat de Tintoretto și pereții de Tițian. Am trecut, apoi, în Sala Colegiului (Salla Del Collegio) , sala consiliului de conducere a Veneției, decorată splendid pe tavan cu lucrări ale lui Veronese, precum și în partea sa din spate cu o pânză enormă aparținând tot lui Veronese reprezentând victoria flotei creștine asupra flotei turce în bătălia de la Lepanto din 1571.

Parcursul ne-a purtat în Sala Senatului (Sala del Senato) , acolo unde se întruneau membrii uneia dintre cele mai vechi instituții ce se ocupa de problemele economico-financiare, unde am putut admira în principal lucrări ale lui Tintoretto. 

Sala Consiliului celor Zece (Sala del Consiglio dei Dieci) este încăperea pictată de Veronese unde se aduna temuta magistratură a poliției secrete din Veneția pentru a judeca delicte de natură politică contra siguranței statului. Are pe tavan, în centru, un tablou care este o copie a celui original, operă tot a lui Veronese, în timpul lui Napoleon, originalul fiind dus la Luvru. 

Următoarea a fost Sala della Bussolla, numită așa după cabina de lemn aflată într-un colț, iar tavanul acesteia este decorat tot cu copii ale lucrărilor lui Veronese, originalele fiind duse tot la Luvru. În această sală așteptau condamnații pentru crime împotriva statului să fie duși să-și ispășească pedepsele.

Traseul ne-a condus în Sălile Armelor (Sali D'Armi) care cuprind colecții prețioase de arme și armuri, iar următoarea a fost Sala Consiliului celor Patruzeci (Sala della Quarantia) , sală ce găzduia întrunirile celei mai importante curți de apel ale Veneției.

Cu siguranță cea mai impresionantă, în același timp și cea mai mare sală din tot palatul este Sala Marelui Consiliu (Sala del Maggior Consiglio) , de dimensiuni remarcabile, fiindcă aici se strângeau peste 1.700 de cetățeni cu drept de vot în consiliu, patricieni respectabili, care în fiecare duminică se adunau, prezidați de Doge. Sala a fost distrusă într-un incendiu în 1571, dar a fos refăcută cu lucrări de Tintoretto tatăl și fiul, Palma di Giovani, Veronese. Totuși s-a mai păstrat și o frescă de dinainte de incendiu, semnată de Guariento. Deasupra tribunei sălii se află o pictura uriașă Paradisul, a lui Jacopo Tintoretto, considerată și astăzi cea mai mare pictură în ulei din lume. Foarte interesant este că pe pereți, alături de picturi și decorațiuni bogate, se află portretele primilor 76 dogi ai Veneției, fiecare dintre ei ținând o panglică pe care stăteau scrise cele mai de seamă înfăpturi personale. Unul dintre portrete lipsește, cel al decapitatului Marin Faliero, iar în locul lui se află pictată o pânză neagră pe care este scris că dogele a fost decapitat pentru trădare. 

Sala Scrutinului (Sala dello Scrutinio) , următoarea, conține portretele altor dogi, dar și Arcul de Triumf, dedicat dogelui Francesco Morosini, mort în Creta în 1697, în lupta împotriva turcilor. 

Apoi am trecut în Pinacotecă unde am admirat opere ale lui Tițian, Veronese, Tintoreto, Tiepolo, Carpaccio, dar toate privirile se opreau, fără îndoială, asupra Leului Înaripat di San Marco al lui Vittore Carpaccio.

Din acel punct, parcursul muzeal ne poartă pe Puntea Suspinelor către zona temnițelor, inclusiv Prigioni Nuove, spr a ne edifica asupra modului cum își ispășeau pedepsele condamnații. Denumirea de Puntea Suspinelor provine de la faptul că se spune că cei care erau condamnați vedeau de pe acest pod pentru ultima dată cerul (simbolizând libertatea).

După succesiunea de închisori parcurse, traseul ne scoate în Sala Cenzorilor (Sala dei Censori) pe ai cărei pereți se află portretele unor magistrați de seamă pictați de Domenico, fiul lui Tintoretto. Aproximativ la fel se prezintă și Sala dell 'Avogaria de Comun, cu mai multe portrete valoroase, iar după ce trecem de Sala delo Scrigno și Salla della Milizia da Mar, ajungem la magazinul palatului și curtea interioară. Înainte de a ieși pe Porta della Carta, mai privim încă o dată spre Scala dei Giganti, de altfel o creație minunată.

Nu trebuie să lăsăm nemenționat exteriorul cu cele două coloane roșiatice, între care erau citite sentințele capitale, statuile Tetrarhilor, hoții pedepsiți de Sfântul Marcu, potrivit legendei, leul înaripat și dogele Francesco Foscari, statuile lui Adam și Eva de pe un basorelief de colț din Piazzetta San Marco, precum și basorelieful dinspre Puntea Suspinelor care reprezintă Beția lui Noe.

La final, ne îndrteptăm repede spre Muzeul Correr pe care l-am găsit închizându-și porțile la terminarea programului din acea zi. Estimaserăm greșit timpul de vizitare, dar ne-am promis că ne vom întoarce cu speranța că vom mai fi primiți peste ozi.

În concluzie, Palatul Dogilor mi s-a părut atât de bogat în splendori, încât este nevoie de cel puțin o dimineață sau o după-amiază pentru fi vizitat pe îndelete. 

---

VIZUALIZĂRI: 653 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI