Ciutat Vella (II)

TIPĂREȘTE

O nouă zi de „muncă” asiduă - cine a zis că e uşoară viaţa de turist?

Ne-am propus să explorăm cartierul elegant Xerea. Am luat iarăşi tramvaiul 4 şi am coborật tot la staţia Pont de Fusta. De data aceasta nu am mai traversat Jardin de Turia, ci am cotit la stậnga către Real Monasterio de la Trinidad, datậnd din sec. XIV, cea mai veche mănăstire încă în funcţiune din Valencia. Este administrată de surorile din Ordinul Clariselor. Nu se poate vizita decật cu programare dar am ţinut să o vedem, chiar şi numai la exterior, atật fiindcă ne era oricum în drum, cật şi pentru că citisem despre rolul major pe care îl jucase în sec. XV-XVI ca centru cultural, educaţional şi religios. Mănăstirea a fost întemeiată de soţia lui Alfonso V cel Mărinimos, regina María de Castilla, care a şi fost înmormậntată aici, la fel ca şi María de Aragón, fiica Isabellei şi a a lui Ferdinand, „los reyes católicos”.

Ţinta noastră principală era însă Museo de Bellas Artes San Pio V, situat în imediata apropiere; deschis marţi-duminică 10-19, luni 10-17, intrarea liberă. A fost amenajat într-o clădire barocă impozantă, cu cupolă albastră, ce a funcţionat ca seminar între 1682-1744. Erau în desfăşurare lucrări de restaurare şi nu am putut vizita Grădina ambasadorului Vich, un patio în stil renascentist remarcabil prin frumuseţea sa, din câte aflasem. În schimb, pentru că am ajuns prea devreme, am băut o cafea în restaurantul-terasă al muzeului, care - lucru ciudat - deschidea mai devreme şi are intrare şi direct din stradă. Deja la ora 9 şi jumătate din bucătărie se simţea miros de friptură. N-am înţeles care e treaba cu localul dar nu contează, doar nu pentru asta ne aflam acolo.

În muzeu sunt expuse cu precădere lucrări ale artiştilor locali: Vicente López, Juan de Joanes, Francisco Ribalta, Pinazo şi Joaquín Sorolla, dar şi pictură gotică religioasă extrem de valoroasă (sec. XV), precum şi pictură renascentistă italiană şi flamandă. Muzeul deţine un Velázquez („Autoportret”), un El Greco („Sf. Ioan Botezătorul”), patru tablouri de Goya dar şi cậteva piese arheologice importante, ca de exemplu statuia numită „leul iberic” şi mormậntul paleo-creştin al sfậntului Vicente Mártir. Una peste alta, un muzeu bine organizat, cu săli mari, luminoase, singura mea nemulţumire fiind faptul că mi s-a interzis să fotografiez, deşi în pliantul primit la intrare se preciza că acest lucru este permis, dar nu cu flash.

După vizită şi un pic de odihnă în Jardines del Real o Viveros în cadrul cărora se află muzeul, dar despre care voi povesti în reviewul următor, am traversat Jardin de Turia şi am ajuns la Palacio del Temple, care adăposteşte o instituţie administrativă locală („Delegación del gobierno”). Am intrat apoi în Plaza de Tetuán, o zonă elegantă a oraşului înconjurată de clădiri vechi şi impozante, una din ele fiind cu faţadă neoclasică, două turnuri şi două rậnduri de ferestre. Este Palacio de Cervello, aparţinậnd iniţial conţilor de Cerbello, transformat în reşedinţă regală după demolarea palatului regal şi adăpostind acum arhivele municipale.

Vizavi de acest palat se află Iglesia de Santo Domingo. Călugării dominicani au primit terenul pentru construcţia bisericii de la regele Jaime I (1208-1276). Ulterior i-au adăugat galeria cu arcade care încadrează un patio plin de verdeaţă şi mai multe capele. Capilla de Reyes a fost ridicată din ordinul lui Alfonso V, prima slujbă fiind ţinută de episcopul Rodrigo de Borja, viitorul papă Alexandru VI Borgia. Mai mulţi nobili de vază îşi au mormậntul în acest lăcaş de cult, care a găzduit de-a lungul vremii şi multe evenimente importante, printre care nunta lui Felipe III cu Margarita de Austria (1599).

Traversăm două parcuri - Glorietta şi Parterre - şi trecem pe lậngă o piaţă cu un arc de triumf (Porta del Mar) în centru, după care pătrundem pe Calle de Colón, una din arterele importante ale Valenciei, străbătută de numeroase autobuze şi flancată de magazine de firmă cu preţuri pe măsură. V-am spus eu că nu există oraş, tậrg sau sat în Spania care să nu aibă o stradă sau o plaza cu numele lui Cristofor Columb (Cristobal Colón pe limba lor) ! Pe străzile adiacente se înşiră alte buticuri cu ştaif; arunc din cậnd în cậnd o privire şi atật, mai mult nu-mi permit… Ajungem la Mercado de Colón, deschis zilnic 7.30-13.30. Rămận uşor surprinsă; nu mă aşteptam la o asemenea explozie de fantezie debordantă. Construcţia îmi aminteşte, cu formele sale curbate, acoperişul de sticlă şi decoraţiunile din trencadis (ceramică sfărậmată), de Gaudí şi în special de Parc Güell din Barcelona. Clădirea în stil Art Nouveau a fost ridicată între 1914-1916 ca piaţă alimentară pentru a răspunde dorinţelor localnicilor, dar a fost transformată ulterior în galerie comercială. Pe cele două nivele majoritatea spaţiilor sunt ocupate de patiserii care servesc şi sandvişuri şi gustări uşoare. Am citit că seara piaţa găzduieşte spectacole, în special de jazz, dar tot nu înţeleg de ce nu e deschisă decật dimineaţa. Bem o horchata (eu) şi o bere (soţul), după care ne îndreptăm spre Plaza del Ayuntamiento pentru a lua autobuzul spre hotel.

Dimineaţa următoare o petrecem în Barrio del Carmen. Fostul cartier rău famat al Valenciei a fost masiv salubrizat şi renovat în anii 1980-2000, dar străzile sale înguste şi întortocheate, cu clădiri joase, de trei-patru etaje, îşi păstrează o parte din farmec. Noaptea aici e locul de întậlnire al amatorilor de distracţii, sau cel puţin aşa se arată în prezentările făcute oraşului. Nu pot confirma - la ora matinală la care am ajuns noi străduţele erau aproape pustii.

Imediat după Torres de Serranos cotim la dreapta şi dăm de Casa de las Rocas, deschisă luni-vineri 10-14, intrarea liberă. Clădirea, cu un exterior care nu atrage cậtuşi de puţin atenţia, datează totuşi din sec. XV şi construcţia sa a fost finanţată de consiliul municipal cu scopul de a adăposti carele alegorice („rocas” - stậnci) trase de cai care erau folosite la paradele organizate de sărbătoarea Corpus Christi. De ce li s-a spus „rocas”? Probabil pentru că primele figurine care împodobeau carele erau executate grosier şi semănau cu nişte stậnci înalte. 11 de astfel de „rocas” sunt păstrate în muzeu, expuse sau ţinute în depozite; printre ele, stậnca lui Pluto, împodobită cu capete de diavol; cea a sfậntului Mihail, înfăţişậndu-l pe arhanghel în chip de paznic al paradisului, cu sabia şi scutul în mậnă; cea a Sfintei Treimi, care ilustrează alungarea lui Adam şi Eva din rai după comiterea păcatului originar.

Ne îndreptăm spre clădirea care a dat numele cartierului - Convento del Carmen. Vizităm mai întậi biserica şi constatăm că în spatele faţadei baroce bogat ornamentate se ascunde un interior sobru, destul de întunecos. În fostele chilii ale mănăstirii, în spaţiul amplu al galeriei cu arcade, a fost amenajat un muzeu de pictură din sec. XIX (deschis marţi-duminică 10-20, intrarea liberă). Tot aici sunt organizate expoziţii temporare; noi am „prins-o” pe cea consacrată pictorului local Joaquín Sorolla (1863-1923).

Mica Plaza del Carmen în care se află biserica şi muzeul ne atrage ca un magnet. E încă devreme (după standardele spaniole) şi în scuarul pietruit, cu o fậntậnă în colţ, stăpậnii şi-au scos cậinii la plimbare, în timp ce la cafenea n-au poposit deocamdată decật cậţiva turişti la fel de „matinali” ca şi noi (e totuşi aproape 11 dimineaţa!). Facem şi noi o pauză de cafea şi intrăm în vorbă cu două cupluri tinere de americani care nu încetează să se minuneze de vechimea mănăstirii…

Pornim apoi spre Plaza Redonda. Micuţă, cochetă şi rotundă ca formă, aşa cum o arată şi numele, cu o fậntậnă în mijloc, e mărginită de chioşcuri… închise – înţeleg că aici se comercializează suveniruri. Bazarul de duminică nu e organizat aici, aşa cum promit pliantele publicitare, ci pe străduţele din jurul Mercado Central, înţesate de tarabe şi de negustori ambulanţi tuciurii care îşi expun marfa direct pe trotuar.

Următorul nostru obiectiv se află foarte aproape: Museo de Cerámica González Martí, deschis marţi-sậmbătă 10-14,16-20, intrarea 3 euro; duminică 10-14, intrarea liberă. Deşi tematica ne interesează, nu ne grăbim să intrăm: palatul marchizilor de Dos Aquas e o clădire absolut fabuloasă şi nu ne mai săturăm să o fotografiem şi filmăm. A fost construit în sec. XV dar renovat în două rậnduri în stil rococo, în 1740 şi 1854. Faţada din alabastru în două nuanţe se vrea (şi reuşeşte) a fi o alegorie a două rậuri - Júcar şi Turia („dos aguas”, numele proprietarilor, înseamnă „două ape”). Uşa monumentală din alabastru, încununată de o statuie a Fecioarei Maria, şi balcoanele de inspiraţie franceză, cu balustrade curbate, anunţă un interior la fel de bogat ornamentat, cu un patio încadrat de ferestre cu rame frumos sculptate, un şir de saloane elegante şi o scară masivă deasupra căreia stă atậrnat un candelabru uriaş.

Muzeul prezintă o istorie a artei decorative a ceramicii, începậnd din epoca romană (sec. VIII î. Hr.) şi pậnă în zilele noastre. Se pot admira piese cu motive mudejar, panouri medievale cu portrete sau scene cậmpeneşti idilice, lucrări realizate la fabricile regale din Manises, Paterna şi Alcora, importante centre ale acestei industrii. Sunt expuse nu numai piese de ceramică spaniole, ci şi panouri franţuzeşti pictate, porţelan chinezesc, o rozetă a Fecioarei cu Pruncul atribuită lui Benedetto de Maiano. Ne oprim îndelung în faţa unui birou de lucru cu o masă bogat împodobită, cu picioare din ceramică! , a unei trăsuri cu panouri decorative aparţinậnd marchizului de Llanera (cca. 1800) şi a unei bucătării valenciene care - mărturisesc - mă lasă pur şi simplu cu gura căscată.

Imediat după colţ este Iglesia de San Juan de la Cruz, o construcţie în stil renascentist, cu o intrare flancată de coloane. Intrăm şi admirăm cupola şi capelele, fiecare decorată în alt stil, şi ne atrage atenţia cea aparţinậnd breslei pescarilor, cu motive închipuind funii şi năvoade.

La 2 minute distanţă, într-o piaţa largă flancată de clădiri elegante, ajungem la un edificiu renascentist de dimensiuni impunătoare: Colegio del Patriarca, care adăposteşte atật săli de curs aparţinậnd universităţii din Valencia, cật şi un muzeu cu opere de El Greco, Francisco Ribalta, Luis de Morales şi pictori flamanzi şi o biserică în care se remarcă mai multe fresce de autori italieni. Seminarul teologic a fost înfiinţat în 1583 de episcopul şi marele om de cultură Juan de Ribera şi muzeul adăposteşte un mare număr de opere ale pictorilor valencieni din epoca sa.

Ne oprim apoi la Iglesia de San Juan del Hospital, una dintre cele mai vechi biserici din Valencia, ridicată în 1261 pe un teren donat de regele Jaime I cavalerilor de la Malta pentru înfiinţarea unui lăcaş de cult şi a unui spital. A rămas în proprietatea ordinului monahal, fapt dovedit de prezenţa crucii malteze în decoraţiunile interioare. Micul patio de la intrare, plin de flori şi palmieri, reprezintă o oază de linişte şi verdeaţă. Biserica are o singură navă şi în Capela Sfintei Barbara pot fi admirate câteva picturi murale din sec. XIV.

De aici pornim spre Baños del Almirante; deschise marţi-sâmbătă 9.30-14,17.30-20, duminică 9.30-14; taxă intrare 2 euro. Le descoperim cu oarecare greutate, pe o străduţă îngustă şi ascunsă. Am ajuns chiar la închidere dar ni s-a permis accesul. Citisem despre acestei băi arabe, cunoscute şi sub numele de Abd-al-Malik, că au fost construite în sec. XIII, cu puţin înaintea Reconquistei, şi că sunt unicele păstrate din cele zece existente la acea vreme în oraş. Am fost însă dezamăgită; nicio asemănare cu un hammam. Câteva încăperi incredibil de mici, fără niciun fel de decoraţiuni, numai piatră şi cărămidă, singurele elemente interesante fiind deschizăturile în tavan în formă de stea.

Nu puteam încheia turul oraşului vechi fără o nouă oprire în locurile care ne impresionaseră cel mai mult. Am revăzut aşadar Plaza de Reina, dậnd un ultim ocol catedralei, după care am luat masa la unul din localurile din jurul Mercado Central, discutậnd despre ceea ce vizitaserăm. Într-un clasament ad-hoc şi (inevitabil) subiectiv, eu aş plasa pe primele locuri, fără putinţa de a le departaja, catedrala, Lonja de la Seda, clădirea primăriei şi Muzeul de Ceramică. Dar sigur, e doar o opinie.

Întreg Ciutat Vella merită toată atenţia: rezervaţi suficient timp pentru a-i descoperi şi savura farmecul. E o combinaţie superinteresantă de zone şic, cu pieţe vaste, încadrate de edificii impunătoare şi elegante şi, pe de altă parte, străduţe înguste şi pitoreşti, cu case modeste dar bine întreţinute. Şi peste tot mulţi copaci, flori şi iarbă.

Iată de ce am lăsat pentru un alt review descrierea parcurilor Valenciei, dar şi a cartierelor din afara centrului vechi, precum şi a plajei.

Explorarea oraşului nu s-a încheiat. Şi vă invit să mă însoţiţi în continuare.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=oFOcR-8M45s

---

VIZUALIZĂRI: 3914 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI