Thailanda - dincolo de mitul turistic

TIPĂREȘTE

Am planificat vizita în Thailanda sub semnul variației: întrucât scopul principal a fost trainingul într-ale meditației mindfulness, într-un centru destul de izolat, despre care voi povesti într-un alt articol, am decis ca, înainte, să experimentăm complexitatea Thailandei contemporane, care combină pacea din sălile de meditație ale templelor buddhiste, hinduiste ori thaoiste cu agitația celui mai eclectic turism (de la luxul liniștit, la romantism și aventură totală) și comerțului generalizat (de la produse autohtone, la produse ”globalizate”, inclusiv sex – un produs autohton globalizat) și în care sărăcia extremă coabitează aparent pașnic cu mai mult decât îndestularea. Insula Phuket mi s-a părut cea mai bună reprezentare a acestei complexități, iar plaja Patong cel mai bun loc pentru a trăi o experiență complet dincolo de limitele zonei mele de confort.

Am contractat, așadar, patru nopți într-un hotel pe plaja Patong și câte o excursie pentru fiecare din zilele în care urma să stăm acolo.

Prima surpriză e aeroportul Phuket. Mai mare decât mă așteptam. Foarte-foarte aglomerat: cu oameni (la asta mă așteptam), lucruri, firme și culori (dincolo de așteptările mele).

Chiar la intrare, un serviciu fotografic: pentru acordarea vizei, autoritățile cer o fotografie. Și o sumă care nu e chiar simbolică. Primești, în schimb, o bucată de hârtie de care trebuie să ai mare grijă; vei avea nevoie de ea în orice relație instituțională: la hotel, la spital (dacă e cazul), la ieșirea din țară. Plătesc cu euro, funcționarul are nevoie de timp ca să găsească bani să-mi dea restul. Îl aproximează, în cele din urmă – practică cvasi-generalizată, așa că asigură-te că ai moneda locală (Bath) – și mi-l dă cu comentariul: ”This is for me”, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. ”This is for me, yes”, îi răspund, copiindu-i stilul; îmi iau banii și plec.

Nicio dificultate la preluarea bagajelor.

Afară, ne așteaptă un șofer pe care l-am angajat de acasă pentru transferul de la aeroport la hotel. Avem detaliile locului de întâlnire, însă aglomerația de oameni, lucruri, firme ne dă senzația că treaba e mai grea decât am crezut… capacitățile noastre perceptive sunt diminuate, suntem pe drum de aproape 30 ore, dormind prea puțin în avioane. N-a fost așa de greu, omul aștepta exact acolo unde ni se spusese.

Drumul te familiarizează deja cu complexitatea Thailandei. Lângă aeroport, case în stil european. Apoi, înșiruire de construcții în stil local și în stil ”globalizat”, care dezvăluie coabitarea îndestulării cu sărăcia: micile magazine locale, cu mărfuri aglomerate fără o ordine vizibilă pentru mine, stau alături de firme cunoscute internațional. Culori-culori-culori peste tot. Traficul e mare, cu mașini de toate dimensiunile și mărcile, însă destul de fluent. Vegetația e specifică, copaci și flori ale căror nume nu le știu (cu foarte puține excepții); departe de wow-ul pe care îl așteptam… Șoferul vorbește foarte puțină engleză, cu o pronunție specifică locului, iar engleza mea pentru conversația obișnuită e destul de limitată (citesc mult, conversez puțin) și înțeleg greu ce vrea să spună, așa că vorbim atât cât e necesar și suficient pentru treaba pentru care l-am angajat.

Hotelul ne așteaptă cu bagaj preluat direct din taxi și uși deschise de o persoană zâmbitoare din staff, ca în marile lanțuri hoteliere. Chek-in rapid și foarte amabil. Ajung in cameră… ei, aici chiar nu-mi place: camera are vedere la mare, așa cum cerusem, însă e zgomotoasă, mică, nerenovată demult, iar când deschid ușa la balcon mă izbește un miros de toaletă publică. Sun la recepție, spun ce mă nemulțumește și primesc răspunsul – pe care îl știu deja, pentru că l-am auzit de multe ori și în hoteluri europene – ”It s nothing we can do”. Încearcă să mă convingă că mirosul vine de la mare. ”Nu e camera pe care am contractat-o – îi spun recepționerului – eu nu plătesc această cameră, aștept să găsiți o soluție”. În câteva minute, cineva din staff e la mine în cameră, spun din nou ce mă nemulțumește, iar după alte câteva minute mi se propune o nouă cameră. Nu mai are vedere la mare, e la parter, însă e spațioasă, recent renovată, cu deschidere directă într-o mică grădină cu piscină, am terasă proprie în grădină și, cu totul surprinzător, aud muzica valurilor, care acoperă zgomotul străzii!

Căutăm să intrăm în ritmul locului – sunt multe ore diferență de fus orar, iar dacă ne culcăm prea devreme (câtă nevoie am să dorm!), sigur ne vom trezi prea devreme și vom rata ziua următoare. Ignorăm oboseala, ne punem costumele de baie, ieșim, taversăm strada aglomerată și … renunțăm la înot și plajă! Surpriză foarte neplăcută: citisem mult despre fabuloasa Mare Andaman, dar ce văd – și ce aveam să văd în zilele următoare pe tot litoralul din Phuket, cu puține excepții – e o apă tulbure, poluată de zeci de ambarcațiuni foarte zgomotoase. Pare că societatea de consum implantată într-o lume săracă ne activează masochismul psihic: ochii și urechile tale suferă, tot corpul tău suferă, creierul tău suferă, dar dacă tot ai dat bani mulți raportat la veniturile tale, singura soluție e să găsești plăcere în suferință… și să povestești după aceea ce grozav a fost în Thailanda, însoțind povestea cu cele mai frumoase fotografii pe care le-ai putut face; că, altfel, cine îți dă Like pe Facebook?

Deocamdată, ne mulțumim să ne plimbăm pe țărm, călcând printr-un câmp de animăluțe – seamănă cu niște păianjeni mari – care aleargă pe nisip cu o viteză de necrezut. Nu-mi asum riscul vreunei înțepături defensive, așa că îmi pun sandalele, renunțând la plăcerea de a simți nisipul fin sub tălpi, și le urmăresc admirativ mișcările rapide. Într-adevăr, mirosul mării nu e cel mai plăcut aici, ipoteza recepționerului, deși falsă, se baza pe un fapt real.

Se întunecă devreme, în jurul orei 6 p. m., așa că ne întoarcem la hotel. Privesc mai atent împrejurimile: categoric, totul e dincolo de zona mea de confort, n-am stat niciodată, în vacanță, într-un cadru similar. Hotelurile pot arăta foarte bine, interiorul poate fi efectiv de 4 sau 5 stele, însă împrejurimile aduc un contrast nu tocmai confortabil, deși interesant; stâlpi de electricitate plini de fire, zeci de fire legate de fiecare stâlp, creează un pâienjeniș de-a lungul șoselei, în fața lanțului de hoteluri; aleg să mă concentrez pe ”interesant”.

Mergem să cinăm alături, într-o grădină: mâncare bună, prețuri pe măsură. Constat, din nou, că în jurul Thailandei sunt create multe mituri: da, poți mânca ieftin pe stradă – dacă îți asumi riscul igienei evident precare; te poți îmbrăca ieftin – dacă vrei produse pe care le găsești și în România în piețele ieftine; peste tot, se vinde aproape orice. Aveam să ies din zona de confort culinar a doua zi, hotărâtă să mănânc alături de oameni ai locului.

Încheiem ziua cu un masaj – aveam mare nevoie. Zeci de saloane. Alegem la întâmplare. Amabilitate stângace. Igienă absentă. Decepție. Mai mult decât nimic, deci util. Însă masajele pe care le-am făcut în România au fost de o calitate net superioară. (Aveam să mă bucur, peste câteva zile, la Thanyapura, de cele mai relaxante și eficace masaje pe care le-am făcut vreodată).

---

VIZUALIZĂRI: 6478 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI