Pragmatic și nostalgic, despre despărțirea de un loc de suflet

TIPĂREȘTE

Contrar aparențelor, despărțirile de Mallorca nu au fost întotdeauna plăcute și pline de nostalgie, așa cum ar fi fost normal să se întâmple. Le voi lua în sens invers cronologic, tocmai ca să închei cu cea mai proeminentă în amintirea mea, cea din 2006 (încheind, astfel, serialul despre insula mea de suflet cu prima călătorie :) ).

Ultima despărțire, din 2017, a fost cea mai neplăcută dintre toate. Aceasta tot din cauza agenției de turism, în combinație cu incompetența check-in officers de la aeroport. Ce s-a întâmplat, de fapt? Încă de când s-au achiziționat biletele de avion, în agenția românească s-a făcut o greșeală la rezervare (am fost trecută ca “sex masculin”) astfel încât pașaportul nu a fost acceptat de baza de date spaniolă (cea de la aeroport). Astfel încât, cu toate că am fost printre primii la coada de check-in (aceasta însă a mers groaznic de încet: a doua casă, la care stăteam noi, s-a blocat douăzeci de minute la o singură familie), ne-am trezit printre ultimii rămași fără bilete, iar când pașaportul nu a fost acceptat de baza de date, căutarea unei soluții a mers ca melcul. Ne-au ținut acolo pe loc (în timp ce ceilalți pasageri plecaseră) până cu aproximativ 30 de minute înaintea decolării (funcționarul de la check-in, în afară de câteva telefoane în urma cărora nu a venit nimeni, nu s-a putut gândi la nimic). Am chemat-o și pe ghida responsabilă de grupul nostru, care era jos la primirea turiștilor din următorul schimb – a cerut lămuriri în spaniolă de la funcționarul de la check-in, după care m-a asigurat că nu există îndoieli că biletul este al meu și că se va rezolva. Apoi s-a scuzat că are pasagerii jos și s-a strecurat de la locul problemei... Într-un final, o altă funcționară de la check-in (de la o casă vecină, deja liberă de ceva timp) a reușit să tipărească boarding pass-ul (exista o metodă, desigur). Apoi, cu boarding pass-urile în mână, am alergat efectiv prin security control și tot aeroportul ca să ajungem fix când începuse îmbarcarea. În avion, mi-am dat seama brusc că bagajele noastre de cală aveau mari șanse să nu fie în avion (plecasem prea târziu de la check-in ca să le mai fi adus cineva la timp) așa că zborul nu a fost prea plăcut. Din păcate, așa a fost, nu a ajuns nici unul cu cursa respectivă, le-am primit în următoarele 48 de ore, după ce unul din ele s-a mai rătăcit încă o dată, pe aeroportul din Frankfurt (!).

Aceasta, din fericire, a fost despărțirea cu cele mai multe peripeții. Plecarea din 2016 a fost mai normală, exceptând coada de la check-in care, de asemenea, a mers foarte încet - aici adaug sfatul, pentru cei care intenționează să viziteze Mallorca, să ia pașaportul în loc de buletin. Buletinul nu este acceptat de baza de date spaniolă și datele trebuie completate manual în computer, de aceea eliberarea boarding pass-ului dureaza mai mult în aceste cazuri. În 2016, noi am scăpat mai repede de această coadă, tocmai pentru că aveam pașapoarte.

Chiar dacă au fost lipsite de surprize neplăcute, plecările din 2015 și 2016 au fost puțin mai dificile din cauza orarului de zbor al charterului, care pleca spre București seara la 21,10. Transferul la aeroport se făcea abia la ora 18, lucru care făcea plecarea obositoare, pentru că ziua devenea foarte lungă și încărcată de activități. Astfel, în 2015, la hotel Oleander, a trebuit să ne lăsăm bagajele într-o cameră de la etajul 1 și să ne facem un program de servit masa și plimbare pe promenada de lângă plajă (nu era prea cald, din fericire, așa că am găsit cu ce să ne umplem timpul vreme de cinci ore). La plecare, am observat că nemțoaicele foloseau camera de bagaje (o cameră obișnuită) ca pe o cameră de hotel – au venit de la plajă, și-au făcut duș, etc.

În 2016 am beneficiat de tendința hotelului Taurus Park de a scoate bani din orice – și anume, se putea face check-out târziu contra unei sume diferite în funcție de numărul de ore de prelungire (cred că 13 euro a fost în cazul nostru). Am acceptat destul de repede oferta, care mi-a oferit posibilitatea să fac bagajele în liniște și să plecăm odihniți la aeroport. Spre deosebire de alți ani, în 2016 chiar m-am bucurat că plecam, pentru că adolescentul meu nu se simțea bine.

Închei acest serial cu amintirea plecării din 2006, care mi-a rămas foarte vie în minte, pentru că era prima dată când nu îmi doream să mă întorc în România :).

Miercuri, 30 august 2006. Iată-ne înapoi în România... Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate. Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. (…) Plecăm împreună cu ceilalţi doi musafiri, care tocmai au sosit, să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. Andrei şi Violeta au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura și viroza ne doboară, ne revenim la umbră cu niște antiinflamatoare (…). În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat Teo, ne-am fi rătăcit. Teo cere în spaniolă locuri la fereastră, apoi ne însoțește spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu Violeta şi Andrei. După check in şi security, nu găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez: ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. (…)

Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul de la aeroport până acasă... nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea Dana şi prietenul ei şi-au făcut din nou timp să vină să ne ia. Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...

---

VIZUALIZĂRI: 9888 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI