Lisabona reflectată unghiular, într-o oglindă vieneză (I): orizontul unei destinații-miraj

TIPĂREȘTE

Continuarea review-urilor anterioare nu este una în sens cronologic (o întoarcere pe firul amintirii ar avea ca stație următoare Barcelona), ci una în sens logic (simetric...).

De pe malul însorit al Atlanticului, din Miami (vezi impresii, vezi impresii), conexiunea se face cu celălat mal al Atlanticului, cel din Portugalia, pe care l-am văzut într-un iunie 2013 la fel de tăios ca briza aspră a oceanului, care este cea mai pregnantă amintire a mea din această călătorie.

Dar malul acesta al oceanului, despre care vorbesc acum, s-a lăsat la fel de greu văzut ca o Fata Morgana, și puțin a lipsit să dispară cu desăvârșire... Așadar, călătoria s-a hotărât în pripă, cu zece zile înainte, fiind vorba de un workshop de câteva zile cu experți din toate țările europene, într-un proiect al European Agency.

Biletul de avion, luat de organizatorii din Bruxelles, presupunea o escală la Viena, unde trebuia să iau un avion al companiei Tap Portugal. Călătoria a decurs normal până la un moment dat, când am ajuns în sala de așteptare pentru zborul Viena-Lisabona. Însă timpul se întinde ca un elastic uzat… până când devine clar că avionul are o problemă: suntem anunțați, din oră în oră, că nu s-a remediat (fără să se spună ce s-a întâmplat). Astfel trec patru ore, până spre ora 18,00... Din câteva conversații cu românii care fac parte din grupul stresat din sala de așteptare, am aflat că Portugalia este o țară populară și foarte primitoare, că sunt destul de mulți români la Lisabona, iar situația lor este mai bună decât dacă ar fi rămas în țară. Aceiași români spuneau că zboară regulat cu compania Tap Portugal și că sunt o companie bună și serioasă (dar stau prost cu comunicarea, i-am completat eu în gând…)

Acum, retroactiv, spun în continuare că a fost o gestionare a crizei foarte proastă din partea companiei aeriene. Dacă ar fi oferit informații și opțiuni, ar fi fost mai puțin stresant și pentru pasageri. În schimb, am fost ținuți într-o sală de așteptare, și de-abia după ora 18,00 am fost trimiși la o coadă la un ghișeu, pentru a fi înregistrați și a primi cazare. Cu această ocazie am aflat că avionul avea o piesă defectă, iar compania a încercat să împrumute piesa de la o altă companie, care avea piesa respectivă și nu a vrut să o dea (?!). Înregistrarea la ghișeu s-a făcut atât de prost și de încet, încât a mai durat încă două ore de stat la coadă în picioare, până să se facă aceste formalități (și astfel am aflat că nu doar românii se organizează prost). În fine, ajunsă printre ultimii la ghișeu, am optat pentru cazarea lângă aeroport (altă opțiune nu avea sens).

Hotelul NH Wien Airport, plasat chiar lângă ieșirea pietonală, este un hotel de patru stele care se adresează, probabil, turiștilor aflați în tranzit. Ca poziție, este o alegere foarte bună chiar și pentru cineva care ar vrea să viziteze orașul: metroul care lega aeroportul de oraș era la câțiva pași (eu nu l-am luat, era déjà trecut de 9 seara când m-am văzut instalată în camera de hotel). Camera, spațioasă, deși puțin cam clasică, părea odihnitoare, iar cina bogată și rafinată, în stil bufet, a fost o infuzie de prospețime după oboseala din aeroport. Un detaliu incitant a fost pianul imens din holul hotelului, la care un interpret (angajat de hotel, probabil) cânta piese clasice, imprimând atmosferei o notă selectă.

A doua zi, o gestionare în continuare proastă a problemei: nici un fel de anunț, nici telefonic, nici în holul hotelului, nici la informații la aeroport. Așa stând lucrurile, am predat camera la prânz și am revenit în sala de așteptare, cu gândul că măcar avionul care trebuia să plece în ziua respectivă era valid…. Pe la ora 13,00, s-a făcut un anunț care ne-a surprins: în sală trebuiau să rămână doar pasagerii de astăzi, iar cei de ieri trebuiau să meargă în altă sală de așteptare, până când se înlocuia piesa defectă (cu alta nouă care fusese adusă de la Lisabona). Când am mai auzit și asta, am insistat că vreau să plec cu primul avion, explicând că merg cu un scop profesional și călătoria era scurtă (ceilalți, cum am aflat, au mai așteptat încă o oră).

În fine, aveam să văd Lisabona! Nu o dată mă gândisem, în ultimele 24 de ore, că am pierdut destinația și mai bine caut un avion înapoi… Ajungem în bune condiții și, de la primul pas în oraș, recunosc descrierile pe care le auzisem în aeroport. Oamenii sunt foarte plăcuți, amabili, mereu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă cumperi doar o cafea de 1 euro sau un corn de la o tonetă; prețurile sunt, la unele produse, sub cele românești. Impresia asupra arhitecturii și străzilor a fost de oraș aerisit și cochet, croit pe dimensiuni mai mici decât Barcelona (pe care aveam să o revăd curând) și mai degrabă modern decât tradițional sau istoric în ceea ce privește designul exterior. Lipsea grandoarea străzilor și bulevardelor barceloneze, însă mozaicul trotuarelor care se asorta discret cu tonalitatea gri a clădirilor crea echilibru în tot tabloul. Pe de altă parte, lipsa mașinilor bară la bară și a înghesuielii pe străzi era o senzație deosebită pentru oricine ar fi venit dintr-o capitală haotică precum Bucureștiul.

În fine, ajung la hotelul conferinței, unde eram cazați (Olissippo Oriente): un hotel plasat central (ușor de ajuns de oriunde), decent dar modest. Deși teoretic are tot patru stele, Olissippo Oriente nu egalează nici pe departe luxul de la hotelul NH din Viena. De-abia ajunsă la hotel, iau legătura cu organizatorii, iar ei apar destul de repede în hol, privindu-mă uimiți și plini de compasiune: da, aflaseră că a fost o problemă cu avionul, erau cinci experți în avion și doi dintre ei i-au anunțat că pleacă înapoi. Dar ceilalți doi, care trebuiau să vină și ei, unde sunt totuși? mă întreabă ei. Le explic că am venit cu primul avion și că, fără îndoială, vor apărea și ceilalți destul de repede (eu nu îi cunoșteam, nu știam că fuseseră în avion). Mi se dă mapa conferinței, sunt informată succint cum a decurs prima zi și sunt invitată să iau parte la restul programului.

Se pare că ajunsesem la partea cea mai plăcută a zilei, care cuprindea o cină festivă pe malul Atlanticului, la restaurantul d’Bacalhau (Santa Maria Dos Olivais) … În grupul de experți potențial necunoscuți, fac repede cunoștință cu câțiva din Europa de Sud-Est și Centrală și localizăm repede cunoștințe comune din domeniu, și, fiecare povestind despre țara și proiectele lui, atmosfera se încălzește ca la asemenea ocazii. Era și nevoie, pentru că în plimbarea de un sfert de oră pe malul Atlanticului către intrarea restaurantului, vântul puternic care sufla voios în acea seară ne blocase aproape... Cina care a urmat apoi a urcat vertiginos în topul cinelor festive la care am fost vreodată… (deși îmi amintesc, cu o egală plăcere, de o cină festivă la un workshop din Salonic, în 2009 :) ). Vedetele serii au fost niște sortimente de pește oceanic de care nu auzisem vreodată, și vinurile (albe și rose) extrem de fine și savuroase.

În fine… voi trece peste experiența plăcută a conferinței (grupul comunicativ pe care l-am creionat mai sus a fost la fel de cald și în continuare, iar experiența de tip workshop interesantă) și voi reveni, în review-ul următor, cu impresiile legate de ținta personală a călătoriei mele: malul Atlanticului.

---

VIZUALIZĂRI: 2769 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI