Bună seara, Lisabona! Bine te-am găsit!

TIPĂREȘTE

Bună seara, Lisabona! Bine te-am găsit!

Îmi venea din ce în ce mai greu de gând să scriu despre această minivacanță fiindcă trecerea implacabilă a timpului a transformat-o deja în istorie, însă mi-am luat inima în dinți și, mulțumită soțului meu care m-a impulsionat și fotografiilor cu ajutorul cărora am rememorat pas cu pas cele petrecute, m-am apucat să așez pe hârtie firul acestei mici aventuri pe care am ținut-o oarecum sub tăcere, dar care ne-a adus o satisfacție deosebită în pofida pandemiei ce ne apasă existența. Însă, cum nici anul acesta nu pare să difere prea mult (deocamdată) față de precedentul și trebuie să ne adaptăm din mers condițiilor din ce în ce mai vitrege de călătorie, m-am hotărât să povestesc cum a decurs această experiență din care s-ar mai putea extrage câte ceva util. Acu’ trebuie să ne punem speranța în certificatul de vaccinare care ne-ar putea asigura vacanţa visată pe meleaguri lusitane.

Îmi plac surprizele frumoase (de fapt, cui nu-i plac?!), fie că e vorba de cele pe care să le fac eu, fie că-i vorba de cele care mi se fac, ideea ar fi că acestea ne aduc bucurie în suflete. În luna octombrie avem câteva evenimente de sărbătorit și încercăm să le facem cât mai agreabil cu putință, în ultimii ani în minivacanțe pe unde s-a putut. Anul trecut nu părea să se concretizeze nimic în afara țării din cauza situaţiei de-o trăim, însă după întoarcerea din Santorini, singura destinație, despre care îmi era „bombardată” zilnic cu notificări căsuța de e-mail, era Lisabona. Adevărul este că în acea perioadă, aproape toate țările UE se „îngălbeniseră” , în timp ce Portugalia rămăsese „verde” și nici nu pretindea la intrarea pe teritoriul său un test covid pentru cetăţenii comunitari. La doar două zile după ce am revenit acasă, Portugalia a intrat pe lista galbenă de unde a ieșit de curând, însă condițiile de intrare pe teritoriul său nu mai sunt așa de lesnicioase.

Pe de altă parte, Lisabona era un loc la care soțul meu visa de mult timp, (bine și eu, dar acum el era sărbătoritul, lui îi era adresată surpriza), însă zborul până acolo nu fusese ieftin niciodată. De data asta, n-am mai rezistat și am riscat, gândindu-mă că dacă n-o fi să iasă, puțin peste 600 lei (ambele bilete) nu mai era o pierdere așa de mare pe lângă altele deja întâmplate. Așa că am cumpărat biletele de avion (de la wizzair) fără să scot o vorbuliță, așteptând să văd cum decurg lucrurile până în ultima decadă a lunii octombrie când ar fi trebuit să plecăm. Zilele treceau și, spre bucuria mea, nu se ivea nimic rău, aproape că minivacanța se prefigura la orizont. Totuși cu o săptămână mai devreme de data zborului, era cazul să deschid subiectul, măcar că trebuia să anunțăm la serviciu că ne luăm câteva zile de concediu, deci surpriza trebuia dezvăluită. Nu vă spun ce bucurie enormă am produs, ce ochi mari și ce entuziasm am creat! Nu-i venea să creadă că, dacă nu intervenea nimic rău, într-o săptămână vom fi fost în Lisabona!

Pe repede înainte, m-am orientat și la o cazare, apoi m-am aplecat spre condițiile de călătorie spre Portugalia, dat fiind că pentru noi era ceva oricum în premieră, însă acum mai aveam și nebunia asta de covid pe cap. Am citit pe maeportugalia că pentru a intra în Portugalia este nevoie pentru fiecare de un formular de localizare pe care noi am preferat să-l completăm online (deh, căpătaserăm experiență de la cel grecesc!), deși era posibil de completat și unul pe suport hârtie care se putea descărca pur și simplu, de fapt un fel de declarație în care să spui unde vei locui pe parcursul șederii. Aplicaţia este disponibilă în mai multe limbi, dar nu română, însă am ales engleza şi a fost ok. Am primit e-mailul de confirmare, apoi nerăbdarea şi emoţia puseseră stăpânire pe noi, mai aveam un pic până la plecare. Soţul mă întreba: Te-ai orientat ce facem şi ce putem vedea pe acolo în patru zile? Te-ai uitat și tu pe prognoza meteo? În ordinea întrebărilor, am răspuns şi eu evaziv: Îhî! Plouă! Să luăm cu noi pelerinele de ploaie şi ce ne-o mai trebui...

Am zburat cu wizzair mai mult de patru ore şi jumătate într-o aeronavă cu multe conaţionale cu fuste creţe înflorite, însoţite de mulţi puradei şi conaţionali bruneţi purtători de pălării cu boruri largi, sosind în Lisabona când se înserase şi ploua mărunţel, atât cât să ne enerveze. Cel puţin aerul era călduţ, dacă n-ar fi fost umed, ar fi fost perfect. În avion mă tot întrebam cum or fi reuşit majoritatea companionilor noştri de zbor, care nici nu prea ştiau să scrie/citească, darămite o limbă străină, să completeze formularele, însă m-am lămurit repede, din discuţiile libere purtate cu voce forte între ei de parcă erau singuri pe câmp, că agenţiile de la care cumpăraseră biletele de avion se ocupaseră şi de partea de documente de intrare în Portugalia.

Uriaşul aeroport al Lisabonei, Humberto Delgado sau Portela după cum este cunoscut mai bine, era destul de gol la ora sosirii noastre (aprox. 19,30 ora locală) cam aşa cum lăsaserăm în urmă şi Otopeni-ul nostru de parcă era părăsit, semn că a călători nu mai era deloc o îndeltnicire umană obişnuită, ci mai degrabă una rară, aproape privilegiată. După cum citisem, ştiam că aproape de ieşirea din aeroport se găseşte un punct info de unde se poate cumpăra Lisboa Card sau cartele Carris VivaViagem valabile pe mijloacele de transport în comun.

Ne deciseserăm să ajungem în centru cu metroul, deşi aveam la dispoziție și autobuz, și taxi, şi aerobus, ba chiar și gazda aleasă ne ofertase pentru un transfer privat. Aeroportul se află la aproximativ 7 km nord-est, transferul dinspre/spre acesta nefiind deloc dificil. În Lisabona există 4 magistrale de metrou (roșie, galbenă, verde, albastră) , dintre care cea roşie leagă aeroportul de centru, între staţiile Aeroporto şi São Sebastião. Însă, în apropiere, există conexiuni cu alte magistrale în alte staţii, astfel că metroul acoperă bine orașul, fiind excelent pentru deplasările turistului în zona centrală şi nu numai.

Lisboa Card repezintă un instrument complex, individual, ce asigură atât transportul pe mijloacele în comun (mai puţin pe aerobusul care este acoperit doar 50%), inclusiv trenul spre Sintra şi Cascais, cât şi numeroase avantaje la accesul multor obiective turistice (muzee, monumente, evenimente culturale, chiar magazine), de la reduceri variabile la preţul biletelor, până la gratuitate. Nouă ni s-a părut varianta ideală în condiţiile date cu dezavantajul că intervalul maxim pentru care se poate achiziţiona este de 72 ore (trei zile) de la prima utilizare, iar noi stăteam patru, prin urmare, pentru ultima zi trebuia să ne orientăm fie la altul valabil o zi, fie la un card VivaViagem valabil doar pe mijloacele de transport.

Lisboa Card nu este ieftin (20 € pentru 24 ore, 34 € pentru 48 ore, 42 € pentru 72 ore), însă în opinia mea, merită toţi banii, până la ultimul cent, utilitatea sa fiind dovedită foarte repede. Poate fi achiziţionat cu numerar sau cu cardul, iar la cumpărare, pe lângă recomandări şi explicaţii, am primit un ghid foarte util despre folosirea acestuia, o hartă amănunţită a metropolei şi o broşură cu câteva cupoane de discount ce puteau fi utililzate în câteva locuri sau pentru câteva excursii opţionale. Aşadar, pe timpul şederii în oraş, transportul cu metroul a fost o variantă foarte utilă şi facilă.

Însă, imaginea iconică a Lisabonei era pentru mine cea a tramvaiului galben, de epocă, plimbându-se pe străzile pietruite din inima urbei. Fireşte că am ţinut neapărat să-l încerăm şi noi, dar şi pe cel obişnuit, însă cel mai mult ne-am dorit să experimentăm urcatul/coborâtul cu ascensoarele faimoase: Santa Justa, Elevador da Glória, Elevador da Bica. Toate acestea sunt incluse în LisboaCard, aşa că le-am folosit fără oprelişti, mai cu seamă că am avut cazarea exact lângă Elevador da Glória şi în apropiere de ascensorul istoric Santa Justa.

Dar, foarte mult ne-am plimbat pe jos, la pas, fiindcă aşa se simte oraşul cel mai bine, privindu-i cu multă admiraţie clădirile îmbrăcate în azulejos, luându-i străduţele la picior, păşind pe calçada portuguesa (pavajul din piatră) aranjată în felurite modele de alb-negru, uneori migălos, de cele mai multe ori artistic.

Dacă în primele trei zile am avult la dispoziţie Lisboa Card de care am uzat atât cât am putut, pentru cea din urmă zi ne-am hotărât să ne cumpărăm câte o cartelă VivaViagem valabilă 24 ore pe toate mijloacelede transport în comun la preţul de 6,40 € fiecare. Am efectuat operaţiunea de la un automat din staţia de metrou Restauradores, însă există mai peste tot la metrou asemenea aparate.

Lisabona nu este un oraş cu un centru istoric foarte mare aşa cum îmi făcusem eu impresia din filmuleţe sau din ce citisem, mai degrabă mi s-a părut destul de compact, uşor de străbătut. De altfel, capitala Portugaliei, deşi a doua cea mai veche capitală europeană, după Atena, este un oraş cu o populaţie în jur de 600.000 locuitori, însă la care se adaugă zonele metropolitane ce depăşesc două milioane de suflete.

Pe noi, ca pe oricare turişti veniţi prima dată în Lisabona, ne interesa zona sa centrală şi cartierul vestic Belém, iar curând aveam să descoperim cu bucurie că distanţele nu sunt prea mari şi o putem parcurge la pas fără probleme. Centrul istoric prin care am reuşit să ne învârtim, practic inima oraşului, se desfăşoară pe câteva coline şi întinderea joasă dintre acestea, până la fluviul Tejo (Tajo sau Tagus) ce-şi pregăteşte întâlnirea cu Oceanul Atlantic. Deşi totul se rezumă până la urmă la urcat şi coborât trepte, ne-am descurcat fie per pedes, fie cu funicularele, am pendulat cu uşurinţă între vestitele sale cartiere: Bairro Alto, Baixa, Chiado, Alfama, Mouraria, Graça în iniţiativa de a străbate oraşul la picior. Când ne cuprindea oboseala, ne foloseam de mijloacele de transport în comun, însă pentru a ajunge în Belém, situat cam la şase km vest de Baixa (oraşul de jos), era musai de apelat la tramvai, spre exemplu.

Despre Lisabona mi-am format repede o impresie puternică, în care se împleteau armonios frumoasele clădiri ale căror faţade sunt împodobite cu azulejos, străzi înguste, abrupte şi şerpuite, monumente şi bazilici maiestuoase, o fortăreaţă semeaţă în vârf de colină (São Jorge), cartiere vechi cu farmec de epocă, excelentele miradouros (puncte de belvedere) de unde oraşul se surprinde minunat indiferent de unghi, pieţe largi, superbe, poduri impresionante, nenumărate muzee, galerii de artă, centre culturale şi comerciale, etc.

Din păcate, din cauza pandemiei, imaginea clasică a Lisabonei era ştirbită de lipsa concertelor de fado, iar ritmul vieţii vibrante a metropolei era încetinit, deşi şi acum capitala portugheză era vizitată de turişti, însă în număr mult mai mic. Pentru noi acest aspect a constituit un mare avantaj, nefiind nevoie să pierdem timpul pentru a aştepta la obiective turistice, mijloace de transport în comun, restaurante, cafenele, etc. Oh, nu, nicidecum Lisabona nu era pustie, însă era o idee mai tristă faţă de tumultoasa urbe din alte vremuri. Îşi confirmă supranumele de cidade branca (oraşul alb) dat urmare luminii sale minunate, iar printre acoperişurile roşcate ale caselor se pot vedea înălţându-se, atunci când te afli într-un punct de belvedere, reperele sale arhitectonice: clădiri în stil manuelin, baroc, gotic, tradiţional portughez şi art deco.

Dezinfectarea mâinilor oriunde ai fi intrat şi portul măştii inclusiv pe stradă, în aer liber, erau măsuri obligatorii, excepţie doar în timpul mesei când aceasta se îndepărta, la fel şi măsurarea temperaturii se practica aprope peste tot în spaţii închise.

În orice condiţii, Lisabona mi s-a părut un oraş cu foarte mult farmec, care se dezvăluie încetul cu încetul celor care sunt dispuşi să se cufunde în atmosfera locului, să respire oraşul şi să-şi potrivească pasul cu cel al locuitorilor săi.

Mai întâi de toate, ţin să spun că, în ciuda previziunilor deloc fericite ale vremii, am avut parte de picături de ploaie doar în seara în care am ajuns, din ziua următoare vremea s-a sucit în mod neaşteptat devenind senină şi însorită, spre enorma noastră bucurie când priveam cu recunoştinţă spre albastrul cerului.

În atare situaţie, prima zi am dedicat-o în exclusivitate oraşului pentru a face cunoştinţă cu acesta şi a ne familiariza cu principalele sale atracţii turistice pe care acum le vedeam pe viu şi ne făcea plăcere să le recunoaştem cu uşurinţă după ce le vizionaserăm în fotografii sau filmuleţe.

Am avut norocul să fim cazaţi în Bairro Alto (Oraşul de Sus), în vecinătatea Miradouro de São Pedro de Alcântara care ne-a oferit o primă vedere panoramică asupra Lisabonei care ne-a lăsat cu gura căscată. Nu ne mai venea să plecăm de acolo. Totuşi ne-am desprins din acel loc şi, cu harta în mână, am purces la explorat Oraşul de Sus luând-o spre Igreja de São Roque, apoi spre Praça de Luís de Camões, pe urmă la Elevadorul de Santa Justa, după ce fuseserăm în Largo do Carmo, lângă Convento do Carmo, o vestită biserică gotică în ruine, fără acoperiș, distrusă de marele cutremur din 1755, acum muzeu.

Ascensorul Santa Justa ne-a coborât în Baixa (Oraşul de Jos) , dar nu înainte să ne bucurăm de altă imagine de sus asupra Lisabonei, din cel mai înalt palier al construcţiei de metal. Apoi, aveam în gând să parcurgem la pas Rua Augusta) ce ne ducea la malul fluviului, în splendida Praça do Comércio, unul dintre simbolurile capitalei portugheze. Am respirat aerul de la ţărmul apei şi am luat-o spre Alfama, având în minte să ajungem la Catedrala Sé şi Castelul São Jorge pe care să le vizităm detaliat, în special pe cel de-al doilea.

Seara ne-a prins în Praça Dom Pedro IV (Rossio) unde am fost abordaţi cât se poate de diplomat şi civilizat de un bărbat care vroia să ne vândă droguri. Am refuzat politicos, lucru care nu l-a împiedicat să reia propunerea şi în serile următoare, deşi primea acelaşi răspuns negativ.

A doua zi plănuiserăm s-o petrecem în Belém unde, Slavă Domnului, aveam ce vizita: Turnul Belém, Mosteiro dos Jerónimos, Monumentul Descoperirilor. A urmat o pauză de masă la celebrul local unde vedeta este Pastéis de Belém, apoi vizită la Muzeul Trăsurilor şi la bizareria ştiută drept LX Factory (a se citi un centru de artă futuristă). Până să se însereze, ne-am întors pe străzile din Baixa.

A treia zi de dimineaţă, după micul dejun, am plecat la Sintra cu trenul pe care l-am luat din gara Rossio, aflată la doar o aruncătură de băţ de cazarea noastră. Aveam puse atâtea pe listă că nici nu ştiam cu ce să începem, mai cu seamă că am fi vrut să ajungem şi la Cabo da Roca. În gara din Sintra ne-a ieşit în cale un autobuz care urma să plece în scurt timp spre Cabo da Roca şi în clipa aceea am ştiut clar că într-acolo vom călători şi noi. Zis şi făcut, după ce ne-am întors în gara din Sintra, am luat alt autobuz spre Parques de Sintra pentru a vizita cel puţin Palatul Pena pe care ni-l doream mult şi dacă mai rămânea timp şi alt obiectiv. A mai încăput şi Castelul Maurilor, după care am făcut cale întoarsă la gara din Sintra, cu alt autobuz şi de acolo cu trenul am revenit în Lisabona.

Cea de-a patra zi şi ultima, fiindcă aveam avionul târziu, după orele 20,30, era practic întreagă şi ne-am propus să luăm lucrurile lejer, fără ţinte, pentru a ne putea bucura cât mai mult de atmosfera Lisabonei.

Mai întâi am mai făcut un tur prin Bairro Alto, admirând a nu ştiu câta oară numeroasele graffiti de pe multe clădiri, apoi ne-am deplasat spre Praça de Luís de Camões, apoi spre Muzeul Farmaciei şi Igreja de Santa Catarina alături de care se găseşte un alt miradouro, am urcat şi coborât cu Elevador da Bica.

Apoi am vrut neapărat să ne plimbăm cu faimosul tramvai galben (28E) , pe bună parte din traseul său din centrul istoric, nu doar câteva staţii aşa cum se întâmplase până atunci, admirând din mers clădirile, străzile, trecătorii de la fereastra fără geamuri a tramvaiului de epocă, fără îndoială, una dintre emblemele capitalei portugheze.

Ne-am pierdut pe urmă pe străduţele Alfamei, am surprins privelişti ce-ţi taie răsuflarea din punctele de belvedere din zonă, apoi ne-am mutat în pieţele mari din zona zero: Praça Dom Pedro IV (Rossio), Praça da Figueira, Praça São Domingos unde ne-am delectat cu un păhărel de Ginjinha, acel renumit lichior de cireșe portughez, în faţa unui local cu tradiţie ce-l comercializează de când se ştie.

După-amiază târziu, ne-am întors la cazare, ne-am recuperat băgăjelele şi am luat direcţia aeroport cu metroul, că doar ajunseserăm la finele vacanţei.

Lisabona, chiar şi în vremuri de pandemie, a fost minunată, noi am fost fericiţi că, în sfârşit, puseserăm piciorul pe pământ lusitan şi am încercat să ne bucurăm de fiecare moment portughez. Desigur că totul a fost prea scurt şi a trecut„ca un fum” gustând prea puţin din tot ce pot oferi capitala şi împrejurimile, însă nu ne rămâne decât să nădăjduim că într-o zi ne vom întoarce şi vom avea parte şi de alte atracţii celebre puse deocamdată pe lista dorinţelor.

Este inutil să spun că ne-a plăcut foarte mult chiar şi în condiţiile date şi că ne dorim cu ardoare o altă vacanţă pe aceste plaiuri.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=DHadIPkx7Qs

---

VIZUALIZĂRI: 5617 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI