Grădinile Cretei - Fodele, Chania, Rethymnon, Gordis, Phaistos, Zaros

TIPĂREȘTE

… Şi ziua de mâine vine, ca de obicei, mai repede decât mă aşteptam… Şi, din nou, la ora 9 dimineaţa, ne ocupăm locurile în autocar, pregătiţi pentru o nouă aventură!...

Aceasta urmează să fie prima excursie opţională şi, precum ne anunţă ghida, cea mai lungă din toate, având de străbătut cam 170 km spre vest, până la Chania şi înapoi. Din Anissaras, unde „locuim” temporar (la odihnitorul hotel „Zorbas Village”), ieşim rapid în autostradă, o cotim la dreapta, depăşim Heraklion, pe care se cheamă că l-am vizitat ieri (voi reveni cândva, îmi promit solemn!) şi, după încă vreo 20 km, facem stânga spre Fodele, satul de baştină al celebrului El Greco. Pe numele său adevărat Domenikos Theotokopoulos, pictorul s-a născut în Fodele (unii susţin că în Candia, denumirea veneţiană de la acea vreme a Heraklionului) în 1541; la vârsta de 25 de ani părăseşte pentru totdeauna insula natală, stabilindu-se întâi în Italia, unde intră sub protecţia unui cardinal, Alessandro Farnese, care îl ajută să câştige diverse comenzi. Stilul său aparte (influenţele bizantine, alungirea nefirească a chipurilor umane, care pare a se datora astigmatismului de care pictorul suferea) l-a făcut în curând nepopular, ceea ce l-a determinat să se mute în Toledo, oraş de care s-a îndrăgostit şi în care şi-a şi sfârşit zilele. A avut un fiu, pe Jorge Manuel, el însuşi pictor, al cărui portret realizat de El Greco şi expus la Academia de Arte Frumoase din Sevilla îmi stăruie încă în memorie. Deşi neapreciat de Curtea Regală de la Madrid, El Greco a avut destul de multe comenzi în Castilla, unde creaţia sa a fost efervescentă. Poetul Luis de Gongora spune despre el că „şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pânză”. Fire de artist, El Greco şi-a administrat prost averea şi a murit sărac şi aproape uitat. Îşi doarme somnul de veci în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, vegheat de picturile pe care le-a semnat cu numele său adevărat, scris cu caractere greceşti, deseori adăugând „cretan” sau „executat de un cretan” (Wiki).

Fodele este un loc liniştit, cu mulţi portocali şi cu căsuţe împodobite cu flori, care mă farmecă din prima clipă. Excursia noastră prevede doar vreo jumătate de oră de popas aici, deci iese din discuţie vizitarea Muzeului El Greco, organizat în aşa-zisa casă natală a pictorului, aflată la oarece depărtare, după spusele ghidei. Desigur, nici la vechea bisericuţă bizantină din apropierea muzeului nu avem cum ajunge. OK, mă voi răzbuna, cândva!... Deocamdată mă îmbăt cu parfumul florilor de portocali, mă plimb agale pe uliţele pietruite, admir zecile de suveniruri drăgălaşe, mă odihnesc un pic la umbra platanului secular aşa cum probabil o făcea şi El Greco cândva, citesc inscripţia de pe monumentul închinat pictorului (donat satului Fodele de către Universitatea din Valladolid; salut, Alina!), apoi traversez podul peste pârâiaşul care străbate localitatea, mă plimb puţin şi prin micul parc şi mă întorc la autocar, cu inima ceva mai plină de linişte şi frumos!

Din nou pe autostradă, go west! Mereu marea în dreapta, cu zeci de golfuleţe pitoreşti, cu plaje mărginite de flori de toate culorile, ici-colo moderne resorturi; pe stânga munţii Lefka Ori, cu cuşme de zăpadă pe vârfuri. Lăsăm în urmă silueta pestriţă a oraşului Rethimno, în care o să ne oprim la întoarcere şi ne grăbim spre fosta capitală a Cretei, Chania, loc pe care îl cunosc deocamdată doar din fotografii şi poveşti, dar de care simt că mă voi îndrăgosti :) ! Ce ţi-e şi cu simţirile astea, dom’le! Cum se mai adeveresc ele câteodată! Dar să nu anticipez.

Chania este un oraş construit pe ruinele vechii Kydonia. Aceasta a fost o aşezare înfloritoare în perioada romană, dar şi-a pierdut din glorie în timpul epocii bizantine. Veneţienilor le-a plăcut însă frumosul golf în care se găsea oraşul şi au construit o biserică, un palat şi case nobiliareîn interiorul unei fortăreţe. Vreo 2 secole mai târziu, au venit şi turcii şi le-a plăcut şi lor. Ei au construit o moschee, băi turceşti şi fântâni. Astăzi le putem admira pe toate acestea, destul de bine conservate. În 1897, după declararea autonomiei Cretei, Chania a devenit capitala insulei, locul său fiind luat ulterior de Heraklion.

Chaniei i se rezervă tot 2 ore pentru vizitare, ca şi Heraklionului, lucru care iniţial mă cam irită, dar mă adaptez rapid; oricum, o să mă întorc cândva! Autocarul ne lasă lângă Piaţa Centrală, în care deocamdată nu intrăm. O ocolim prin stânga şi ajungem pe o stradă mare; merg mai mult cu ochii pe sus, privirile fiindu-mi atrase de frumoasele balcoane de moştenire veneţiană. Lăsăm în dreapta Catedrala ortodoxă, iar pe partea opusă se inşiră una după alta edificii de cult ale altor confesiuni, alături de Muzeul Folclorului, pentru care, desigur, nu avem timp. Ajungem în curând într-o piaţetă centrată de o fântână veneţiană; în faţă, destul de aproape, se vede celebrul port. Ghida ne îndreaptă paşii însă spre stânga, pe o străduţă îngustă, pentru a ne arăta nişte clădiri vechi emblematice ale oraşului. Decorul este superb, inima mea rezonează perfect cu aceste locuri! Nu ştiu încotro să mă uit mai întâi, la fiecare pas e ceva demn de admirat: o uşă, un balcon, o floare, o terasă, o fântână… Ajungem şi la cea mai veche clădire „conservată” a Chaniei, din care a rămas din păcate doar un zid de culoare roz-cărămizie, în spatele căruia se vede crescând o vegetaţie luxuriantă, iar azurul cerului izbucneşte prin ferestrele fără geamuri. Puţin mai în faţă descoperim fosta primărie a oraşului, în prezent metamorfozată în hotel de lux, precum şi (încă) reşedinţa familiei Delfino, o familie cu vechi rădăcini veneţiene, care a transformat edificiul într-un boutique-hotel de 5 stele, cu un superb mozaic prezervat în curtea de la intrare!... Iaca am găsit şi cazare pentru următoarea mea escapadă în Chania :); mda, poate dacă îmi vând un rinichi… Dar să visezi nu costă nimic, nu?

Părăsim fără regrete lumea exclusivistă a hotelurilor cretane de lux şi, făcând dreapta, ajungem la mare! Portul veneţian cunoscut de mine din poze şi filmuleţe ni se desfăşoară în faţa ochilor în toată splendoarea sa! Încă o dată se dovedeşte faptul că viaţa bate filmul! Vechile clădiri veneţiene, de înălţimi şi culori diferite, sunt dispuse în semicerc în jurul portului; în faţa lor, terasele restaurantelor, care de care mai ademenitoare, îşi etalează aromele care se împletesc în cel mai fericit mod cu parfumul sărat al mării. Portul este aproape închis de un zid de apărare, care se termină cu un far. În partea de est, mândră relicvă a unor vremuri de glorie, moscheea Giali Tzamisi (Moscheea Mării) îşi oglindeşte cupola polilobată în apele albastre.

Din acest moment, programul impus al excursiei s-a terminat şi fiecare e pe cont propriu, să facă ce-l taie capul. Noi ne plimbăm puţin pe faleză, spre stânga, până la zidurile fortăreţei, pe care o vom vizita altădată, poate. Ne întoarcem şi ne agăţăm speranţele culinare de Taverna Amfora, pe care ne-o recomandase şi ghida, dar care ne face cu ochiul şi din punct de vedere cromatic: genul acela pe care te aştepţi să-l găseşti în Grecia, cu mese şi scaune din lemn vopsit în albastru, feţe de masă în carouri albe şi roşii, muzică grecească în difuzoare. Nu plecăm dezamăgiţi, simt şi acum gustul acelei minunate supe de peşte! :P Pentru că nu mai avem prea mult timp, luăm drumul înapoi, permiţându-ne luxul de a ne pierde puţin pe străduţele labirintice ale Oraşului Vechi, păstrând însă direcţia spre autocar. Intrăm preţ de câteva minute în Catedrală, apoi şi în Piaţa Centrală, o hală acoperită în formă de cruce, despre care am citit că a fost construită pe la începutul sec. XX după planurile Pieţei din Marsilia. Aici găseşti tot felul de mărfuri alimentare şi ne-, aşezate pe căprării, dar cel mai mult mă atrage taraba cu peşte. La capătul dinspre Strada Tzanakakis, unde ne aşteaptă autocarul, descoperim o micuţă cafenea foarte romantică, unde ne delectăm cu câte un fresh de portocale şi… luăm cafeaua la pachet, că nu mai avem timp :).

Şi stânga-mprejur spre Rethimnon! Pe numele său antic Ritimna, aşezarea a prosperat în vremea romanilor, apoi a decăzut, urmând a fi reanimată de vrednicii veneţieni, care i-au intuit imensul potenţial. Deci s-au apucat de treabă, aşa cum o mai făcuseră şi prin alte locuri pe care le cuceriseră: fortăreaţă, biserici, loggia etc, etc. Mai târziu, turcii şi-au lăsat şi ei bine-cunoscuta amprentă, mai ales înlocuind turle de biserici cu minarete de moschei. Rezultatul? O nouă perlă cretană, menită a ne bucura nouă inimile!

La intrarea în centrul vechi al oraşului Rethimno ne întâmpină o frumoasă biserică ortodoxă, de dată mai recentă, după aspect. Autocarul opreşte într-o parcare aproape de micuţul port veneţian, mărginit şi el de taverne care te îndeamnă la o dulce leneveală. Dar noi mergem mai departe, trecem pe lângă Loggia Veneţiană, căscăm gura la balcoane, uşi, ferestre şi alte abţibilduri tradiţionale, care nu mai contenesc să ne încânte. O străduţă îngustă are ca decor de fundal un minaret îmbrăcat în schele şi pornim într-acolo. Descoperim o veche moschee, pe care lumea o pozează din toate direcţiile. Eu pozez mai degrabă nişte ghivece cu flori care contrastează minunat cu alburiul zidurilor străvechi. Ajungem şi la una din relicvele veneţiene importante ale oraşului, Fântâna Rimondi; de pe la 1588, încadrate de coloane decorate cu capiteluri corintice, 3 capete de animale (lei?) scuipă apă proaspătă adusă din munţii din vecinătate întru îndestularea locuitorilor de la mare.

Doamna ghidă ne dă iar „pe loc repaus”, ne uităm la ceas şi ne înţelegem din priviri: la fortăreaţă! Nu e greu s-o nimereşti, orice drum care urcă nu are cum să ducă decât la Fortezza, cum au numit-o veneţienii care au construit-o pe deluşorul Palaiokastro, deasupra oraşului. Vara se poate vizita zi-lumină, adică de la 8:30 până la 19:30, cu preţul a 4 euro (3 pentru cei peste 65 de ani, 2 pentru copii, studenţi, elevi). Dar, spre deosebire de alte obiective turistice din Creta şi nu numai, intrarea la toaleta sitului costă suplimentar - 50 de cenţi;)

Zidurile înconjurătoare sunt foarte bine conservate, ca şi bastioanele de apărare, care oferă vizitatorilor superbe imagini panoramice cu oraşul şi cu marea. În incinta fortăreţei se păstrează câteva clădiri, precum Reşedinţa Rectorului, Casa Consilierilor sau Arsenalul. Cea mai impresionantă este vechea Moschee a Sultanului Ibrahim Han, care poate fi vizitată şi pe interior, uimind privirile prin cupola acoperită cu mozaic alb-cafeniu. Alături, o bisericuţă cu campanilă veneţiană aminteşte de originile creştine ale întemeietorilor măreţei fortăreţe…

***

În următoarea dimineaţă, ora 9 ne găseşte iarăşi proţăpiţi pe scaunele noastre din autocar, cu camerele foto agăţate la gât şi cu ochii minţii larg deschişi! Urmează o nouă întâlnire cu istoria, reprezentată întâi şi întâi de către situl arheologic Gortis. Drumul este el însuşi un spectacol, şerpuind pe partea vestică a Munţilor Idi, printe măslini şi viţă-de-vie. După vreo oră şi ceva, ajungem la vestigiile fostului înfloritor oraş roman şi bizantin, aflat în fertila câmpie a Massarei. Nu e un sit mare, vizita durează cu indulgenţă vreo 30 de minute, dar conţine relicve importante pentru istoria cretană; biletele de intrare costă între 2 şi 4 euro. Primul obiectiv care ne întâmpină, imediat dopă intrare, este vechea biserică Sf. Titus, protectorul insulei. Aflăm că acesta a fost primul edificiu creştin fondat de sfânt pe teritoriul insulei şi tot aici au fost martirizaţi 10 sfinţi în anul 250 d. C. Astăzi biserica este însă aproape o ruină, nu este permisă intrarea în interior şi, judecând după schelele care o susţin, înţeleg că e supusă unor lucrări de restaurare. Un măslin secular îşi împrăştie cu generozitate umbra în jurul său şi, după grosimea trunchiului, cred că e foarte probabil să rumege în sinea lui amintiri chiar despre Sf. Titus!

Ceva mai departe întâlnim vechiul amfiteatru, iar în spatele său o galerie în formă de arc de cerc, pe pereţii căreia stă încă scris cu caractere arhaice primul cod de legi civile al acestor meleaguri. Mergem mai departe, printre portocali înfloriţi, însoţiţi de susurul unui pârâiaş, ca să vedem şi platanul bătrân sub care legenda spune că marele Zeus ar fi sedus-o pe Europa! Ce să zic? Romantic decor!

Ne întoarcem spre intrare şi, în vecinătatea cafenelei-magazin de suveniruri, mai descoperim şi o mică galerie cu statui antice, multe dintre ele incomplete. O cafea grecească bună nu face rău niciodată, aşa că profităm de ocazie şi mergem mai departe!

Mai departe nu e foarte departe, ci la vreo câţiva km mai încolo, în parcarea unui alt sit arheologic, cel de la Phaistos. Da, da, acolo unde a fost descoperit celebrul disc de argilă, inscripţionat cu semne ciudate, care se succed în spirală pe ambele feţe şi al căror mesaj nu a putut fi încă descifrat. Istoria locului se pierde în neolitic, ulterior în aşa-numita perioadă minoică. Şi aici, ca şi la Knossos, s-au descoperit urmele unui protopalat (1900-1700 î. C.), unele păstrându-se până în zilele noastre (pavajul Curţii Centrale). Acest palat a trecut prin distrugeri şi reconstrucţii succesive, iar după 1700 î. C., ruinele au fost demolate, pe locul lor construindu-se un neopalat, care a funcţionat încă vreo 2 secole. Ceea ce vedem astăzi nu seamănă cu ceea ce se află la Knossos, în sensul că aici, după scoaterea la lumină a ruinelor, nimeni nu s-a apucat să ridice ziduri demult căzute, ci totul a fost lăsat aşa cum a fost găsit. Putem admira un frumos amfiteatru foarte bine conservat, precum şi contururile formate din pietre ale încăperilor palatului, cărora li s-au atribuit diverse scopuri. Există şi aici descrisă câte o aripă pentru fiecare semn cardinal, există şi apartamente regale, dar şi ruinele unui templu, probabil închinat zeiţei Rhea. Dacă mă întrebaţi care este amintirea mea cea mai vie de la Phaistos, o să vă răspund: un pâlc de maci roşii ca sângele ivindu-se cu nonşalanţă dintre vechile pietre albe!

Excursia continuă spre Zaros, un sat de munte vestit pentru puritatea apelor de izvor din zonă, ca şi pentru păstrăvării. Autocarul se strecoară cu multă îndemânare pe străduţele înguste şi ne debarcă lângă un lac cu ape de smarald, în care putem vedea cu uşurinţă peştii înotând. Peisajul e atât de frumos, că îţi taie respiraţia! Micul lac înconjurat de păduri, oglindind culmile semeţe ale munţilor – un tablou pe care ţi-l întipăreşti bine pe retină, să-ţi picure miere în suflet în clipele de plictiseală ale vieţii!

Ne plantăm şi noi la terasa unuia din cele 2 restaurante din apropiere, dar răcoarea muntelui şi înţelepciunea;) acumulată de-a lungul timpului ne gonesc în spaţiul acoperit; deşi mi-ar fi plăcut să ascult clipocitul apelor în timp ce mănânc de prânz, perspectiva de a-mi petrece următoarele zile în pat triumfă. Găsim însă o masă lângă fereastră şi asta ne mai îndulceşte regretele. Specialitatea casei e păstrăvul gătit în fel şi chip, aşa că eu comand paste cu păstrăv şi busuioc :P, iar Tati păstrăv la grătar. După masă, îl las pe Tati să plătească şi mai am timp să fac un tur de lac, cam în viteză. Din spatele restaurantului, o cărare prin pădure duce la o biserică veche bizantină, în care se slujeşte încă, dar evident că n-ar fi timp pentru vizitarea ei; ca să mă împace, ghida îmi spune că oricum ora nu e potrivită, călugării nu primesc vizitatori în jurul prânzului:(

Cam asta a fost şi cu ziua de azi! Iar în autocar, iar „acasă”, la „Zorbas Village”, unde vom petrece câteva ceasuri de relaxare. Mâine e o altă zi, o altă excursie ne aşteaptă şi abia aştept să înceapă!

---

VIZUALIZĂRI: 3939 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI