În inima Bolognei

TIPĂREȘTE

Desigur, primul loc de vizitat în Bologna nu poate fi decât Piazza Maggiore, inima orașului și depozitara celor mai importante mărturii ale trecutului său.

Iată-ne așadar pornind la drum (eu și verișoara mea), imediat după cazare, de pe Via delle Lame spre centru. Luându-ne după indicațiile gazdei noastre, Davide, care ne-a asigurat că n-avem nevoie decât de 15 minute pentru a ajunge pe jos. Privind retrospectiv, îl înțeleg: deși nu foarte tânăr (în jur de 45 de ani), omul era în mare formă ‒ după cum arăta, fusese și poate încă mai era sportiv de performanță. Numai că nouă plimbarea nu ne-a luat un sfert de oră, ci de trei ori mai mult, și asta nu numai pentru că am căscat ochii încolo și încoace.

Dacă înțelegeți ce vreau să spun…

Dar să revin.

Străbătând toată Via delle Lame, bucuroase de porticurile pe sub care înaintam în acea zi toridă, am aruncat la un moment dat o scurtă privire spre Mercato delle Erbe, despre care vă voi povesti câte ceva într-un alt review.

Ajunse în capătul străzii, am cotit la stânga și am pătruns pe Via Ugo Bassi, dreaptă și lungă, parte a decumanus maximus roman. Poartă numele unui martir al Risorgimento (1820-1870), mișcarea populară de renaștere și eliberare națională care a dus la unificarea statelor peninsulei într-un regat unitar. Preot romano-catolic, Bassi s-a alăturat trupelor lui Garibaldi iar când acesta a fost nevoit să se retragă spre San Marino, Bassi a fost prins, deferit tribunalului militar din Bologna și executat prin împușcare în 1849. În onoarea sa a fost ridicată o statuie.

Aspectul actual al străzii datează din perioada interbelică și reprezintă un exemplu tipic de planificare urbană fascistă. Casele vechi au fost dărâmate și în locul lor s-au ridicat clădiri masive simetrice, greoaie, cu linii drepte și coloane inspirate din antichitatea greacă. La adăpostul porticurilor funcționează o mulțime de magazine și câteva cafenele, baruri și gelaterii, autobuzele se strecoară printre pietonii nedisciplinați și în depărtare se zăresc deja Due Torri. Numai că până acolo ar mai fi timp de mâncat o pâine… sau o focaccia.

Adaug că pe această stradă, în Albergo del Pellegrino, a locuit în 1819 lordul Byron, al cărui comentariu malițios l-am citat în deschiderea primului review din acest serial vezi impresii. Pe plăcuța comemorativă fixată pe fațadă stau scrise următoarele: „Nimeni dintre poeții moderni nu a fost mai puternic decât el [Byron] în a însoți poezia cu acțiune, nimeni mai dispus și mai plin de compasiune în a cânta gloriile și nenorocirile poporului nostru.”

Frumos și adevărat!

Apropiindu-ne de ținta plimbării – Piazza Maggiore ‒, am văzut în dreapta un scuar care ne-a atras atenția și am decis să facem un mic ocol, fără să ne dăm seama că ne aflam fix în spatele Sălii Bolsa din Palazzo d’Accursio. Așa că am intrat în Cortile Guido Fanti, o frumoasă curte înverzită, cu platforme din lemn de tec special gândite pentru a oferi locuri de relaxare, odihnă și stat la soare. În mijlocul său troneză Pozzo dei Desideri, o fântână a dorințelor în stil renascentist, cu elemente decorative de inspirație manieristă.

În chip neașteptat, aveam să pătrundem în Piazza Maggiore prin spatele primăriei, dar n-a fost bai, abia ne-am tras un pic sufletul pe o băncuță umbrită de copaci înalți, sub blazoanele familiilor nobiliare.

Cum însă timpul nu ține niciodată cu turistul, era acum cazul să vedem cu ochii noștri cea mai mare piață a Bolognei (115x60 m), amenajată începând cu anul 1200, după întemeierea universității, când, odată cu creșterea numerică a populației prin sosirea studenților, cetățenii au simțit nevoia unui spațiu public destinat atât comerțului, cât și adunărilor lor.

Piazza Maggiore este printre primele piețe (dacă nu prima) construite în Italia după căderea Imperiului Roman, fiind anterioară celor din Siena ori Florența. Pentru crearea sa, municipalitatea a cumpărat și demolat ulterior vechile clădiri, inclusiv turnurile. Aspectul s-a modificat în timp, tușa finală fiind dată la jumătatea veacului al XVI-lea, când cardinalul Carlo Borromeo s-a ocupat personal, la ordinul unchiului său, Papa Pius IV, de reamenajarea pieței, adăugându-i în colțul nord-vestic Piazza del Nettuno.

De jur împrejur se înșiră cele mai reprezentative edificii ale Bolognei, de care am fost de-a dreptul fermecată. Nu cred să existe un oraș în Italia care să nu aibă o „piață mare” , dar cea din Bologna mi s-a părut printre cele mai frumoase.

Privirile turiștilor se plimbă cu încântare de la o clădire la alta, toate monumentale, perfect proporționate și elegante, în ciuda amestecului de stiluri, inevitabil având în vedere perioadele diferite de construcție. Atmosfera e plăcută și relaxată, lumea se fâțâie de colo-colo, cu ochii și telefoanele ațintite în sus, mănâncă înghețată sau se odihnește pe treptele bisericii și muzica răsună în așteptarea proiectării, mai spre seară, a unor filme în cadrul festivalului Sotto le stelle del cinema, organizat aici în fiecare an în luna iulie.

Scaunele așezate în centrul pieței ne împiedică să observăm platforma în formă de semilună, de 15 cm înălțime, din granit alb și roz, numită „crescentone” (de la „crescentine” , focaccia specifică Bolognei), amplasată în 1934. În partea sa de vest se pare că se pot vedea stricăciunile produse, zice o legendă urbană, de un tanc american pe data de 21 aprilie 1945, ziua eliberării orașului, deși cu mult mai plauzibilă este varianta pagubelor create de o combină cu ocazia unui târg agricol ținut în anii 1970.

Lăsăm misterul neelucidat și începem explorarea pieței Nettuno cu edificiul prin care am pătruns, Palazzo d’Accursio (după numele juristului Accursius, profesor de drept la Universitatea din Bologna) sau Palazzo Comunale, sediul primăriei încă din 1336, dar și al Collezioni Comunali d’Arte, cu lucrări din secolele XII-XIX, al Museo Morandi, cu opere ale lui Giorgio Morandi (1890-1964), pictor și artist ceramist, precum și al Bibliotecii Salaborsa.

Fațada palatului cuprinde o mulțime de elemente decorative: portalul central cu statuia din bronz a papei Gregorio XIII (omul cu calendarul), originar din Bologna, cea din teracotă a Madonnei cu pruncul de Niccolò dell’Arca și chiar o mică sculptură de vultur de sub una din ferestre, lucrare atribuită lui Michelangelo. Turnul, unul dintre cele mai înalte din Italia, e o adăugire din prima jumătate a veacului al XV-lea și se poate vizita contra cost, la fel ca Muzeul de Artă, urcând pe scara proiectată – se pare – de Bramante pentru accesul la etaj al călăreților… Prețul este de 10 euro pentru turn și muzeu, respectiv 6 euro doar pentru cel din urmă. Rețineți însă că lunea muzeul este închis.

Recunosc că am făcut o greșeală, amânând vizita la muzeu. Fiind în oarecare criză de timp, am preferat să văd mai întâi vechiul sediu al universității, lăsând muzeul pe alta dată. Iar altă dată s-a transformat în niciodată…

Ce m-ar fi putut atrage la Collezioni Comunale d’Arte? Din câte am citit, poate nu în mod special lucrările expuse, ci mai degrabă ornamentațiile din sălile Boschereccia, Urbana, Rossa, d’Ercole sau din capela Farnese.

Am intrat totuși pentru a vedea Salaborsa, o modernă bibliotecă multimedia de informații generale, cu spații de lectură pentru copii și tineret, deschisă în anul 2001 în locul bursei de valori și, anterior, ak unei vechi grădini botanice plantate cu scopul instruirii studenților. Am admirat structura din sticlă și fontă și tavanul casetat, iar prin podeaua transparentă am zărit câteva ruine romane.

Însă, la fel ca tuturor celorlalți turiști, ochii mi-au fugit rapid spre Fontana del Nettuno, un simbol al Bolognei pentru care a fost în fapt creată piața prin lărgirea spațiului dintre Palazzo d’Accursio și Palazzo del Podestà. Ridicată între 1563-1566 după planurile unui arhitect palermitan pentru a sărbători alegerea papei Pius IV și a preamări puterea papală, în general, fântâna îl înfățișează pe zeul mărilor turnat în bronz în mărime supranaturală ‒ 3,40 m înălțime, motiv pentru care a fost poreclit de localnici „Il Gigante” .

Autorul este sculptorul Jean de Boulogne/Jehan Boulongne/Giovanni da Bologna (Giambologna, 1529-1608), născut în Flandra dar stabilit în Italia, unde a fost influențat mai întâi de renascentismul lui Michelangelo, pentru a-și dezvolta ulterior propriul stil manierist teatral.

Am dat și eu ocol fântânii, așa cum face toată lumea, pentru a vedea îndeaproape cele patru nereide din ale căror sâni țâșnește apa, emblemele pontificale, heruvimii, delfinii și înscripțiile, una din ele proclamând faptul că monumentul a fost ridicat din bani publici în folosul oamenilor. Drept pentru care femeile obișnuiau să-și spele rufele în ea…

Despre poziția… necuviincioasă a degetului mare de la mâna stângă a zeului am făcut vorbire în reviewul precedent. Nu-mi mai rămâne decât să adaug că tridentul pe care îl ține el în mână a fost sursa de inspirație pentru logoul Maserati și că ‒ pe o notă mai serioasă de această dată – designul fântânii a stat la baza multor altor lucrări similare din întreaga lume.

Vizavi de Palazzo d’Accorsio se înalță două clădiri. Palazzo del Podestà, lunguieț, cu un salon la parter folosit de-a lungul timpului și ca tribunal și sală de teatru, a fost construit în jurul anului 1200 ca primul sediu al funcționarilor guvernamentali. Stâlpii sunt decorați cu plăcuțe sculptate cu diverse modele de flori, animale, oameni, blazoane, și se spune că nu există două identice.

Ce risipă de imaginație!

Palazzo del Podestà este cel mai vechi edificiu din piață. Considerat neîncăpător, a fost extins în 1244-1246 prin „noul palat” ‒ Palazzo Re Enzo, numit așa deoarece a fost reședința regelui Enzo al Sardiniei, luat prizonier în bătălia de la Fossalta din 1249, care și-a petrecut aici ultimii 23 de ani de viață.  La parter erau ținute carele de luptă și mașinile de război iar la primul etaj erau capela și birourile pretorului. În 1386 i-a fost adăugată Sala de Trecento, din cărămidă, utilizată mai târziu ca arhivă municipală.

Cele două palate formează un ansamblu arhitectural amplu, inițial gotic, cu creneluri și arcade, refăcut parțial în secolul al XV-lea în stil renascentist. Sunt legate prin Voltone del Podestà, o boltă sub care se intersectau în vechime două drumuri. Acustica sa specială, datorită căreia persoanele aflate în cele două capete opuse puteau conversa în șoaptă, a servit în Evul Mediu oamenilor bisericii pentru a-i spovedi pe leproși și ciumați fără teama contaminării.

Pasajul este surmontat de Torre del’Arengo, al cărui clopot anunța populația în cazuri de urgență. Acum nu mai sună decât o dată pe an, pe 21 aprilie, pentru a marca eliberarea orașului de sub ocupația nazistă în 1945.

Emblematica, inconfundabila Basilica di San Petronio, un excelent exemplu de gotic italian, cu fațada din marmură colorată în partea inferioară și din cărămidă maro închis în partea superioară, domină latura sudică a pieței Maggiore.

Construcția bisericii, dedicată sfântului Petroniu, protectorul orașului, al cărui episcop a fost în secolul al V-lea, a fost începută în 1388 și s-a întins până la jumătatea secolului al XVI-lea, când lucrările au sistat, fie din lipsă de fonduri (banii au fost „deturnați” spre primul sediu al universității, Archiginnasio), fie pentru că papa s-a opus ideii existenței unui lăcaș mai mare decât Basilica Sf Petru de la Vatican. Sau ambele. Indiferent de motive, așa se explică cele două registre de facturi total diferite ale fațadei, rămasă neterminată de 500 de ani.

Poate că papa avea și el dreptate, în felul lui, căci basilica are dimensiuni cu adevărat impresionante (132x60 m; înălțime 44 m), fiind a zecea ca mărime din lume. Surprinzător poate, nu este însă catedrala Bolognei. După cum la fel de ciudat este și faptul că nu a fost sfințită decât în 1954 iar moaștele sfântului Petroniu au fost transferate aici de la Basilica San Stefano abia în anul 2000.

Am pătruns prin Porta Magna, bogat ornamentată cu scene din Vechiul și Noul Testament și o sculptură a Fecioarei cu pruncul încadrată de sfântul Ambrosie și sfântul Petroniu, toate fiind opera marelui artist sienez Jacopo della Quercia. Portalul principal este flancat de două uși laterale: în stânga este cea sculptată de Alfonso Lombardi cu scena Învierii, în timp ce cea din dreapta înfățișează Coborârea de pe cruce și se datorează lui Amico Aspertini.

În interior am admirat operele de artă din cele 22 de capele, și în special vitraliile, coloanele uriașe și impozantul altar de 15 m înălțime, dar și cele două orgi, una datând din 1476 (cea mai veche din Italia), cealaltă din 1596. Vă spuneam în reviewul anterior că Bologna e renumită pentru tradiția muzicală: San Petronio găzduiește încă din secolul al XVII-lea concerte instrumentale și corale foarte apreciate.

În același review aminteam de o altă atracție majoră a basilicii, și anume cel mai lung meridian din lume, proiectat în 1655 de astronomul Giovanni Domenico Cassini, profesor la universitatea bologneză, ca parte a unui cadran solar uriaș.

Basilica San Petronio se poate vizita zilnic între orele 10-18. Intrarea este liberă, cu excepția capelelor Re Magi sau Bolognini, singura care păstrează decorațiunile originale de la începutul secolului al XV-lea, San Sebastiano și San Vincenzo Ferrer, pentru care taxa este de 5 euro. Pentru o vedere panoramică asupra orașului se poate urca pe terasă contra 3 euro (există un lift în Piazza Galvani).

Pe aceeași latură cu basilica se află Palazzo dei Notai, care adăpostea breasla notarilor. Clădirea dreptunghiulară crenelată, din cărămidă, a fost construită în două etape, în 1381 latura cu vedere spre Piazza Maggiore, respectiv în 1437 cea care dă spre Palazzo d’Accursio.

În fine, pe latura estică piața este închisă de Pallazo dei Bianchi sau Portico del Pavaglione. Denumirea Pavaglione provine de la termenul Pavajån (însemnând „pavilion” în dialectul local), și a desemnat în Evul Mediu piața de viermi de mătase, ținută într-o clădire din lemn împrejmuită și acoperită. (Bologna a fost timp de secole un mare centru de fabricare a mătăsii).

În 1499 autoritățile au decis mutarea pieței de coconi de viermi de mătase într-o altă locație, mai ascunsă, în spatele Basilicii San Petronio. În acea perioadă, Maggiore era deja principala piață publică din oraș, înconjurată de centrul său religios (basilica) și de cele două nuclee ale puterii administrative (palatele d’Accursio și Podestà). În partea sa de est persista însă un conglomerat de case și prăvălii care stricau aspectul. În 1563, autoritățile și breslele au hotărât demolarea acestora și au comandat realizarea unui proiect pentru o clădire (care avea să devină cea mai nouă din piață) lui Giacomo Barozzi, cunoscut sub numele de Vignola.

Proiectul în stil renascentist cu influențe manieriste, terminat în 1568, a constat dintr-o fațadă asimetrică relativ simplă dar elegantă, cu 15 arce rotunjite, din care două mai largi dând spre aleile din spate, dar toate flancate de pilaștri monumentali care creează impresia de unitate.

În continuarea porticului acestui palat se află Palazzo dell’Archiginnasio, sediul medieval al Universității din Bologna, transformat în 1838 în bibliotecă, cea mai mare din regiunea Emilia-Romagna.

Și aici chiar trebuie să zăbovesc măcar un pic pentru o digresiune ultranecesară.

Așa cum știți, Universitatea din Bologna este cea mai veche din lumea occidentală, fiind anterioară cu peste un secol instituțiilor de învățământ superior Oxford și Cambridge, celor din Praga și Heidelberg sau Sorbonei pariziene. Prin convenție, anul fondării sale ca Studium este considerat a fi 1088.

De ce „prin convenție” ?

Pentru că data nu se cunoaște cu precizie, înființarea sa nefiind rezultatul dorinței unui suveran sau papă, și nici măcar a unui corp profesoral, ci al inițiativei unor studenți uniți în forme primitive de asociere, care își stabileau singuri țelurile educaționale și vegheau la îndeplinirea lor. Își alegeau și plăteau direct profesorii, care le predau adesea lecțiile în propriile locuințe, stabilind relații de prietenie cu ei.

Uimitor, nu-i așa?

Dar să vedem de ce tocmai aici a luat naștere această universitate.

La finele veacului al XI-lea, Bologna era o localitate cu doar câteva mii de locuitori dar cu o așezare comercială strategică pe Via Emilia, care lega nordul de sudul Italiei. Se bucura așadar de o oarecare prosperitate. Totuși alegerea acestui oraș ca centru de educație în detrimentul altora, mai mari și mai înfloritoare, s-a datorat nu atât unor rațiuni economice, cât tradiției juridice.

În jurul anului 1088, Irnerius (cca. 1050-1125), un cunoscut jurist originar din Bologna, a început să predea în orașul natal Codul lui Justinian, un corp de legi romane (Corpus Juris Civilis), regăsit după secole în care fusese considerat pierdut, atrăgând savanți și studenți din toată Europa și din Orient. Ei au adus Bolognei nu doar un suflu nou, ci și mulți bani, modelându-i arhitectura prin construirea de către proprietarii de case a celebrelor porticuri cu camere de închiriat, sprijinind direct sau indirect meseriașii și negustorii locali și contribuind astfel la bunăstarea generală.

Încetul cu încetul materiile de studiu s-au diversificat, la început prin adăugarea dreptului canonic la cel roman odată cu compilația lui Gratianus din 1140, care a pus bazele legislației Bisericii Catolice, cele două facultăți ajungând să medieze relațiile uneori încordate dintre Papalitate și Sfântul Imperiu Roman. În secolul al XIV-lea li s-au adăugat Artele, Notarialele, Retorica, Filozofia și Medicina. Medicul Taddeo Alderotti, pionier al observației clinice și învățământului practic, a contribuit decisiv la transformarea medicinei într-o disciplină științifică. Mai târziu în Bologna aveau să studieze Giovanni Battista Morgagni, părintele anatomiei patologice, sau Nicolaus Copernic, părintele heliocentrismului.

În perioada Renașterii, Bologna a devenit unul din marile centre umaniste din Europa, găzduind învățați ai vremii precum Leon Battista Alberti, Giovanni Pico della Mirandola, Erasmus din Rotterdam sau Paracelsus.

Practic, la acel moment Bologna adăpostea un adevărat campus universitar internațional. Nu îi lipsea decât un sediu propriu.

Ocazia s-a ivit în 1563, când papa Pius IV a hotărât să adauge Piazza del Nettuno ansamblului de clădiri din Piazza Maggiore și să sisteze lucrările la Basilica San Petronio, alocând fonduri pentru construirea Palatului Archiginnasio cu scopul de a aduce sub același acoperiș școlile împrăștiate prin oraș.

Clădirea pe două nivele, proiectată de arhitectul Antonio Morandi, poreclit Terribilia, are o curte interioară cu 30 de arcade bogat ornamentate cu inscripții și cca. 6.000 de blazoane ale localităților ori țărilor de baștină ale studenților și profesorilor, palatul fiind considerat cel mai mare complex heraldic din lume. Pe două scări masive se accede la etaj, unde se află biblioteca municipală (nedeschisă turiștilor), precum și Teatro Anatomico și Sala Stabat Mater, pentru a căror vizitare se percepe o taxă de 10 euro.

Teatrul Anatomic, o încăpere integral îmbrăcată în lambriuri din lemn, cu tavan casetat având în centru figura sculptată a zeului Apolo, protectorul medicinei, a fost amenajată în 1637 după planul arhitectului bolognez Antonio Paolucci,  zis Levanti, ca loc de desfășurare a disecțiilor. O copie a mesei de disecții e amplasată în centru iar de jur împrejur sunt băncile pe care stăteau așezați studenții care urmăreau lecția de anatomie.

Pe peretele din dreapta se află Cattedra degli Spellati („catedra jupuiților” ), opera sculptorului Ercole Lelli, constând din două statui ce sprijină o figură feminină căreia un înger înaripat îi oferă în dar un femur…

Sala mai este împodobită cu 12 statui de medici celebri, printre care Hipocrat, și 20 de medalioane de experți în anatomie din Bologna. Una din statui îl reprezintă pe Gaspare Tagliacozzi, considerat părintele chirurgiei estetice, înfățișat ținând în mână un nas…

Și tot cu titlul de amuzament: într-un perete al amfiteatrului se păstrează o gaură prin care se zice că clericii ar fi tras cu ochiul la disecții pentru a se asigura că profesorii de medicină nu predau studenților cine știe ce lucruri mult prea progresiste…

Puternic avariată în timpul bombardamentelor din 1944, sala a fost refăcută cu o rigoare exemplară, folosindu-se materialele originale recuperate din moloz.

Cele zece săli de clasă de la etaj sunt flancate de două aule magne, una pentru studenții la arte plastice (în prezent sala de lectură a bibliotecii), cealaltă pentru „legisti” (studenții la drept). Aceasta din urmă a fost denumită Sala Stabat Mater în amintirea premierei din 1842 a operei omonime a lui Rossini, sub bagheta lui Donizetti.

Sala este elegant decorată cu steme, fresce și texte laudative la adresa profesorilor și studenților merituoși. Printre acestea se remarcă o frescă a Fecioarei cu pruncul datând din 1569 și monumentul închinat cardinalului Fabrizio Saveli.

Palazzo dell’Archiginnasio este deschis de luni până sâmbătă și deși pe site-ul propriu se precizează că rezervarea este obligatorie pentru Teatro Anatomico și Stabat Mater, noi le-am vizitat fără probleme. Mai mult decât atât, am fost destul de neplăcut surprinsă de numărul destul de redus de turiști.

Trebuie să mai adaug două vorbe despre Universitatea din Bologna: după câteva decenii de stagnare, a revenit în ultimii ani ca una dintre cele mai mari și mai importante instituții de învățământ superior din Europa, cu peste 85.000 de studenți, 11 facultăți și 32 de departamente.

În Palatul Archiginnasio nu se mai organizează cursuri, însă instituția are mai multe sedii moderne în zona denumită Città Universitaria, care pornește din Via Zamboni și coboară pe lângă Due Torri până la Porta San Donato.

Am ieșit din Palazzo dell’Archiginnasio copleșită de uriașa bogăție de elemente decorative și uimită de modul în care forța colectivă a unor tineri a reușit, fără intervenții administrative, să creeze un centru de înaltă educație în urmă cu aproape un mileniu.

Ce lecție de viață!

Am revenit în Piazza Maggiore de încă două ori în cursul acestei vacanțe, de fiecare dată la fel de bucuroasă să-i admir nu doar arhitectura excepțională, cât mai ales vitalitatea pe care o degajă prezența celor veniți s-o vadă și să o revadă, să-i viziteze clădirile emblematice sau doar să piardă, pur și simplu, vremea într-o plimbare domoală la ceas de seară.

Inima Bolgnei pulsează la fel de puternic ca în urmă cu o mie de ani.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 50 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI