Restaurant Cabana Rarau

TIPĂREȘTE

Ambitia noastra disperata de a urca pe Varful Rarau (click aici) si de scruta departarile de langa Pietrele Doamnei ne-a purtat cu succes, pe drumuri ocolite, dar pana la urma am razbit. Iata-ne in parcarea Cabanei Rarau, unde coboram dupa lungul si solicitantul drum cu masina si ne intidem de ne trosnesc oasele pentru a ne dezmorti.

Ne pregateam noi sa incepem ascensiunea catre Pietrele Doamnei pe care le vedeam foarte bine de aici si ni se pareau atat de aproape, ca mai ca-mi venea sa iau copilul in carca si sa pornesc catre baza lor. Numai ca, in timp ce ne straduiam sa prindem monumentele naturale cat mai bine in fotografii, dar sa ne iasa si noua bustul, silueta, freza, privirea cat mai artistic in poza, schimonosindu-ne in pozitii cat mai sugestive, s-au auzit doua zgomote infundate, ca doua maraituri nervoase. O fi ursul, o fi lupul, ne cam pierise curajul. Abia la repetarea maraiturilor ne-am dat seama ca vin din partea a doua fiinte cat se poate de pasnice: chioraiturile veneau din zona mediana a trunchiului lui Piri - sotul Goergianei care se lasase de curand de tutun si suferea teribil de foame, mai ales cand tragea pe nas aer tare de la munte - si a fetitei noastre, care, datorita duratei neprevazut de lungi a drumului pana pe Rarau, isi cam depasise programul de pranz si ii era fomica, cu toate ca daduse gata aproape toate crantanelele de prin masina.

Unde sa rezolvi problema asta in varf de munte, decat sa te intorci la cabana Rarau si sa te rogi sa prinzi un bucatar cu chef de treaba. Zic asta pentru ca la cabana cam batea vantul, in afara de un nene haios de vreo 60 de ani care statea la terasa si bea o cola la jumate (culmea dependentei de cola), nu mai vazusem decat pe un nene cam betut care nu stia unde se afla, ce sa ne mai raspunda si unde ne aflam noi? !

Mare noroc am avut ca in urma noastra a mai venit o masina de teren care a debarcat niste barbati dolofani si simpatici, care ne-au explicat cum sta treaba pe Rarau, pe unde mai e ceva de vazut, pe unde e mai bine sa coboram, ce sa mai, de treaba. Ne-am dat seama ca nu erau straini de cabana in momentul in care, observand ca suntem in cautare de mancare, au strigat-o pe o fatuca ce facea pe chelnerita - saraca, foarte saritoare, dar nu prea stia randuiala pe acolo, au si scuzat-o oamenii aia, zicandu-ne ca e noua pe aici. Ei comandasera deja mancarea si isi faceau pofta de mancare cu ceva licori bahice.

Bun, problema fiind in curs de rezolvare, solicitam un meniu - Nu, spuneti-mi mie ce vreti si comandam la bucatarie. Pai, ceva sa se faca mai repede si sa fie proaspat, pentru copil - O omleta? Adu doua, Piri nu mai poate rabda nici el. Ouale garantat proaspete, aduse ieri de la Campulung Moldovenesc.

Toata treaba asta s-a petrecut pe terasa, unde era cam racoare, asa ca hai sa gasim o masa inauntru. Intram pe usa cabanei strajuita de doi voievozi din lemn pe care ii salutam regulamentar si patrundem pe o usa in stanga catre restaurant. Descrierea restaurantului trebuie facute in doua parti, fiind vorba de doua perceptii total diferite.

Vizual, interiorul restaurantului ne-a surprins placut, este amenajat cu inteligenta si bun-gust, in stil haiducesc. Mobilierul rustic faurit din besteni sau dulapi grosi de lemn, blanurile atarnate pe pereti alaturi de sculpturi de lemn si masti populare, un semineu cu urme certe de folosire si vitrine cu vase si obiecte traditionale, toate se contopesc intr-un decor cald si primitor, cu o tematica pastorala si vanatoreasca ce ii sta bine unui local din varf de munte.

Olfactiv, insa, interiorul restaurantului ne-a izbit de la intrare, un miros greu de fum "dospit" inauntru, impregnat in toate acele blanuri si in fetele de masa ne-a facut sa ne scurtam vizita si sa alegem terasa. Nu, nu era cald inauntru, deci nu asta era motivul pentru care nu se aerisea, era chiar un pic mai frig decat afara, doar ca nu avusese nimeni ideea de a schimba aerul imbacsit cu cel de munte, veritabil, de afara.

Au sosit si cele doua omlete pentru a potoli fomicile celor doi hipoglicemici din grupul nostru. Noi, ceilalti, nu doream sa ocupam nici o farama din locul pastrat pentru ciorba radauteana si poalele-in-brau ce ne asteptau la pensiune, la Pietrele Doamnei. Dupa viteza cu care a disparut din farfurii am tras concluzia ca omleta a fost gustoasa, mai ales ca a fost frumos servita, cu rosii taiate feliute, de catre fetiscana care alerga pe acolo, bucuroasa de musterii.

Cat timp am cercetat noi interiorul restaurantului, am observat ca fusesera aduse si fripturile cu cartofi prajiti si salata de varza a celorlalti clienti ai restaurantului, despre unul dintre ei afland ulterior ca era directorul societatii comerciale care administreaza atat Cabana Rarau, cat si Hotelul Zimbru din Campulung Moldovenesc (infratirea celor doua locatii fiind motivul pentru care am si scris review-ul la aceasta rubrica). Deci, in afara de omleta, mai puteti manca si altceva la restaurantul Cabanei Rarau.

Dupa ce am pus burtile impricinatilor la cale, ne-am mai consultat un pic despre imprejurimi cu vecinii nostri de terasa, (adica cu mancatorii de fripturi, pentru ca bautorul de cola isi savura in continuare, nestingherit, lichidul) si am revenit asupra traseului de urmat, in detrimentul vizitei la baza Pietrelor Doamnei, despre care am aflat ca se aflau la o ora si jumatate de mers (poate fara copil in carca, mai ales ca isi marise greutatea cu o omleta), alegand astfel sa ne mai plimbam un pic prin apropiere, apoi sa pornim la adevaratul pranz, la Pojorata.

Daca ajungeti cumva pe varf de munte, pe Rarau, si va loveste foamea, mergeti cu incredere la cabana si, fie viscol, fie ploaie, luati o omleta rapid si mancati-o pe terasa, inauntru nu-i de respirat.

Sa aveti pofta.

---

VIZUALIZĂRI: 8131 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI