Varful Rarau, sau pe fruntea Bucovinei

TIPĂREȘTE

MOTTO: Nu-i Loganul ca Mertzanul, nici Peugeotul ca Jeepanul

Eram la Pojorata si in fiecare dimineata, impreuna cu Georgiana si sotul ei, dupa micul-dejun, puneam harta pe masa, ne faceam planurile si stabileam traseele pe care sa cucerim Bucovina.

Pentru Varful Rarau, pe care nu voiam sa-l scutim nici in ruptul capului de o vizita, mai ales pentru a vedea de aproape Pietrele Doamnei, planuisem deja ziua de miercuri, datorita faptului ca epuizasem oarece atractii din zona, iar vremea se anunta insorita. Stiam ca exista mai multe variante pentru a te cocota acolo cu masina, evident, si cea mai indemana ne era cea cu plecare din Pojorata, traseu ce trecea prin fata portii pensiunii Pietrele Damnei, la care eram incartruiti.

Ne urcam toata trupa in masini, Loganul 1.4 MPI personal si Peugeotul 206 1.4 diesel al prietenilor nostri, iesim din curte si o luam la sanatoasa pe asfaltul proaspat si intins ca untul pe paine spre Chiril-Rarau, dupa cum ne aratau indicatoarele.

Si eu fuga, si el fuga, si eu fuga, si el fuga, cum ar drescrie Creanga alergatura noastra pe serpentinele de la poalele uriasului munte, pana cand terminam tot asfaltul si dam de pietris. Inainte, voinicii mei, cu scrasnet de caucioace si pietre aruncate in urma noastra ne avantam sa cucerim inaltimile. Incepura sa isi faca aparitia monstrii de otel in calea noastra, dar precum Ana lui Manole, noi nu ne-am speriat asa usor si urcam in continuare facand slalom printre ele.

Dar, dupa cateva sute de metri s-a terminat si stratul de pietris si de-acum inotam prin niste sleauri uriase formate in pamantul imbibat de ploile ce doar incetasera cu doua zile in urma, iar slalomul printre utilaje era foarte dificil, mai ales ca trebuia sa oprim ca sa evitam cate o cupa de excavator, iar pornirea in rampa cu noroiul pana la pragurile masinii era cam dificila. Se uitau muncitorii la noi de parca eram scapati de la balamuc, mai ales ca niste nebuni mai aveau si copilul de 3 ani in masina, iar cand coboram geamul sa mai intrebam pe cate unul daca mai putem merge, rasuna dinauntru Hitul "Bate vantul frunzele".

Pana la urma, ne-am resemnat in fata unui buldoexcavator care facea ravagii intr-o curba "ac de par", abia am reusit sa intoarcem masinile si am pornit la vale cu coada intre picioare.

Oprim in dreptul unor localnici din Pojorata care se rezemau de o masina si intrebam ce sanse avem sa ne cocotam pe munte pe alta parte, iar vestea nu ni s-a parut prea buna: singura posibilitate sa urcam cu tartacutele noastre era pe la Chiril adica sa mergem 34 de km pana la Vatra Dornei si inca vreo 25 km pana la Chiril si sa urcam pe acolo, adica exact pe versantul opus al Raraului. Cale lunga de batut, dupa calculele noastre pana la Chiril, pe sosea, mai aveam ceva mai mult de o ora de mers. Dar devenise o chestie personala, era o reduta de cucerit si nimic nu ne va putea sta in cale... In centrul localitatii, chiar la intrarea pe Drumul european, o doamna foarte draguta ne-a indrumat, dupa cateva telefoane pe la primarie si politie, tot catre Chiril.

Iata-ne la poalele Raraului, in Chiril, un sat de munte, la 12 km de Varf, de unde vedem pentru prima oara ansamblul de stanci numit Pietrele Doamnei cocotat pe coama uriasului Rarau.

Apropierea de ne incurajeaza si mai mult, dam pinteni bidiviilor si ne aventuram pe un drumeag ce pastreaza pe alocuri amintirea covorului de asfalt ceausist pe care se catarau acum cateva decenii autocarele cu excursionisti. Treptele de viteza superioare primei devin inutile, pe majoritatea segmentelor de drum te gandesti ce posibilitati de degajare ar avea unul care ar cobori si cu care pe-ai intalni bot in bot.

Ajungem pana la drumul ce duce la Manastirea Rarau, dar nu ne abatem din drum, mai e cale lunga pana sus si suntem nerabdatori sa ajungem.

Urmatoarea portiune de drum o parcurgem cu mare greutate, gropile sunt mari si nu prea ai cum sa le ocolesti, latimea drumului pe alocuri nu depaseste 2 metri, in dreapta se inalta un perete de stanca, in stanga hau.

Vorba unei doamne: data viitoare mai fac traseul asta doar beata in portbagaj.

Ajungem pana la urma la drumuri mai line, unde se intersecteaza cele trei cai de acces catre Varful Rarau: cel dinspre Pojorata, cel dinspre Campulung Moldovenesc si cel dinspre Chiril. Tot aici gasim si niste indicatoare cu menirea stricta de a (dez) orienta turistii si asa buimaciti de drum.

La o alta rascruce hotaram sa o luam spre cabana Rarau si Pietrele Doamnei in detrimentul Varfului propriuzis, unde se vede doar o statie meteo si o cabana pastorala.

Ajungem langa cabana, parcam, admiram Pietrele Doamnei, ne facem sedinta foto si constatam suparati ca suntem in mijlocul unei paduri de brazi inalti care ne impiedica sa vedem panorama Bucovinei pentru care ne-am cocotat tocmai la mama-naibii.

Doi dintre membrii trupei au nevoie de o energizare rapida de la restaurantul cabanei, prilej cu care stam de vorba cu un nene foarte de treaba care ne raspunde afirmativ la intrebarea daca putem macar cobora pe la Pojorata, sa nu mai ocolim atata amar de drum. In nici un caz nu ne sfatuieste sa incercam sa coboram spre Campulung Moldovenesc, decat daca masinile nu au mancat intre timp jeratic si s-au transformat in cai inaripati sau macar in masini de teren.

Ne mai spune omul ca, daca vrem sa scrutam departarile sa coboram 20 de metri de la cabana si apoi, dupa un urcus de 200 de metri ajungem la Piatra Soimului, de unde Bucovina ne se va asterne la picioare. Am aflat ulterior ca acest om cumsecade si foarte dispus sa ne ajute cu orice informatie este Director la societatea care administreaza Cabana Rarau si Hotelul Zimbru din Campulung Moldovenesc.

Zis si facut, iau copilul in carca si ajungem pe un platou de unde privelistea ne taie rasuflarea, care oricum era prea zgomotoasa de la urcatul cu piticul drept rucsac.

Iata, pentru asta am batut atata drum si am chinuit bietele masini. De jur imprejur se vedeau doar creste impadurite si inverzite, toti muntii Bucovinei erau la dispozitia privirilor si aparatelor noastre foto. Georgiana si sotul sau s-au aventurat si pe Piatra Soimului, mie mi-a fost teama sa ma apropii cu copilul de chestia aia.

Coborati din nou la cabana ne urcam in masini si ne pregatim sa rascolim noroaiele in drumul nostru spre Pojorata. Raman perplex cand vad un nene de vreo 65 de ani calare pe o bicicleta de-aia clasica, plimbandu-se pe coamele munctilor... asta ramane o amintire din acelea pe care nu ai cum sa ti le explici si nici nu te crede nimeni cand o povestesti...

Dupa cateva harjaieli de scut si praguri de masina si dupa ce masina prietenilor nostri, transformata temporar in buldozer, impinge noroiul cu numarul de inmatriculare pentru a-si croi drum la vale, ajungem din nou la muncitorii care ne intorsesera din drum de dimineata. Se uita bietii oameni si se inchina: pe unde or fi urcat nebunii, ca n-am scapat de ei. Se dau camioane, excavatoare la o parte, se muta pietroaie din drum sa nu ne lasam uleiul din bai pe acolo, noi ne continuam drumul victoriosi catre vale, trecem ca niste eroi printre muncitorii care se uita impietriti la doua chestii pline de noroi care au indraznit sa infrunte si sa cucereasca inca o reduta.

Ajungem la pietris, apoi la asfalt, apoi in curtea pensiunii. Ne aplecam, ne uitam pe sub masini, au scapat tefere. Sotul Georgianei spala numerele masinii de noroi... Suntem multumiti de aventura, daca am adus si masinile intregi, e bine.

Poate peste un an vor reusi sa termine constructia drumului catre Varful Rarau prin Pojorata, pana atunci nu va sfatuiesc sa va aventurati decat daca aveti masini de teren sau avantul nebunesc ce va va impinge de la urma...

---

VIZUALIZĂRI: 5902 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI