Coasta Licia: oraşul Myra şi biserica Sfântului Nicolae

TIPĂREȘTE

Datorită apetitului românilor pentru Grecia şi Turcia, pe AFA s-au scris numeroase review-uri cu informaţii practice, istorice, starea şoselelor, ponturi, atenţionări, hoteluri, plaje, restaurante, preţuri, asupra a ceea ce e de vizitat. De ex. pentru Antalya şi împrejurimi s-au scris 66, pentru Pamukkale şi Hierapolis 43, Efes 27 - eu ce să fac? aş putea oare să aduc ceva nou sau totul ar fi deja vu? Cred că cel mai decent ar fi să urmăresc excursia pe care am făcut-o după desfăşurător, în speranţa că poate ar fi de folos ca idee de traseu celor care ar vrea să viziteze zona. Este extraordinar de frumoasă, şoselele sunt bune, hotelurile de patru şi cinci stele, se mănâncă excelent, ce mai aşteptaţi?

Şi acum impresiile:

Ziua 1-a. Am ajuns la ora 11 în aeroportul din Antalya unde ne-a întâmpinat la început de octombrie o zi primăvăratecă, cu un soare strălucitor dar nu arzător şi cu multă vegetaţie verde. Lăsasem cu câteva ore înainte un Bucureşti umed şi cenuşiu pentru ca acum să intru într-un adevărat paradis de culoare. Repartizarea celor peste 100 de turişti în autocare s-a făcut în câteva minute. Odată instalaţi în autocar, reprezentantul local al firmei româneşti de turism, un fel de şef, ne-a adresat câteva cuvinte de bun sosit şi ne-a prezentat pe însoţitorul de grup, un tătar tinerel trăit la Constanţa cât şi pe ghida turcoaică îmbrăcată tradiţional. Era o femeie energică, vorbea şi explica într-una dar ce folos? Însoţitorul dădea afirmativ din cap, râdea, deci era de acord cu ce spunea turcoaica şi ne traducea din turcă în română din trei în paişpe. Am trecut prin oraş, şoferul încetinea dar cine să explice? Mai îmi aduceam vag aminte de turnul lui Hadrian, de nişte ziduri, de o moschee şi un minaret dar după 25 de ani de la singura vizita în Antalya şi cu pierderea accelerată de neuroni datorită vârstei, la ce mă puteam aştepta? M-am gândit că în ultima zi după ce se şopingăreşte pe la magazinele de prezentare o să vedem Antalya în amănunt. Nici atunci n-a fost să fie. În schimb ne-a dus la o şaormă delicioasă. Am oprit totuşi la cascada Duden de unde am avut o privelişte frumoasă a căderii de apă în mare. Odată ieşiţi din oraş, mai întâi timid apoi din ce în ce mai pregnant şi-au făcut apariţia munţii Taurus. Ce costiera amalfitană, ce Coasta de Azur, ce coasta dolomită? Aici era perfect, fără termen de comparaţie. Rămâneam cu gura căscată cum acelaş munte prăvălit până în mare îşi arăta la câteva sute de metri distanţă o altă faţă: când stâncos, când împădurit, când cu coama domoală, când cu vârfuri străpungând cerurile. Cât despre şosea, îţi dădea impresia fie că se prăbuşeşte în mare, fie că intră într-un perete de stâncă. În ziua aceea nu am avut program turistic ci doar ne-am cazat la hotel Karmir Resort&Spa vezi impresii din staţiunea Goynuk, la 9 km de oraşul Kemer şi 42 km. de aeroport. Goynuk este un oraşel verde cu o vegetaţie luxuriantă şi aer înmiresmat, cu circulaţie mică auto. Este străjuit de munţii Taurus cu peste 3000m înălţime care îşi schimbă culoarea după cum sunt îmbăiaţi de razele soarelui. Noi am dormit în prima noapte şi ultimile două în hotel Karmir&Spa, 5 stele, care a meritat cu prisosinţă un review separat. Goynuk este practic un oraşel rusesc dacă te uiţi la firmele magazinelor- absolut toate bilingve - sau asculţi în ce limbă vorbesc trecătorii. Să fiu eu sănătoasă de câte ori am fost apelată ˝babuşka˝. Trecuse vremea când în ´84, Paza de Coastă din staţiunea Jurmala de la Marea Baltică în Letonia, văzând că mă depărtez de ţărm mi-a strigat ˝devocika, na zad!˝ (fetiţo, înapoi!). Cum plecasem nemâncaţi de acasă am colindat oraşul în căutarea unui restaurant pe care l-am găsit destul de greu. Am străbătut bul. Ataturk şi am rămas încântaţi de trama stradală a micii localităţi cu linii paralele şi perpendiculare, - de! oraş proiectat la planşetă, făcut din case, hoteluri şi edificii construite în ultimii 15 ani. Sunt zeci de hoteluri-palate cum sunt cel cu designul navei Queen Elisabeth, sau stilatul Le Chateau de Prestige care stăpânesc zeci de hectare de pământ şi plajă.

Ziua a 2-a. A fost una din cele mai interesante zile din program. După ce am străbătut o sută de kilometri am ajuns în Demre, un oraş care în antichitate se numea Myra şi în care a păstorit şi a fost înmormântat Sf. Nicolae.

- Demre este un oraş cu 15000 de locuitori în provincia Antalya. Până în 1920 a fost locuit de greci ortodoxi care au fost obligaţi să plece în cadrul schimbului de populaţii. Turcii nou veniţi au dezvoltat agricultura, regiunea beneficiind de mai multe recolte anuale de roşii, rodii, citrice. Pământul este foarte roditor datorită împrospătării cu aluviunile aduse din munţi. Oferă ca atracţii turistice mormintele liicene şi teatrul roman, biserica în care a fost înmormântat Sf. Nicolae, izvoare cu ape minerale, festivalul luptelor de cămile şi oraşul ascufundat Kekova aflat la numai 20 km de Demre. Denumirea antică a oraşului este Myra.

- Myra. Cu două milenii înaintea erei creştine, podişul Anatoliei a intrat în stăpânirea hitiţilor care au ocupat regiunea până în sec. VII î. Hr. La marginea regatului hitit, spre sud până la Marea Mediterană a luat naştere în acelaş timp regatul lician care se întindea până prin dreptul Antalyei. Înconjuraţi de duşmani, licienii au trebuit să se organizeze, cele şase oraşe mai mari printre care şi Myra formând prima federaţie cunoscută în istorie sub forma unei ligi. Cele mai vechi monezi bătute în Myra aparţin sec. III î. Hr. Pe ele se găsea efigia Artemizei sau a unor zeităţi locale. Deşi capitala regatului era la Xanthos, oraşul Myra avea o importanţă mai mare fiind port la Mediterană. Portul se numea Andriake şi s-a dezvoltat cu precădere în epoca romană. Cu timpul a fost înghiţit de aluviuni dar încă mai păstrează urme ale activităţii sale. S-a descoperit un imens depozit de grâne din timpul lui Hadrian (sec. II d. Hr.). La nordul oraşului săpate în stânca unui munte se păstrează mormintele liicene numite şi Necropolele râului care seamănă cu casele de locuit. Cele ale nobilimii şi ale oamenilor bogaţi erau construite aidoma unor temple. În interiorul acestor morminte s-au păstrat picturi cu scene de viaţă iar deasupra uşii de intrare erau scrise epitafuri. Aceste morminte au fost decopertate de aluviunile depuse de râul Demre în secolul trecut. Cel mai important mormânt şi totodată accesibil turistului obişnuit seamănă cu un templu ionic flancat de două coloane. Deasupra uşii de intrare este o sculptură în relief reprezentând o persoană întinsă pe o banchetă. Mormintele liicene datează din sec. VI î. Hr. Este interesant că în mai multe locuri pe care le-am vizitat ulterior, în drum spre oraşul dispărut Kekova sau spre delta Dalyan am întâlnit morminte similare cocoţate pe vârfuri de munte ceea ce pledează pentru o religie unitară în regiune. În apropierea necropolei se află un teatru roman într-o bună stare de conservare cu 35 de gradene (Epidaurusul avea 55) şi cu o capacitate de 10000 spectatori. A fost distrus de un cutremur în 141 d. Hr şi reconstruit în forma care se păstrează şi azi. El a fost adaptat pentru a găzdui luptele în arenă dintre gladiatori şi animale sălbatice. Spectatorii puteau admira sculpturi ale muzelor teatrului, fragmente din acestea păstrându-se şi azi pe aleea principală care duce la teatru. Trebuie să mărturisesc că a fost un efort de voinţă să urc scările cu trepte abrupte şi înalte până în partea superioară a amfiteatrului dar a meritat. Locuitorii Myrei au fost creştinaţi în anul 61 d.Hr. de Sf. Apostol Pavel care se îndrepta spre Roma. Myra a devenit episcopie creştină.

- Sfântul Nicolae s-a născut în anul 280 în oraşul Patara din Licia şi din tinereţe şi-a dăruit viaţa ajutorării semenilor săi. Toţi banii pe care i-a moştenit de la părinţii săi bogaţi i-a dăruit oamenilor necăjiţi. Sunt cunoscute o mulţime de fapte caritabile şi minuni pe care le-a făcut. Astfel a înzestrat trei fete sărace care, fără dotă nu s-ar fi putut căsători (a aruncat pe coşul sobei trei saci cu galbeni), a salvat de la naufragiu un vapor care se îndrepta spre Palestina, a apărut în vis împăratului Constantin cel Mare determinându-l să graţieze trei soldaţi condamnaţi la moarte pe nedrept, a înviat trei copii. Prin aceste fapte şi altele înfăptuite zi de zi, prin blândeţea şi spiritul umanist care-l domina, a devenit patronul copiilor, al fetelor nemăritate, al marinarilor, al ostaşilor, a sprijinirii dreptei judecăţi. Ca înalt prelat a participat la Sinodul de la Niceea din 325 unde a apărat ortodoxismul. Aici l-a pălmuit pe ereticul Arie care susţinea că Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu. De atunci a rămas obiceiul nuieluşei cu care sunt atinşi copiii neascultători de Sf. Nicolae. (ce ar zice azi Norvegia şi Barnevernet?) Într-o perioadă în care religia creştină îşi făcea loc cu greu printre credinţele păgâne, a avut curajul să dărâme templul zeiţei Artemis din Myra. A decedat pe 6 decembrie 342. Abia după aproape 800 de ani, cultul Sfântului Nicolae s-a răspândit în lumea creştină pe baza unui fapt ieşit din comun. În 1087 nişte comercianţi din Bari au furat moaştele pentru a-l feri de profanarea turcilor selgiucizi. În Bari s-a construit o catedrală pentru moaşte şi aflându-se de faptele şi minunile făcute, Sfântul Nicolae şi-a căpătat o popularitate extraordinară. A devenit patron al unor ţări cum sunt Rusia, Serbia, Scoţia şi al multor oraşe.

-Biserica Sf. Nicolae. Se află în oraşul Demre şi a fost ridicată în sec. VI pe locul în care se găsea mormântul Sfântului Nicolae fost evec al comunităţii creştine din regiune. Biserica actuală a fost îngropată la patru metri adâncime de aluviunile depuse de râul Demre. Ca istorie biserica a fost restaurată şi mărită cu o mănăstire în anul 1042 după distrugerile făcute de flotele arabe. Bazilica aparţine arhitecturii paleocreştine şi are forma unei cruci greceşti ortodoxe. Frescele care o decorează cât şi mozaicul pardoselii de marmoră colorată datează din sec. XI-lea şi se păstrează destul de bine. O nouă restaurare a bisericii, respectiv construirea unui dom în stil gotic a fost făcută în 1860 cu sprijinul ţarului Alexandru al II-lea. În ultimii zeci de ani s-a reuşit dezgroparea de sub zecile de tone de aluviuni a mai multor camere laterale, s-a pus un acoperiş peste presupusul mormânt al sf. Nicolae dar nu totul a fost adus la lumină. Restaurarea picturilor originale au avut loc între anii 2000-2005. După cercetările moderne se pare că furtul osemintelor Sf. Nicolae nu ar fi un fapt real ci că moaştele sale ar fi în continuare îngropate în biserică într-un loc încă nedecopertat şi că legenda furtului a fost lansată tocmai pentru a-l proteja de profanare.Un răspuns clar va putea fi dat după înlăturarea depunerilor de pe întreaga biserică.

- Moş Crăciun şi Moş Nicolae. Încă din tinereţe Sfântul Nicolae obişnuia ca în seara de 24/25 decembrie să cinstească Naşterea Domnului cu daruri făcute copiilor şi familiilor nevoiaşe. Acolo unde vedea că din coşul unei case nu iese fum, semn că oamenii nu aveau bani de lemne, arunca o pungă cu galbeni, jucării şi dulciuri cu miere şi nucă pentru copii şi diverse obiecte necesare traiului. Cu un sac mare în spate, cu faţa acoperită de o enormă glugă roşie, nimeni nu ştia cine este până ce un hoţ l-a oprit din drum şi l-a recunoscut. Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre cele câteva mii de locuitori ai oraşului. Suprapunerea Sfântului Nicolae cu Moş Crăciun a luat sfârşit pentru locuitorii Myrei pe 6 decembrie 343 odată cu moartea sa. În amintirea lui, locuitorii Myrei şi mai târziu ai lumii creştine, în fiecare an în noaptea de 5/ 6 decembrie pregătesc daruri pentru copii. De atunci se perpetuează două tradiţii paralele. Moş Nicolae vine în ajunul zilei de Sf. Nicolae în timp ce Mos Crăciun în seara de Ajun al Crăciunului, luând în diverse ţări trăsături locale. Darurile lui Moş Nicolae se pun în ghetuţe, ale lui Moş Crăciun sub pom. Moş Crăciun vine din Laponia într-o sanie trasă de reni în timp ce Moş Nicolae apare călare pe un cal alb. Moş Nicolae lasă copiilor neascultători o nuieluşă (amintire a Sinodului de la Niceea când a pălmuit un erezist) în timp ce Moş Crăciun lasă cărbune pentru făcut focul. În timpul comunismului s-a încercat fără succes înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă iar copiii sărbătoreau duplicitar la şcoală sau la întreprinderea unde lucrau părinţii pe Moş Gerilă iar acasă pe Moş Crăciun. Numai de Crăciun sau de Anul Nou, (numite cu insistenţă Sărbătorile de Iarnă), părinţii, după ore de stat la coadă în frig aduceau acasă câteva banane sau portocale. Au fost copii care le-au văzut pentru prima oară în 1989.

Am servit masa de prânz plătită în avans cu 15 eu. la o locantă de pe marginea şoselei. Slăbuţ. O supă bunişoară, nişte peşte fără niciun gust cu o garnitură de orez şi o cafea care făcea toţi banii. Am plecat mai departe spre o croazieră care ne ducea în ţinutul în care s-a scufundat un oraş în mare. Kekova, dar despre el, în reviewul următor.

---

VIZUALIZĂRI: 13904 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI