„La mulți ani! ”, pe clape de pian

TIPĂREȘTE

În vara anului trecut am primit un cadou special de la prieteni dragi: două bilete la concertul pianistului Richard Clayderman, la care am mers seara, pe 8 martie a acestui an, la bucureșteana - și vechea - „Sală Mare a Palatului”.

Mă gândeam (văzând prețul destul de „gras” al biletelor) că n-o să fie prea multă lume. Eroare! Sala a fost plină „ochi”, cum se spune, excepție făcând lojile laterale (doar primele două de la balcon, de lângă scenă, fiind ocupate).

Prezentându-se, la începutul spectacolului, compozitorul și pianistul ne-a spus că numele sub care a devenit celebru este un pseudonim, numele adevărat fiind Philippe Pagès și că s-a născut la Paris, în urmă cu 64 de ani. N-am să dezvolt prea mult pe tema muzicală, celebritatea pianistului și compozitorului este binecunoscută și binemeritată! Am să spun, doar, că:

Spectacolul a fost o încântare a sufletului, atât prin muzica auzită cât și prin imaginile care se derulau pe un ecran mare, în spatele orchestrei care l-a acompaniat pe pianist. Imaginile erau în concordanță cu muzica stilului „New Romantic” care l-a consacrat, ce se cânta pe scenă. Tinerii muzicieni acompaniatori, 26 la număr, ne-au fost prezentați (și lăudați) de pianist, ca fiind români, membrii ai Filarmonicii Române. Spectacolul a durat două ore, cu pauză de 15 minute între prima și a doua parte. În prima parte am ascultat, pe lângă piesele deja celebre, și muzică de alt gen, de cabaret, spre exemplu, dar nu numai. Partea a doua ne-a încântat și mai mult, prin muzică din filme celebre, începând cu serialul „Războiul Stelelor” și trecând prin „Pirații din Caraibe”, „Poveste din cartierul de vest”, „A fost odată în America”, „James Bond” etc., etc., filme devenite celebre nu doar prin subiectele lor, ci și prin fondul lor sonor. Eu și Mihai, fiind împătimiți iubitori ai filmelor, ne întreceam în a recunoaște muzica și titlul filmului, ajutor venindu-ne și de la imaginile filmelor respective ce se derulau pe ecran, în deplin acord cu muzica auzită. Tot spectacolul a fost o încântare! Ajunsă acasă, încă fredonam, în gând, părți din „musical”-ul lui Bernstein, din „West side story”.

Din păcate nu am atașat decât câteva poze, (și alea „furate”, calitatea lor fiind mai puțin bună, datorită întunericului din sală și poziției din care au fost făcute, nevrând să deranjez vecinii).

Dacă despre spectacolul în sine, de sunet, imagini și lumină nu pot spune decât vorbe bune, nu același lucru pot să spun despre sala în care s-a desfășurat acesta. În afară de acustica sălii care mi s-a părut a fi fără rezonabilă, despre restul pot să spun, cu un termen mai puțin academic, că este „varză”! . De ce?! Păi, în primul rând pentru că scaunele au fost incomode. Chiar dacă locurile noastre au fost, ca poziție în sală, foarte bune (în mijlocul „potcoavei” spectatorilor, în sectorul principal din fața scenei), senzația de alunecare în față, chiar șezând pe scaun, creează, din start, un disconfort pe care nu-l poți ignora timp de două ore. Apoi, spațiile înguste dintre rânduri, catifeaua în care sunt îmbrăcate scaunele este, pe alocuri, tocită, la fel și lemnul, scorojit și el. Pe urmă, privind înspre plafon ai impresia că acesta este „bandajat” în cearșafuri, pe toată zona de iluminare de plafon, ca să ascundă „răni nevindecate”. Toate acestea, îmi pare rău s-o spun, m-au dus cu gândul la un singur cuvânt: meschin. Păcat că sala nu a rămas la fel cum a fost ea construită din start!

Îmi amintesc că eram elevă de liceu când am văzut pentru prima oară un spectacol, de operetă, la Sala Palatului. („Secretul lui Marco Polo”, cu regretatul Ion Dacian, în mare vogă la vremea aceea.). Era prin anul ’65, secolul trecut. Sala era nouă, scaunele confortabile, loja în care am stat atunci avea un spațiu generos, cu doar patru sau cinci scaune. Am mai văzut, apoi, în anul 1967 un alt spectacol, al cântărețului francez de origine algeriană, Enrico Macias. Atunci aveam locuri în primele rânduri, sala toată era ca o tânără doamnă elegantă ce-și așteaptă musafirii, ca să-i încânte cu muzică bună, să le ofere scaune confortabile, spații între rânduri mai mari, totul era făcut „ca la carte”.

Un mic istoric al Sălii Palatului, cred că este binevenit. Lucrările construcției sălii au început în anul 1959, pe vremea primului lider comunist, Gheorghe Gheorhiu Dej, și s-au terminat în 1960, când a fost inaugurată cu concertul susținut de marele violonist sovietic (cum altfel?! , eram sub „aripa” rușilor, sau, mai corect spus, sub „cizma” lor), David Oistrach. Presa de la acea vreme consemna că Sala Palatului este o realizare măreață a regimului de democrație populară, cea mai modernă sală de manifestări cultural-artistice din țară, cu o capacitate de peste 3000 de locuri.

Când politicul a intervenit masiv în toate sectoarele țării, în anul 1982, lui Ceaușescu, care-și ținea „celebrele” congrese acolo, capacitatea sălii i s-a părut a fi prea mică. Așa că a chemat la ordine arhitecții de elită ai vremii și le-a cerut să mărească cu 1000 numărul de locuri în sală. Când proiectul a fost gata, cuplul dictatorial a fost mulțumit de ce a văzut pe hârtie și le-a cerut arhitecților, fără nici o reținere, să mărească numărul de locuri la 5000. (îm’mdeh (!), când îi întinzi nesimțitului și prostului un deget de ajutor, îți ia toată mâna!). Aceștia s-au conformat și, după doar zece luni proiectul a fost gata, dar, cu un număr mai mic de locuri decât cel cerut de cuplul dictatorial. La vremea aceea nu te „jucai” cu termenele impuse. Bieții arhitecți și ingineri constructori, foarte pricepuți, de altfel, s-au conformat și au realizat ce s-a putut mai bine, în acele condiții impuse de neștiutori, care aveau pâinea și cuțitul în mână!

Doar cine a lucrat în domeniul „proiectare-construcții” poate să-și dea seama ce înseamnă să faci un proiect, de-o așa anvergură în, doar, zece luni. Așa se explică de ce sala nu mai oferă condițiile și confortul inițial. Spațiul a fost „exploatat” la maxim, rânduri și scaune mai multe, spații mai mici între ele, etc., etc. Pe laterale s-a desființat rândul de loji inițiale, care erau mai puține la număr, și s-a reorganizat spațiul lor. A apărut un nou rând de loji, primele fiind puțin coborâte față de cota inițială, și deasupra celor inițiale, au apărut mai multe, însă mai înguste și mai lungi, ca să poată încăpea un număr de 12 locuri în una. În prezent sala are un număr de 4060 de locuri, și a fost declarată monument istoric.

Dacă e să credem ce promite Ministerul Culturii, în subordinea căruia a revenit, lucrările de renovare a Sălii Mari a Palatului ar trebui să înceapă anul acesta, în 2018, asta doar dacă Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE) va acorda guvernului român fondurile necesare. Împrumutul ar trebui să fie aprobat luna aceasta, pentru ca, cel mai târziu, în 2020 să poată să fie începute lucrările de renovare, dar.…..... ca și în cazul metroului din cartierul Drumul Taberei, mi-e teamă că nu vom auzi decât vorbe, vorbe, vorbe….……. că de lucru și bani, ioc! (o altă vorbă, dar a turcului).

---

VIZUALIZĂRI: 856 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI