GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Sacra di San Michele
TIPĂREȘTEEra o frumoasă dimineață de la sfârșitul lui noiembrie. Noaptea ninsese puțin, iar pământul era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă, nu mai gros de trei degete. Pe întuneric, imediat după laude, ascultasem slujba într-un târgușor din vale. Apoi o pornisem la drum spre munte, la răsăritul soarelui.
Cum ne cățăram pe cărăruia pieptișă care șerpuia în jurul muntelui, am văzut abația. Nu m-au uimit la ea zidurile care o încingeau din toate părțile, asemenea altora pe care le-am văzut în întreaga lume creștină, ci construcția masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Spun că în anumite locuri, de jos, părea că stânca se prelungește spre cer în culori și materiale care se contopeau, și devenea la un anumit punct donjon și turn principal (operă a unor uriași care cunoșteau la fel de bine și pământul și cerul).
Ca formă și construcție, Edificiul aducea cu ceva ce aveam să văd puțin mai târziu în partea de miazăzi a Peninsulei Italice: Castel Ursino sau Castel del Monte, dar prin poziția sa de neatins era mai înfricoșător decât acelea, și în stare să umple de spaimă pe călătorul care s-ar fi apropiat încet-încet de el. Și noroc că, fiind o foarte luminoasă dimineață de iarnă, construcția nu mi-a apărut așa cum se vede în zilele de furtună. Oricum, nu voi spune că ea te-ar face să nutrești sentimente de bucurie. Mie mi-a provocat spaimă și o neliniște dintre cele mai ciudate.
Așa povestește Adso din Melk primul contact cu mănăstirea benedictină în care se petrec evenimentele narate în Numele trandafirului. Și, dacă priviți primele două imagini atașate, veți observa că, atunci când Eco descria Abația din roman, avea în minte un model real: Sacra di San Michele.
Unde noi am ajuns în ultima zi a excursiei la Torino, dar nu călare pe măgăruși, ci... călare într-o mașină 😊. Am pornit de dimineață, cu trenul, din Torino Porta Nuova și, după vreo 40 de minute, am coborât în Avigliana, un orășel de vreo 10000 de oameni. În timpul sezonului cald, din aprilie până în octombrie, din gară te preia un autobuz care urcă muntele (diferența de nivel este de 600 de metri), iar biletul tren+autobuz e 6,5 euro. În ianuarie – te descurci cum poți.
De exemplu, poți coborî din tren nu în Avigliana, ci în una dintre următoarele două stații, Sant’Ambrogio di Torino sau Chiusa di San Michele, mai apropiate de abație, de unde urci muntele la picior, pe potecă marcată (aceiași diferență de nivel, 600 de metri). Urcușul durează cam două ore și cică ar fi superb, unul dintre aceste trasee fiind cel descris în citatul inițial.
Nu ne-am încumetat. Am intrat în restaurantul gării (P5), am luat câte o cafea și l-am întrebat pe barman cum putem comanda un taxi. A, nicio problemă, știe el un băiat care are mașină mare-mare, încăpem lejer toți cinci în ea, ne duce până sus, ne așteaptă o oră și ne întoarce în oraș, pentru mai puțin de o sută de euro (parcă 85) toată afacerea. Nu era ca și cum aveam de ales, deci am acceptat.
Băiatul a venit târziu, după o jumătate de oră, și avea o mașină absolut obișnuită, cu trei locuri pe bancheta din spate. Ne-am înghesuit cu greu înăuntru – după atâta așteptare, era exclus să începem alte căutări pentru a găsi ceva mai bun. Ne-am luat o mică revanșă: l-am lăsat să aștepte în parcare peste o oră și jumătate; s-a cam bosumflat, dar banii urma să îi primească la final, când i-am dat exact suma negociată inițial 😊. Ce să facem, așa e când rezolvi problemele apelând la un băiat, din punctul ăsta de vedere nu e mare diferență între România și Italia. (youtube, minutul 5:50)
După un drum pe serpentine de vreo 20 de minute, care a ocolit un lac și a trecut printr-un sat superb înainte de a intra în pădurea unde șoferul a stat cu mâna pe claxon în fiecare curbă, să nu vină ceva din sens opus (șoseaua e foarte îngustă), am ajuns într-o parcare aflată la un kilometru de abație. Am luat-o la picior voinicește – totul e „documentat” în imaginile atașate. Am trecut pe lângă niște producători locali (parcă unul dintre noi a și cumpărat ceva la întoarcere, totul arăta bine), am citit una-alta pe panourile întâlnite, am admirat abația – vizibilă printre copacii desfrunziți (P12) și, după încă un sfert de oră, am ajuns la un prim obiectiv interesant (P13-P14): Mormântul călugărilor, fosta capelă a cimitirului mănăstirii, construită în secolul al X-lea, imaginea sa octogonală (imitând Sfântul Mormânt de la Ierusalim) păstrându-se într-o pictură de prin 1620; după acest moment s-a degradat rapid, deja fiind în ruină la 1680.
După care, o potecă îngustă, lipită de stâncă în stângă și oferind priveliști uluitoare asupra văii în dreapta, ne-a condus către abație. Sacra di San Michele domină, din vârful Muntelui Pirchiariano (960 de metri înălțime, dar vârful bisericii este situat la peste 1000 de metri altitudine), drumul antic ce lega Gallia Cisalpina („Galia de dincoace de Alpi” ) de Gallia Transalpina de-a lungul râului Dora Riparia, traversând Alpii prin Pasul Monte Cenis, la peste 2000 de metri. În Evul Mediu, acest drum era controlat de Ducele de Savoia, a cărui stăpânire se întindea de ambele părți ale Alpilor, și a devenit parte din Via Francigena, drumul de pelerinaj între Canterbury și Vatican. În prezent, zona este cunoscută ca Val di Susa și este populară atât printre iubitorii sporturilor de iarnă, cât și printre amatorii de drumeții sau de turism cultural.
E un loc plin de legende, pornind de la construcția mănăstirii și până la tot felul de întâmplări oarecum recente, de acum nu mai mult de un veac. Se spune că, puțin înainte de anul 1000, Giovanni Vincenzo, arhiepiscopul Ravennei (între timp sanctificat), s-a retras ca pustnic pe Muntele Caprasio, situat chiar dincolo de râu, în fața Muntelui Pirchiriano. În satul de pe acel munte a pornit ridicarea unei biserici, drept pentru care a început să adune materiale de construcție. Doar că, într-o noapte, acestea au dispărut. A adus altele, au dispărut din nou. A treia oară, călugărul a păzit el însuși materialele și a constatat că ele sunt luate de îngeri, care le cărau pe muntele vecin, indicând astfel locul în care trebuia să fie ridicată biserica.
De ce „Sacra”? Există și aici o legendă: când Giovanni Vincenzo i-a cerut episcopului de Torino să sfințească biserica, în timpul nopții în care acesta a sosit la Avigliana a văzut o coloană de foc ce cobora din munte. A doua zi dimineață, episcopul și credincioșii au constatat că biserica fusese deja miruită, înăuntru mirosea a uleiuri parfumate; de aici și numele Sacra, care ar însemna „deja consacrată”.
Printre evenimentele supranaturale consemnate se numără aparițiile Sfântului Mihail în fața lui Hugon de Montboissier, guvernatorul orașului Aurec-sur-Loire. Pentru a obține de la Papă indulgență pentru păcatele sale, acesta a preluat sarcina de a continua construcția bisericii, apoi a abației din jur, ulterior încredințată benedictinilor (care au construit casa de oaspeți, din care au mai rămas doar câteva rămășițe până la reconstrucția de la sfârșitul secolului al XIX-lea). Benedictinii au administrat mănăstirea timp de aproximativ șase sute de ani, până în 1622. După care a urmat o perioadă în care a fost, practic, abandonată; abia în 1836, Carol Albert de Savoia a decis să o readucă la splendoarea de odinioară și a dat-o în grija Părinților Rosminieni, care sunt prezenți aici până în ziua de azi.
Noi am trecut pe lângă Casa de oaspeți (clădirea cu schele din P17), am urcat un rând de trepte și am ajuns la Casa portarului. Și aceasta are o poveste: în secolul al XIX-lea, oamenii din Sant’Ambrogio di Torino și Chiusa di San Michele, satele din vale, se certau în legătură cu împărțirea pădurilor de pe Muntele Pirchiariano. Până la urmă, granița a fost trasată luând ca referință această Casă a portarului. În prezent, aici se vând biletele de acces în abație (10 euro). Le-am cumpărat și am întrebat pe unde e intrarea; biserica nu se înalță direct pe stâncă, există o fundație înaltă care o susține. Ni s-a spus că ar fi de urcat cam 250 de trepte, dar – dacă mai așteptăm zece minute – la 11 este programat un lift care ne-ar scuti de jumătate din ele. Bine, până la lift mai erau câteva trepte, evident 😊. Am urcat pe terasă, am admirat statuia nonconformistă a Sf. Arhanghel Mihail (P22, înaltă de 5,5 m, numai aripile având aproape 2 m) și minunata Vale Susa, iar la ora anunțată ne-am prezentat în fața liftului.
Alternativa la lift este celebra La Scalone dei Morti, Scara morților, cu înălțimea de 18 m. De-a lungul ei sunt câteva sarcofage ale unor „sponsori” iluștri ai mănăstirii, dar și o nișă în care, până în 1936, stăteau la vedere scheletele mai multor călugări care au fost înmormântați acolo. La capătul de sus al scării se află Portale dello Zodiaco, de pe la 1100 (până aici ne-a adus liftul) și, odată ce ai trecut de el, se iese pe o terasă care oferă alte priveliști de vis. După care mai există un singur lung șir de trepte (P23-P24) pentru a ajunge, în sfârșit, la intrarea în biserică.
E o biserică veche (secolul al XII-lea) și se vede acest lucru. A fost construită în stil romanic, cu unele elemente gotice în zona altarului. Frescele sunt de pe la 1500 și aparțin unor pictori cunoscuți, dar nu celebri. Ceea ce atrage, însă, atenția, sunt numeroasele sarcofage aflate în zona opusă altarului. E vorba de mormintele a 24 de membri ai familiei de Savoia, care au trăit între 1500 și 1750. Inițial au fost înmormântați în Catedrala din Torino, dar în 1836 regele Carol Albert le-a predat, împreună cu întreaga abație, călugărilor rosminieni. Au fost reînhumați într-o primă fază în criptele de sub biserică, pentru ca în 1930 rămășițele lor să fie aduse sus, unde le vedem până în prezent. [Începând cu jumătatea secolului al XVIII-a, familia ducală, apoi regală, odihnește în Basilica di Superga, iar primii doi regi ai Italiei unificate – chiar în Pantheon.]
Mai multe despre istoricul bisericii – pe site-ul propriu, bine pus la punct sacradisanmichele.com sau pe Wiki it.wikipedia.org/wiki/Sac ... _di_San_Michele.
Spun doar câteva vorbe despre Sabia Sf. Arhanghel Mihail. Cultul său s-a răspândit din Orient spre Occident datorită lombarzilor, care au văzut în „princeps militiae caelestis” calitățile zeului Odin și pentru care au ridicat mai multe lăcașuri de cult, inclusiv Sanctuarul Sfântului Mihail din Gargano, în Puglia, de-a lungul Via Francigena. Răspândirea devoțiunii față de înger a dus, tot în Evul Mediu, la construirea complexului Mont Saint-Michel din Franța. Ca și în cazul Sacra, și la construirea acestor două biserici se spune că îngerul a apărut pentru a indica locul desemnat.
Mai mult, de la Mont San Michel la Sacra di San Michele sunt 1000 km, iar de aici la Sanctuarul din Puglia sunt alți 1000 km. Coincidența (sau nu?) face ca, pe linia celor trei să se mai afle încă patru sanctuare închinate arhanghelului, toate șapte completând o linie de 4000 km: în Irlanda (Skellig Michael), Anglia (Muntele Sfântului Mihail), Grecia (Mănăstirea Sfântului Mihail Arhanghelul din Panormitis de pe insula Symi) și Israel (Mănăstirea Stella Maris de pe Muntele Carmel din Haifa). Împreună, cele șapte sanctuare formează o aliniere ce corespunde apusului soarelui în ziua solstițiului de vară. Mai multe (și poze) aici: americaneedsfatima.org/ar ... f-saint-michael
Ieșirea din biserică se face pe partea opusă și conduce către ruinele Mănăstirii Noi. Este „nouă” pentru că a fost construită ulterior bisericii, dar tot de pe la 1200 și ceva datează. Din păcate, mănăstirea nu s-a conservat prea bine – arată așa cum o puteți vedea în imaginile atașate. Citez de pe site-ul abației:
Secțiunea de nord-vest a muntelui este ocupată de impunătoare grămezi de pietre, stâlpi, ziduri, arcade: acestea sunt așa-numitele Ruine ale Mănăstirii Noi, construite între secolele XII și XIV, în apogeul expansiunii comunității monastice. Grandioasa clădire cu cinci etaje, la care s-a adăugat la nord o nouă construcție, în vârful căreia se află Turnul Bell’Alda, a căzut în ruină din cauza cutremurelor, războiului și abandonului. Această zonă a „Ruinelor” a fost supusă unor proiecte de restaurare, conservare și accesibilizare între 1999 și 2002.
Cea mai interesantă și educativă poveste este cea a Turnului Frumoasei Alda, care se înalță direct deasupra hăului. Alda era o fată care a urcat la mănăstire pentru a se ruga (se pare că istoria se petrece pe la 1600) și a fost surprinsă aici de niște soldați rătăcitori. Pentru a scăpa, Alda a urcat în turn. Cum soldații au venit după ea, fata s-a aruncat în gol, invocând ajutorul Sfântului Mihail și al Fecioarei. Iar aceștia au trimis un înger, care a purtat-o ușor până la baza muntelui.
Întoarsă în sat, a povestit oamenilor întreaga întâmplare. Nu au crezut-o, ba chiar au provocat-o la un rămășag: o mare sumă de bani, dacă le dovedește că istoria este adevărată. Și Alda a acceptat, a urcat din nou în turn și s-a rugat să ajungă iarăși vie până jos. Nu a ajuns.
AmFostAcolo fără reclame?
- Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
- Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult
Trimis de adso in 19.09.26 22:19:55
15 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (adso); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- Coordonate GPS: 45.09638012 N, 7.34221747 E - neconfirmate încă
ECOURI la acest articol
15 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Rog așteptați...
Via Francigena este un drum istoric de pelerinaj care leagă nord-vestul Europei de Roma, fiind una dintre cele mai importante rute medievale de pelerinaj creștin, alături de Camino de Santiago și Drumul către Ierusalim.
Numele său înseamnă literal „Drumul care vine din Franța” (sau „Drumul Francez” ). Traseul clasic, recunoscut în prezent ca Itinerar Cultural al Consiliului Europei, se întinde pe aproximativ 2000 de kilometri și traversează patru țări:
Anglia: Punctul de pornire este Catedrala din Canterbury, locul unde pelerinii își iau „pașaportul de pelerin” (Credenziale).
Franța: Se traversează Canalul Mânecii spre Calais, continuând prin regiuni istorice precum Champagne și Franche-Comté.
Elveția: Ruta urcă prin cantonul Vaud, trece pe lângă Lacul Leman (Geneva) și traversează Alpii prin spectaculosul și solicitantul Pas Saint Bernard.
Italia: Pelerinii coboară în regiunea Valle d’Aosta, traversează regiunea Piemont (prin Val di Susa), câmpiile din Lombardia, dealurile din Toscana și, în final, ajung în regiunea Lazio, oprindu-se la Biserica Sfântul Petru din Roma.
Deși drumul era folosit încă din antichitate de soldați și comercianți, consacrarea sa ca rută de pelerinaj se datorează lui Sigeric cel Serios, Arhiepiscop de Canterbury. În anul 990 d. Hr., acesta a mers la Roma pentru a primi de la Papă mantia oficială de arhiepiscop (pallium). La întoarcere, el a notat meticulos în jurnalul său cele 79 de etape și locuri unde a înnoptat. Acest manuscris istoric stă la baza traseului oficial din zilele noastre.
Astăzi, Via Francigena a fost complet revitalizată, fiind marcată cu indicatoare specifice (un pelerin cu rucsac și toiag). Spre deosebire de aglomeratul Camino de Santiago, Francigena oferă o experiență mai intimă, sălbatică și mai puțin comercială, trecând prin sate medievale uitate de timp, podgorii și peisaje montane spectaculoase. Pelerinii moderni parcurg traseul pe jos sau cu bicicleta, dormind în refugii parohiale, mănăstiri sau pensiuni locale.
Mutat în rubrica "Sacra di San Michele (complex monastic), #EXCURSII și CĂLĂTORII" (nou-creată pe sait)
-
Am setat în program coordonatele GPS ale acestei destinaţii, rezultând următoarea poziţionare pe hartă -- click aici.
Sanctuarul romano-gotic care își întâmpină vizitatorii astăzi pe vârful Muntelui Pirchiriano a fost construit și modificat de-a lungul mai multor secole. Sunt evidente trei stiluri arhitecturale: romanic în absidă, orientată spre locul exact unde răsare soarele la sărbătoarea Sfântului Mihail (29 septembrie), în primul arc și ferestrele și coloanele sale; romanic de tranziție în cele două arcade ulterioare cu pilaștri grupați și arcade ogivale; și gotic, din școala din Piacenza, în decorarea ferestrei mari din absida centrală și în cele două ferestre ale navelor minore.
Începutul construcției bisericii este greu de datat, dar se presupune că a fost comandat de starețul Ștefan (între 1148 și 1170).
Biserica a fost inițial concepută să fie acoperită cu bolți în cruce, similare cu cele actuale. Aceste bolți s-au prăbușit și, în secolul al XVII-lea, au fost înlocuite în nava centrală cu o boltă grea în butoi, care a exercitat o presiune considerabilă asupra pereților laterali, amenințându-le stabilitatea și creând un risc de răsturnare. Pentru a face față acestei amenințări, în timpul restaurării de la sfârșitul secolului al XIX-lea, bolta în butoi a fost demolată și înlocuită cu o boltă triplă în cruce, finalizată în 1937.
În interiorul bisericii se află coloane impunătoare, numeroase coloane mici, pilaștri și colțuri. Toate sunt încoronate de capiteluri evocatoare și simbolice: există 139 de ele. De interes deosebit este primul pilon din stânga navei centrale, sub care se înalță pe 15 centimetri vârful Muntelui Pirchiriano, un „vârf amețitor de sfânt” , așa cum l-a definit poetul rosminian Clemente Rebora.
La capătul navei centrale a bisericii se află un spațiu de formă neregulată, cunoscut sub numele de „Corul Vechi” . Acesta este tot ce a mai rămas din biserica din Ugone, un loc bogat în picturi de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.
Astăzi, aceasta găzduiește zece dintre cele șaisprezece sarcofage de piatră care conțin rămășițele prinților Casei de Savoia, transferate de la Catedrala din Torino pe 25 octombrie 1836, când regele Carol Albert le-a predat, împreună cu întreaga abație, călugărilor rosminieni spre păstrare.
Acțiunea din Numele Trandafirului se petrece, în mare parte, în Bibliotca abației. Mă așteptam, așadar, să am prilejul de a admira o bibliotecă impresionantă aici. Nu s-a întâmplat așa ceva. Dar a avut vechea abație o mare bibliotecă?
Istoria milenară a bibliotecii Sacra di San Michele, la fel ca și colecția sa, este dificil de reconstituit astăzi. De la fondarea sa de către călugării benedictini între secolele al XI-lea și al XII-lea, Sacra di San Michele a devenit unul dintre cele mai importante centre ale Văii Susa, nu numai pentru semnificația sa spirituală, ci și pentru rolul său cultural.
„Am două camere pline de cărți și nu le-am citit încă pe toate, dar le studiez în fiecare zi. Nu există o carte pe pământ pe care să nu o am…” Așa ar spus Priorul de la Sacra di San Michele reprezentanților marilor abații benedictine din Europa, adunați în Conciliu la Limonges în 1031. Aceste cuvinte sunt cea mai veche urmă a vastei și bine aprovizionatei biblioteci abațiale care, după suprimarea din 1622, a dispărut și a fost probabil dispersată în întreaga lume.
Actuala bibliotecă a Sacrei di San Michele a luat naștere abia în octombrie 1836, odată cu sosirea Părinților Rosminieni pe Monte Pirchiriano. Însuși Rosmini, la două zile după sosirea primilor călugări, a trimis o scrisoare din Stresa cu o listă de cărți care urmau să fie cumpărate. Inițial, aceasta conținea aproximativ 300 de volume din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în timp s-a acumulat o colecție semnificativă de texte, ajungând la aproximativ 10.000 de volume, toate organizate și catalogate conform sistemului Bibliotecii Vaticanului, prin munca răbdătoare și constantă a unui grup de voluntari.
În prezent, se poate intra în bibliotecă doar pentru a cerceta diverse cărți, de luni până vineri, cu aprobare prelabilă - se depune cerere online pentru a o obține.
@adso: Nu există cuvinte care să exprime cât de recunoscătoare îți sunt pentru acest articol, care pică într-un moment cum nu se poate mai potrivit, căci peste doar câteva zile voi fi acolo. Chiar aseară discutam cu Tati: trebuie să studiez un pic, să văd cum ajungem la Sacra... Săru’ mâna, ce să mai zic?! Totul se întâmplă cu un rost.
@crismis: Acum abia, scriind articolul, am găsit pe site-ul abației programul complet al autobuzelor:
sacradisanmichele.com/inf ... i/#comearrivare
La momentul ăla am fost inconștienți, știam doar că nu există nimic să ne urce până la abație. Am zis: ce-o fi, o fi, găsim la fața locului, dacă nu - ne întoarcem cu primul tren. Aplicațiile gen Bolt - Uber nu prea sunt utile în Italia, există tot felul de reglementări contra lor, iar taxiurile te cam jupoaie în afara marilor orașe, trebuie să te târguiești ca prin Egipt, așa că am acceptat să mergem 5+1 (șoferul) într-o mașină veche, tip Logan. A fost funny.
Există două tururi ghidate pe zi, dar numai în italiană. Deși am nimerit la ora unuia dintre ele, am preferat vizita individuală, oricum nu înțelegeam limba. Și sunt panouri explicative; v-am scutit de pozele cu ele, dar în artricol am preluat informații din acele poze.
O dată pe lună se organizează un tur lung, care prezintă și Biblioteca, și Camerele Ducilor de Savoia - cred că e interesant.
Oricum, cu trei zile înainte fuseserăm la Superga, unde văzuserăm Apartamentele, Cripta și alte chestii legate de dinastia regală a Italiei. Dacă vă permite timpul, nu ratați Superga!
Vacanță frumoasă vă doresc! Și... poate vei scrie despre ea mai repede decât mine 
@adso: Chiar acum mă uitam pe pagina mănăstirii și salvam orarul sincronizat tren-autobuz! Am aruncat un ochi și pe GetYourGuide, dar mă cam deranjează prețurile...
Nu ne-am făcut încă un plan clar de bătaie, avem la dispoziție 4 zile jumate. Vedem ce-o ieși... Nu vrem să închiriem mașină.
Mulțumesc pentru completări și pentru urările de bine! Cât despre scris... Mai am 5 articole despre Vietnam, pe urmă Sicilia, pe urmă Portugalia, pe urmă Grecia... și mărunțișuri printre ele. Dacă aș putea să-mi fac o clona s-o trimit la muncă, în timp ce eu... Mă rog, să revenim cu picioarele pe pământ.
@crismis: Nu merită să închiriați mașină, totul e bine pus la punct.
Vă recomand să luați Torino+Piemonte 5-Day City Card, își scoate banii de trei ori și vă ajută să vă organizați vacanța. Este valabil și la Sacra, nu doar în oraș. Noi am vizitat abația în a șaptea zi a vacanței, de asta am plătit.
Rezervări obligatorii: la Liftul Panoramic din Mole Antonelliana și, poate, la Muzeul Egiptean. În rest vă puteți prezenta cu cardul direct la intrare. Sigur că, dacă ai timp, e bine să faci rezervări peste tot, de exemplu la Choco-Story era cât pe ce să nu ne primească (ce-i drept, am ajuns și pe final de program).
Dar... nu mă apuc să-ți dau sfaturi, sunt sigur că știi ce ai de făcut.
Iar Torino merită popularizat, e o destinație prea faină. Sau nu: păstrăm secretul și mergem noi mai des acolo.
@adso: Am citit dimineață la cafea articolul de față. Nu mai țin minte în ce context vorbisem cu tine despre vizita ta de-aici și mă gândeam că poate, la un moment dat ne vei povesti despre aceste locuri. Că ai făcut-o ca de obicei, excelent, o lăsăm de-o parte.
După ce-am terminat de citit am realizat că am aflat de o chestie de care habar n-aveam. Și anume de Spada Sfântului Mihail. De ce crezi că scriu ecoul la ora asta? . Mi-ai dat de treabă. Am citit și eu ce-am găsit și ca de obicei sunt mai în ceață acum, după ce-am citit, decât înainte. Ba până pe la prânz am făcut tot felul de scenarii și cu fiu-meu, că doar nu putea să mă viziteze fără să avem și o discuție de-asta mai... extraterestră .
Ca și mine, nici el nu crede în coincidențe și nu încetăm să facem supoziții pe teme de-astea. Cum, cine, de ce a făcut ca toate bisericile astea să se afle pe o linie și mai ales că linia asta are o semnificație astronomică clară.
Mi-ai mai dat o temă. Nu-mi ajungea treaba cu piramidele Dar trebuie să-ți mulțumesc. Uite așa reușim să ținem creierul ocupat. Și dacă avem creierul ocupat, cifrele 2 și 3 din CNP nici nu mai contează.
@Pușcașu Marin: Manuscrisele nu ard.
Dacă tot vorbim de Mihail - Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov e Top 3 romane pentru mine (top în care se află și Numele Trandafirului). Maestrul își arde singur cartea, iar Woland (= Diavolul) rostește vorba asta (și imediat motanul Behemoth, asistentul lui, scoate la iveală, nevătămat, exact manuscrisul pe care Maestrul îl credea cenușă).
Ți-am spus că funcționez ciudat. Discutam despre Sacra astă iarnă, când am scris despre Abația Melk. Și, cam atunci, am început să scriu articolul de față. Numai că, din tot felul de motive, l-am abandonat și am uitat de el.
În perioada asta nu prea mai am timp de povești pe AFA. Dar, săptămâna trecută, am dat de istoria mesei în Genova. În ziua de după a urmat drumul la San Michele. Și, uite așa, am scos și eu din cenușă „manuscrisele” mele
Poate că răspunsul la coincidențele de care vorbești e tot la Woland. Mă gândesc uneori la asta, să știi.
Seară bună! Poate se aliniază toate în vis, măcar!
@adso: Adaug că există multe Francigene..., deviații, scurtături etc. Toscana și Umbria e plină de astfel de drumuri lăturalnice printre livezi de măslini, sate vechi uitate de Dumnezeu sau cetăți medievale, chiar și podgorii...
Toate sunt însă regulamentar semnalizate cu acel indicator despre care ai amintit și tu
@Carmen Ion: Nu știam, mulțumesc pentru informație!
De altfel, nici de cel „oficial” nu știam, până nu am vizitat Sacra di San Michele. Iar de spus despre semnalizarea lui - nu spun eu, am compilat în acele ecouri scrise cu italice ceea ce am găsit prin tot felul de articole sau ceea ce am aflat conversând cu AI. De asta nici nu le-am inclus în articolul propriu-zis. (Plus că „stricau” cursivitatea poveștii.)
Seară liniștită și... vacanță frumoasă! Am văzut niște poze minunate!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jun.2018 Sacra di San Michele — scris în 04.03.19 de Diaura* din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată