Dincolo de nori pe Vânătoarea lui Buteanu

TIPĂREȘTE

"Vânătoarea lui Buteanu este unul dintre cele mai urcate vârfuri dintre cele 14 de peste 2.500 m din Carpați*** (vezi la subsol!) și e situat cam la mijlocul zonei mai înalte și mai atractive a crestei făgărășene și desigur cel mai ușor accesibil.

Vânătoarea e un nume contestat de unii în ultima vreme, cu argumente teoretice logice, dar care reprezintă doar o ipoteză. Unii spun că după culoarea” vânătă” , similar cu toponimele” colorate” (nume de munți, poiene, izvoare, pâraie, etc): Galbena, Roșu, Negru, Verde, Albastru, Vânătu, etc. (Vânătu e un afluent de stânga al râului Dejanilor care trece prin satul meu natal și de unde se aducea un lut vânăt cu care femeile vopseau lâna.) Altă ipoteză (nu mai am discuția avută pe net cu autorul ei) este că” vânătări” erau numite locuri rele pentru pășunat. La mine în sat (Recea) aflat nu departe de Cârțișoara, nu am auzit acest termen. Și nu l-am găsit nici în cele două volume de regionalisme și arhaisme ce le posed. Dar am găsit cu Gogle Search:

Vânătare, vânătări, s. f. 1. (Înv.) Vânătaie. 2. Loc aflat la înălțime sau la depărtare mare (care pare de culoare vînătă)

Dar nu mi se pare normal ca unii montaniarzi - nu puțini- să folosească Vânătarea” -noul nume- care repet, e doar ipoteză, deci neconfirmat prin dovezi. Admir oamenii care își pun întrebări, emit ipoteze, caută, se documentează. Nu mă deranjează ipoteza celor care susțin” Vânătarea” , ci lipsa unor dovezi credibile și agresivitatea cu care vor s-o impună!

E știut că cele mai corecte nume de locuri sunt cele ale oamenilor locului, transmise de secole de la o generație la alta! Iar pe hărți trebuie folosite aceste nume!

Mai jos, încerc să arăt că pe vechile hărți austriece figurează numele” Vânătoarea” - luat de la localnici - deși cu grafia de atunci și cu unele diferențe de la o ediție la alta a hărților! Adepții numelui Vânătarea nu demostrează că pe hărți era numele propus de ei, și că a fost transcris greșit ulterior. Ei lansează o ipoteză, dar nu demonstrează prin documente că ea s-a confirmat!

Autoritățile austriece și mai apoi sașii, au preluat cele mai multe denumiri ale localnicilor, dar cu grafie uneori mai altfel. De ex, ei neavând â scriau uneori Bulea în loc de Bâlea. Iar unor vârfuri fie le-au dat nume traduse: de ex. Vf. Iezerul Caprei e numit Gemsenspitze, fie nume de sași, personalități ale muntelui: Conradspitze în loc de Tărâța.

Recent mi-a trimis ghidul montan Andrei Badea un fragment din harta iosefină din 1912, în care apare numele Vânătórea, dar greșit amplasat, ca fiind culme sudică, aceea este de fapt Piciorul Capra! Greșit amplasat e și Gemsenspitze (vf. Capra) care pe harta iosefină e vf. Iezeru Caprei! (cândva voi explica și cam de unde apar acele amplasări greșite). Iar acel” ó” de pe hartă, eu știu că semnifica / se citea” oa” , l-am întâlnit și în texte vechi românești din Ardeal, de ex cósa, în loc de coasă, códa în loc de coadă, șcóla în loc de școală. Pe una dintre vechile hărți austriece, pe culmea Albota apre vf. lui Toader scris” Tódor” , încă o dovadă că ó se pronuță oa! . Dacă localnicii i-ar fi spus” vânătare” , nemții ar fi scris acel nume cu a nu cu ó care se citește” oa” !

Posed o superbă carte în limba germană, cu foarte multe fotografii, despre istoria SKV-ului” Der Sieberbürgische Karpatenverein 1880-1945” tipărită la Innsbruck în 1990. S-au vândut câteva exemplare și la Cluj. Am dat atunci pe ea cam jumătate din salariul meu pe o lună! Dar nu regret! Mi s-a oferit mai apoi pe ea dublu, triplu... dar n-am dat-o! În ea, la pag. 22, este o schiță în care majoritatea toponimelor sunt românești, dar nu toate: De ex. Piscul Baciului și Piatra Craiului sunt Hinterspitze și Königstein, deci traduse în germană. Dar pe schiță apare” Vf. Vînătoarea” , deci de data asta cu” oa” ! Dar apropo de Vânătórea de pe harta iosefină amintită, o muchie nordică aflată mai la est, care pleacă din vf. Belia Mare, pe care o știu din copilărie și de pe hărțile românești ca Scoarța, apare pe acea schiță” Scorția” , nume luat probabil de pe o hartă mai veche nemțească sau săsească! Adevărat că acel o nu are accent, nu e scris ó!

Însuși marele montaniard sas A. B. Szallay, în a sa celebră monografie” Der Kamm des Fogaraschergebirges” susține că toponimele date de localnici trebuie folosite, păstrate, transmise. Și se știe că primele” wanderung” (drumeții) în” der Fogaraschgebirge” , sașii le făceau cu” ghizi” din satele făgărășene, deci învățau toponimele de la aceștia. Așa că dacă pe hărțile nemțești apare Vânătórea iar pe ale sașilor apare Vînătoarea, cred că e clar că așa îi spuneau cei din satele de la poale.

Emilian Cristea și doi colaboratori au scris o monografie” Munții Făgărașului” . Am fost trei zile oaspete al D-sale și al doamnei Hedda Cistea. Am văzut cum lucra și cât îl ajuta” săsoaica sa” care se documenta din vechea și vasta literatură de limbă germană despre” Das Fogaraschergebirge” .

În plus, făgărășenii Ilie Fratu și Octavian Fratu în cartea lor” Poteci și cabane din Munții Făgărașului” din 1986, apoi împreună cu alt făgărășean Andrei Beleaua au scris în 1991” Pe custuri făgărășene” , au și câte un subcapitol de 5-11 pagini despre Toponimie, unde atenționează asupra unor greșeli, unele chiar hilare. (Buleasca preluat greșit de la Buleasee a sașilor!). Ei insistă și asupra altei greșeli frecvente: la nominativ, corect e Laita, nu Laița cum scriu și pronunță mulți păcăliți de” fratele” Lăițel! Doar la genitiv e Laiții, similar cu Sărata-Sărății, Pojorta-Pojorții!

Dar să mergem și mai înapoi în timp: În 1900 apărea la Paris, în limba franceză, dar tradusă mai apoi și în limba română lucrarea :” Asupra toponimiei naturale a regiunilor muntoase înalte, cu privire specială asupra Carpaților Meridionali” a marelui geograf francez Emmanuel de Martonne. Iar în 1905” Sur le caractère de hauts sommets des Karpathes Méridionales” . Iar mai înainte, în 1896 Ion Turcu tipărea la Brașov cartea” Excursiuni în Munții Țerei Bârsei și ai Făgărașului” .

În revistele” Buletinul Clubului Alpin Român” din 1938-1939, Al. Rudeanu a publicat mai multe episoade cu titlul (azi pare pompos!)” Ascensiuni grele în Munții Făgărașului” .

Cum de niciunul, mai ales cei care au căutat și corectat greșeli de toponimie, nu a contestat/” corectat” acest nume mai ciudat - Vânătoarea?

Deși nu sunt argumente scrise de când și de unde vine acest nume aparent ciudat. Aparent, căci mie un bătrân din Cârțișoara, mi-a spus prin anii 70 că” pe acolo vâna Buteanu” (haiduc, braconier?). Regret că n-am întrebat atunci mai mulți bătrâni! Din păcate, localnicii de la poale care știau denumirile... au cam plecat pe alte tărâmuri. De fapt, localnicii aveau denumiri pentru locurile unde aveau treburi, unde aveau stânele și unde pășunau turmele lor. Meticulosul Al. Rudeanu citat mai sus explică cu multe exemple că ciobanii nu aveau nume pentru multe dintre vârfuri, ele n-aveau importanță pentru ei. Prin” Muntele X” ei nu înțelegau vârful ce-l vedeau, ci valea, căldarea, culmea, versantul unde era stâna și unde își duceau oile le păscut. Mai apoi,” domnii” și topografii au dat nume vârfurilor după numele din zonă folosit de ciobani. Iar stâne, de o vreme nu prea mai sunt în zona despre care discutăm. Cea din Valea Bâlii, deasupra căreia se întâlnesc telecabinele -nu știu cum e acum- dar era gospodărită de un baci de pe valea Topologului, nu din Cârțișoara. Iar majoritatea oamenilor de azi de la poale, nu cunosc toponimia munțlor” lor” nici cât noi! Iar cei cu școală e posibil să le știe nu de la bunici și părinți, ci de pe hărți, de unde le știm și noi.

Am inițiat recent - fără mari speranțe- un demers pentru a afla opinia unor bătrâni din Cârțișoara! Regret că n-am făcut asta în urmă cu 40-50 de ani. Dar atunci nu apăruse nimeni cu ideea de a reboteza Vânătoarea” după ureche” .

Dar cu bătrânii de la poale, cu ciobanii din căldările făgărășene, în mod sigur au stat de vorbă autorii publicațiilor de mai sus! Așa că eu susțin a nu se mai folosi un termen bazat doar pe ipoteze!

Să rămânem cu consacratul Vânătoarea - nume nedovedit a fi greșit- chiar dacă originea sa n-o găsim consemnată undeva. Paranteză: Mă întrebam deseori- probabil ca alți mulți dintre voi, de originea numelui celui mai înalt vârf din țară. Ce caută un Moldoveanu în munții făgărășenilor și argeșenilor? În relativ recenta carte” Muntele- rai și iad” a lui Valentin Retvevoi- șeful Salvamont Nucșoara- la pag. 12 putem citi.” ... muntele cel mai înalt din țară a luat numele boierului Moldoveanu din Nucșoara, cel care l-a stăpânit mulți ani” . E destul și așa, deși rămâne întrebarea de ce un boier de pe meleaguri argeșene se numea Moldoveanu!

Despre transmiterea toponimelor de la o generație la alta, în cartea citată mai sus a lui Iile și Octavian Fratu, la pag. 33 găsim că ea nu se mai face pe cale orală ca în urmă cu secole:” Calea scrisului în transmiterea toponimelor, prezintă avantajul transmiterii lor către generațiile viitoare așa cum au fost înregistrate, fără deformări ulterioare.” Susținătorii toponimului” Vânătarea” n-au adus dovezi că acesta e un nume vechi care a fost deformat și apoi înregistrat așa. Eu -pentru modificarea unor nume sau amplasări greșite ale unor vârfuri sau văi din Munții Rodnei și Călimani, am oferit dovezi concludente firmei Schubert & Franzke care editează hărți în noua Colecție Munții Carpați și au fost acceptate de geografii din editură.

Concluzie: De ce atâtea generații de drumeți sași și români nu au contestat numele Vânătoarea? De ce primarii, învățătorii și alți oameni cu școală din satele de la poale nu s-au sesizat că pe hărți acel nume e greșit? Căci autorii hărților pe ei îi consultau pentru acele denumiri sau pe sașii care le știau de la săteni, nu le puteau pune la Viena” din burtă” !

Repet: Admir oamenii care își pun întrebări, emit ipoteze, se documentează, caută argumente. Unii știți că eu am mai făcut asta. În capitolul 15-Opinii al site-ului http://www.dinumititeanu.ro găsiți” dileme” ale mele despre: șansă-risc, cunoștință-conștiență-conștiință, prenume-nume, rucsaci-rucsacuri...

Adeptii din ultimul deceniu al numelui Vânătarea nu demonstrează că pe hărți era cândva numele propus de ei, și că a fost transcris greșit ulterior. Și nu se întreabă de ce nimeni în decenii și secole anterioare nu au emis ipoteza lor! Căci ei lansează o ipoteză, dar nu demonstrează prin documente că ea s-a confirmat! Așa că nu înțeleg de ce promovează cu atâta insistență acest nume, care a fost și rămâne doar o ipoteză.

Tuturor, dar mai ales celor care s-au grăbit să accepte și să folosescă noul nume nu le solicit să fie de acord cu mine, ci doar să cugete la cele de mai sus!

*** Cele 14 vârfuri de peste 2.500 de la pag. 9 a cărții” Pe custuri făgărășene” , autori Ilie Fratu, Andrei Beleaua, Octavian Fratu sunt:

-8 în Făgărași: Moldoveanu - 2.544 m, Negoiu -2.535 m, Colțul Viștei Mari -2.527, Lespezi- 2.517, Vânătoarea lui Buteanu -2.507 m, Hărtopu -2.506, Cornu Călțunului - 2.505, Dara -2.500 m,

- Alte 6 : Parângu Mare -2.518 m, Peleaga 2.508 m, Păpușa I și II (2.505 m și 2.504 m), Omu -2.514 m (în vărful stâncii) și Vf. Bucura/Ocolit -2.503 m. " - un făgărășan get beget

Ei bine cam asta-i povestea despre istoria numelui acestui vârf din Făgăraș, spusă de un făgărășan, un iubitor al muntelui. Că-i Vânătarea sau că-i Vânătoarea lui Buteanu, asta până la urmă e mai putin important. Important este faptul ca după cele două sesiuni de antrenament din munții Ciucaș și din munții Bucegi, am reușit să cuceresc primul vârf de peste 2500 metri după multă, multă vreme.

Sincer am ales să cuceresc acest vârf din Fagaraș, deoarece era printre cele mai accesibile. Ascensiunea începe de la Bâlea Lac și în maxim două ore ar trebui să ajungi în vârf. Traseul este destul de scurt, dar si destul de dificil. Cabana Bâlea Lac este situată la 2034 metri altitudine, deci diferența de nivel e de doar 500 de metri. Ok să termin cu datele tehnice și să încep povestirea.

Pentru această incursiune în munții Făgăraș am ales să merg cu o agenție turistică specializată în drumeții montane. Costul acestei ture a fost de 260 de lei de persoană, cost ce a inclus transportul până acolo plus ghidajul pe munte. De multe ori crezi că nu-i necesar ghidajul, dar de data asta și-a scos banii cu vârf si îndesat. Câteodată e bine să te lași pe mâna profesioniștilor.

Plecarea se făcea într-o sâmbătă dimineața la ora 6, din fața hotelului Horoscop de la Unirea. Dat fiind că după ora 12 se anunțau precipitații serioase, cei de la agenție au devansat plecarea cu o oră si bine au făcut.

La ora 5 dimineața aproape 20 de pasionati de munte au plecat să cucerească munții Făgăraș. Nu aș fi crezut în veci, că pot strânge laolaltă atâția pasionati de munte. E drept o parte dintre ei erau veniți să urce pe Colții Colțunului, vreo șase dintre ei, iar marea majoritatea ne însoțeau pe Vânătoarea lui Buteanu.

După un drum fără incidente am ajuns la Bâlea Lac în jurul orei nouă dimineața. Aici am mai făcut joncțiunea cu vreo zece persoane, care au ales să vină cu mașina proprie și să achiziționeze doar serviciile de ghid de la agentie.

Dacă în București era caniculă, aici erau doar câteva grade, iar pe alocuri era și zăpadă. Răcorire adevărată. Parcă ajunsesem așa rapid în altă țară, în altă emisferă.

Referitor la echipamentul de munte erau multe recomandări, dar numai o obligație și anume bocanci de munte pentru minim trei sezoane. Și asta pe bună dreptate. Evident toți companioni noștrii erau echipati corespunzător.

Echipați corespunzător, înfrigurați și cu ochii cârpiți de somn am pornit la drum. Ce încălzire, ce drum ușor, am luat direct pieptiș o pantă foarte abruptă. Deci cum se spune, am început în forță.

Organizarea ghizilor a fost ireproșabilă. Unul în față, altul în spate. Mers în șir indian, iar cei mai înceți dau ritmul și stau în față.

Ce să mai spun, că de vreo două săptămâni de zile mă chinuia o durere de rinichi? Ei bine acum simțeam pietrele la rinichi la fiecare pas. Iar bonus era când vroiam să mă așez jos. Mă străfulgera o durere, de preferam să mă odihnesc ca și caii în picioare. A fost un chin, dar a meritat. Evident că am mers în pasul meu, încet, încetișor sau pi loc. Dar până la urmă am răzbit, cu mari eforturi. Am reușit să trecem de prima porțiune, care după spusele ghizilor era cea mai solicitantă. Și am făcut asta în cam 50 de minute. Am ajuns la o intersecție de unde se vedeau foarte bine Lacul Capra și fratele mai mic Lacul Căprița. Aici am făcut o scurtă pauză. Ne-am tras sufletul si am făcut ceva poze.

După aproximativ 10-15 minute am luat-o iar la pas pe o potecă îngustă. În stânga era muntele, în dreapta undeva jos departe Lacul Capra. Nu era o ascensiune mult mai ușoară, ba chiar aș putea spune mediu spre dificil. Pe traseul nostru am admirat bujorii de munte. Era ultimul loc unde îi mai puteam găsi înfloriți si am făcut multe poze.

Nu stiu cum, dar am ajuns printre primii sus. Urma ascensiunea finală, o parte mai tehnică. Ultimii 10 metri diferență de nivel, nu sunt pentru oricine. Mulți renunțau la acest punct. Partea tehnică ce înseamnă? Cățărare liberă, unde orice pas greșit poate însemna o catastrofă.

Am stat strâmb și am judecat drept, păi dacă tot am ajuns până aici ar fi și păcat să nu ajungem și în vârf. Mai ales că în tinerețe eram ca o capră neagră. Acum sunt mai mult ca un elefant batrân, dar ce să-i faci asta-i natura umană.

Cu ajutorul indicațiilor ghidului, am reușit să trecem cu bine de zona mai periculoasă. Sincer mă gândeam cu groază la întoarcere. Coborârea de-acolo va fi mult mai dificilă. Dar până la urmă am zis să ma bucur de peisaje. Ce peisaje, că era o ceață deasă. Mergeam pe creastă pe o cărare îngustă. În stânga prăpastie, în dreapta prăpastie. Unii chiar spuneau că mai bine ca-i ceață și nu se vede bine, că dacă ai vedea te-ar lua amețeala. Sincer aș fi preferat o vreme frumoasă, dar m-am multumit și cu ceața asta, m-am bucurat că încă nu a început ploaia. Ar fi fost de o mie de ori mai dificil. Partea finală, nu cea mai dificilă unde chiar nu putem filma, o s-o vedeți în filmulețul atașat.

Vârful este un loc îngust unde ne-am strâns ca oile mai bine de 25 de persoane. Am făcut niste poze, am ciugulit câte ceva și după maxim zece minute am luat-o la vale. Nu de alta, dar tot veneau drumeți, parcă eram pe 6 Martie pe vremea răposatului.

La coborârea părții foarte dificile am avut parte de o surpriză. Un ghid instalase o coardă și coborârea în aceste condiții era mult mai facilă. Numai că s-a nimerit ca prima care a dat să coboare a fost o avocată tare fricoasă. Mai bine de 6-7 minute am stat după ea până s-a îndurat să facă pasul decisiv. Stiți asta nu prea e de bun augur, e ca la dentist dacă ai în fața ta pe unul care urlă, parcă nu-ți mai vine să intri.

Așa și noi! Au urmat doi băieți mai solizi și apoi noi. A coborât Laura, așa că nu mai aveam ce face trebuia să o urmez. Am reusit si io să cobor destul de repede, dar cu ajutorul unei ghide, care-mi spunea unde să pun piciorul. Dacă eram singuri nu știu sincer cum ne-am fi descurcat, iar pentru acest mic pas m-am felicitat că am ales această opțiune ghidată.

Mai bine de jumătate de oră a durat până au reușit toți din grupul nostru să coboare prin acest loc atât de periculos. Evident, că i-am așteptat ca si caprele negre cocoțati pe stânci.

Întoarcerea am făcut-o pe un drum ocolit și a durat cam patru ore, cu multe pauze. Am ales să trecem si pe lângă lacul Capra, unde este un monument al alpiniștilor. Să nu credeți cumva că coborârea e mai ușoară. Pentru mine e chiar din contră mult mai grea. Mă dor genuchi și toate încheiturile și trebuie mare grijă să nu fac vreun pas greșit, că altfel sigur îți rupi ceva. Greu cu pianul pe scări.

Ieșise timid soarele, dar apoi imediat au apărut norii și a început o ploaie mocănească. Dezbracă-te, apoi îmbracă-te rapid la loc și pune și pelerina de ploaie. Cam așa s-a jucat vremea cu noi preț de vreo oră.

La Lacul Capra am făcut un popas mai lung și am apucat să mâncăm ceva merinde fiecare din desaga lui. Cum s-ar spune am luat masa în oraș. Bonus am avut la un moment dat parte de un urs. Nu, nu pe pâine! ;)

Cum stăteam noi așa liniștiți, am văzut la un moment dat la vreo sută de metri de noi, un urs tinerel, șase luni până într-un an. Până ne-am ridicat din poieniță și ne-am deschis telefoanele să-l surprindem în poză, deja dispăruse din raza noastră vizuală. Avea o viteză cum n-aș fi crezut. Nu am văzut niciodată un urs în acțiune. Dacă te aleargă un urs e foarte clar pentru mine din acest moment, că nu ai absolut nicio șansă. Acesta era tinerel si foarte speriat. Era plin de turiști pe munte. Acum problema care se ridica era dacă nu apare cumva și mama lui. Atunci să vezi pericol. De data asta nu a fost cazul.

Deja surescitati de întâlnirea cu ursul, am luat-o încet spre refugiul salvamont de pe Transfăgărășan. Ghizii au hotarât să coborâm pe alt traseu și acolo la refugiu ne astepta microbuzul. Dar de la Lacul Capra trebuia inițial să urcăm. Dacă la început eram fruntaș, acum ajunsesem fundaș. Mă cam lăsaseră puterile și rinichiul nu-mi dădea pace. Chiar mă gândeam dacă apare moș Martin mă pun în fund si îi spun că poa să facă ce vrea cu mine, nici că-mi pasă! =))

Cu chiu cu vai am trecut si de această creastă, am dat de o limbă mare de zăpadă pe care am ales să o ocolim, să nu se ducă cu noi la vale într-o mică avalanșă si am dat de grupul partenerilor de călătorie, ce ne așteptau într-o frumoasă poieniță. Am mai petrecut și aici vreo jumătate de oră admirând vârfurile semețe ale munților Făgăraș.

Ultima etapă de coborâre a fost deasemenea extrem de dificilă. În afara faptului ca era foarte abrupt si erau numai pietre, colac peste pupăză acestea nu erau stabile si oricând puteai aluneca la vale ori le puteai trimite în capul colegilor. Și ca totul să se încheie în mod apoteotic, a început si o ploaie torențială. Pe parcursul acestei coborâri am primit marea majoritate pe telefoane, o avertizare că au coborât în comuna Arefu, doi urși!!!

Am ajuns la autocar uzi fleașcă. Pe interior de transpirație, pe exterior de ploaie, nămol și alte alea. Bonus am tras si vreo două căzături pe iarba umedă. Bine că nu mi-am rupt ceva!

La autocar ne-am schimbat cu ceva uscat si am purces la drum, să-i strângem si pe ceilalți parteneri. Am oprit la un restaurant să mâncăm ceva si nu avea locuri, iar la urmatorul nu avea personal. Am tras rapid o țuică dublă de Buzău si ne-am lipit de o fată care mergea cu mașina proprie la București. Dacă stăteam după ceilalți ajungeam pe la 11 seara, așa la ora 19 eram deja acasă. Bonus pe Trăsfagărășan am mai întâlnit un urs. Un urs mare de data asta, așa numitul urs cerșetor.

A fost o tură foarte solicitantă din punct de vedere fizic, dar în care am simțit că mi-am depășit limitele autoimpuse. O recomand cu drag doar celor care au o conditie fizică bună. Cel Puțin.

Stați că nu s-a terminat. După aproximativ două zile ne-a sunat de la agenție să ne spună că un coechipier de-al nostru a fost găsit pozitiv. Era un doctor din Ploiești care la ducere unde credeți că a stat? Exact pe bancheta din spate lipit de mine. Bine ca a purtat mască tot drumul. Urma să ne sune DSP-ul, dar n-am primit nimic. Unii din autocar si-au făcut testul si au iesit negativi. Noi n-am avut simptome, așa ca ne-am protejat cum am stiut noi, ca și până acuma. A trecut vreo trei săptamâni de-atunci înseamnă că am scăpat. Aveți de grijă, băi, cum spune un amic de-al meu!

cadrul natural este de vis, inconjurati de atâtea vârfuri semețe, de natură în cea mai pură formă a ei.

greu, dar simți cu adevărat că trăiești. Mă bucur să văd atât de mulți iubitori ai muntelui laolaltă. Țara asta nu este numai a maneliștilor sunt si oameni de calitate. Din ce în ce mai mulți.

---

VIZUALIZĂRI: 853 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI