În căutarea florilor de colţ

TIPĂREȘTE

Salutare din nou!

Înainte de toate, să facem o scurtă recapitulare: am plecat de-acasă, am urcat muntele, am ajuns la vârful Omu şi am dormit la cabana situată la cea mai mare altitudine din România (vezi impresii). Ce urmează oare? Bineţeles, coborârea muntelui. Perfect, prima întrebare şi-a găsit răspuns dar a mai rămas una: pe unde coborâm? :)

După ce ne-am trezit cu noaptea-n cap pentru a ieşi, aşa cum facem de obicei când ne aflăm la Omu, să vedem răsăritul, au urmat masa, strângerea bagajelor şi a venit momentul să o luăm din loc. Cei drept, nu ne-am grăbit să plecăm prea devreme şi am mai trândăvit prin zonă, luând în calcul timpul de coborâre pentru cel mai lung traseu pe care am fi urmat să-l alegem. Am zis bine „am fi urmat” pentru nu am plecat de acasă cu un anume program bine stabilit şi eram aproape gata de plecare dar încă nu hotărâserăm pe unde vom coborâ.

Şi uite aşa am început să „negociem”! ;) Fiind vremea tocmai potrivită pentru a ne reîntâlni cu unele din minunăţiile muntelui, ne-am hotărât să plecăm în căutarea florilor de colţ. Şi cum ştiam pe unde sigur le vom găsi, mai ales că pe acel traseu nu mai coborâserăm de ceva timp, am căzut foarte rapid la înţelegere şi am bătut palma: mergem spre Bran, pe culmea Ţigăneşti.

Deşi cunoaştem traseul căci l-am mai străbătut, înainte de a pleca la drum, din obişnuinţă aruncăm o privire pe săgeţile informative care marchează începutut acestuia (amplasate în spatele cabanei). Constatăm astfel că... nu s-a schimbat nimic;): acelaşi marcaj – bandă roşie (BR) şi acelaşi timp oficial – şase ore şi jumătate.

Lăsând în dreapta staţia meteo, începem să coborâm pe poteca largă, plină de pietre, marcată pentru început nu doar cu BR ci şi cu CR (cruce roşie), TG (triunghi galben), respectiv BA (bandă albastră). Având în stânga noastră larga şi impresionanta vale numită Gaura, urmăm poteca ce se înscrie în coborâre uşoară pe culmea înierbată ce desparte valea menţionată de adâncurile Văii Mălăieşti şi în scurt timp ajungem la bifurcaţia de unde în dreapta se desprinde traseul ce face legătura cu cabana Mălăieşti – acest traseu este marcat cu BA deci de un marcaj am scăpat, ne-au mai rămas încă trei :).

Ne continuăm coborârea şi în scurt timp ajungem în Şaua Hornurilor - deasupra căldării superioare a văii Mălăieşti, unde după ce trecem prin dreptul Hornului Mic al Mălăieştilor (loc din care se zăreşte cabana Mălăieşti), imediat ne vedem ajunşi la limita superioară a Hornului Mare, acesta din urmă fiind accesibil turiştilor, fiind considerat varianta de iarnă a traseului ce face legătura între Mălăieşti şi Omu (cel marcat cu BA). Tot aici, în dreptul acestui horn – loc în care am ajuns după doar un sfert de oră de la plecarea de la Omu, în stânga se desprinde un al traseu turistic, mai exact cel care care străbate valea Gaura, făcând legătura între Bran şi Omu. Deci aici am pierdut şi CR şi am rămas doar cu două marcaje.

Plecăm mai departe, urmând poteca ce începe să urce printr-o zonă în care stâncăriile devin din ce în ce mai dese (în dreapta) şi după un alt sfert de oră de mers, urcuşul ia sfârşit odată ce ne vedem ajunşi pe culmea lată ce formează Podul Spintecăturii (zis şi Platoul Scara) în apropiere de vârful Scara (2421 metri), deasupra obârşiilor Văii Ţigăneşti - la un moment dat, se trece prin dreptul Hornului Mare al Ţigăneştilor, loc din care se văd adâncurile văii. Străbătând platoul înierbat unde poteca nu mai este bine conturată dar stâlpii metalici de marcaj sunt destul de deşi, după aproximativ 100–150 de metri ajungem la o altă ramificaţie de trasee: în stânga avem traseul marcat cu TG (ce coboară pe muntele Ciubotea către Bran) iar în dreapta, traseul nostru, ce urmează a intra pe Culmea Ţigăneşti.

Ghidaţi mai departe, pentru prima dată de la plecare, doar de un singur marcaj (BR), în scurt timp ajungem la marginea platoului. Ei bine, putem spune că de aici încolo începe „distracţia”, urmând a traversa cel mai frumos dar şi cel mai greu şi (poate) periculos pasaj din întreg traseul - de altfel, este singura porţiune mai dificilă, care deşi destul de scurtă, necesită o atenţie sporită, în caz contrar... Doamne fereşte, mai bine să nu ştim ce se poate întâmpla):(. Bine, acum nu vă imaginaţi că pe aici pot trece doar căţărătorii profesionişti! NU, se poate coborâ fără probleme doar că puţină atenţie în plus nu strică.

Aşadar, de la marginea platoului cotim la dreapta şi, ajutaţi de un cablu metalic amplasat aici pentru siguranţă, abordăm o primă coborâre destul de accentuată. La capătul acestei porţiuni de coborâre, poteca se înscrie într-o mică serpentină, de unde în stânga noastră putem vedea Valea Ciubotea. După această mică serpentină intrăm în Hornul Scara, adevărata provocare a traseului. Cu ajutorul lanţurilor şi a cablurilor metalice, coborâm cu atenţie printre stâncile abrupte. Decorul este unul de vis, care aproape îţi „taie răsuflarea”, deasupra înălţându-se o sumedenie de ţancuri stâncoase, de diferite mărimi şi forme, iar în jos adâncindu-se hornul îngust ce coboară până în zona superioară a văii Ţingăneşti.

Ultima coborâre (de asemenea „asistată” de elemente ajutătoare) ne conduce pe o brână ce se lasă spre stânga, pe la baza unui turn stâncos – datorită formei, am auzit că acestei formaţiuni i se mai spune şi „Căciula lui Ţepeş” :). Ieşim astfel din horn, într-o zonă înierbată foarte înclinată, unde poteca şerpuieşte „de-a coasta”, pe la baza Colţilor Ţigăneşti. Am ajuns exact în zona în care ne interesa cel mai tare şi care cântărise mult la alegerea traseului de coborâre.

Aici, printre ţancuri stâncoase, brâne şi culmi înierbate, e lumea florilor de colţ, unul din multele mici paradisuri unde aceste minunăţii ale muntelui îşi arată frumuseţea în fiecare an. Nu am tocit noi poteca pe acest traseu dar din când în când am mai fost pe aici şi sincer, nu-mi aduc aminte să fi trecut vreodată şi să nu dăm măcar de câteva flori de colţ. De aceea eram ferm convinşi că nici de această dată nu vom fi dezamăgiţi. Şi... nici nu ne apucăm să căutăm cu privirea minunatele flori ale muntelui că, atent fiind la potecă şi pe unde calc, chiar lângă bocanc mi-a şi sărit în ochi albul mătăsos ce îşi făcea loc să iasă din iarbă. Şi-apoi... una ici, una colo, alta dincolo, şi tot aşa! Le-am privit cu plăcere, am „luat” câteva cu noi (însă DOAR cu ajutorul camerei foto!!!) şi am plecat mai departe la drum. Prima misiune: îndeplinită;).

După ce trecem de o mică şa, urmând poteca ce lasă definitiv în urmă turnurile stâncoase ale Colţilor Ţigăneşti şi începe să coboare pe păşunea presărată cu grohotişuri, pe culmea ce desparte valea Ciubotea (în stânga) de valea Ţigăneşti (în dreapta), în scurt timp poposim la refugiul din Şaua Ţigăneşti. Cu cel mult o oră în urmă ne aflam pe platoul Scara şi în total, am bifat o oră şi jumate de mers din momentul în care am părăsit cabana Omu.

În trecut refugiu Ţigăneşti nu exista (în schimb, a fost unul lângă vârful Scara, urmele ruginite ale acestuia fiind încă vizibile – poteca trece chiar pe lângă locul unde era amplasat), el fiind construit, dacă îmi aduc bine aminte, prin anul 2009 sau 2010. Refugiul este destul de încăpător, la nevoie în el putându-se adăposti aproximativ 30 de persoane. Deşi începe să aibă urme de utilizare:(, partea cea mai frumoasă este că „guguloiul” (încă) se prezintă într-o stare foarte bună – nu trebuie să uităm cât şi cum înţeleg unii să folosească şi să aibă grijă de aceste cabane fără plată... pardon!!! , defapt vroiam să zic, aceste refugii montane. Ar mai fi de adăugat că din şaua Ţigăneşti, în dreapta se desprinde un traseu turistic ce face legătura cu valea şi cabana Mălăieşti – traseul, marcat cu bandă galbenă, mai întâi coboară şi traversează Valea Ţigăneşti (trece pe la lacul ce poartă acelaşi nume), apoi urcă pe culmea denumită Padina Crucii, de unde coboară exact la cabana Mălăieşti.

După un scurt popas în care admirăm împrejurimile (încă se mai vede şi Omu), plecăm mai departe la drum, pe poteca ce părăseşte culmea şi se lasă uşor în stânga, pe faţa vestică a muntelui Ţigăneşti. Ghidaţi atât de stâlpii metalici cât şi de marcajele vopsite pe pietre, străbatem în coborâre uşoară (mai mult de-a coasta) porţiunile de păşune presărate din loc în loc cu stâncării, traversăm câteva mici vâlcele ale Văii Urlătoarea Clincii (ce se deschide în aval, în stânga noastră) şi după traversarea unui ultim vâlcel - mai mare şi cu bolovăniş, schimbăm direcţia de mers către stânga, părăsind astfel muntele Ţigăneşti şi intrând pe culmea muntelui Clincea.

În continuare urmăm poteca ce pentru început ocoleşte prin dreapta un mic ţanc stâncos, apoi continuă să străbată culmea înierbată. Nu însă pentru mult timp căci curând începem să coborâm pe sub creasta stâncoasă, traversând o zonă unde fâşiile împădurite alternează cu zone răzleţe de conifere. Treptat coborârea devine mai abruptă şi ajungem într-un loc unde trecem printre două stânci foarte apropiate, despre această mică strungă ce poartă denumirea de Portiţa Clincii spunându-se că le era de folos ciobanilor, aici făcându-se numărătoarea oilor.

La un moment dat, în stânga noastră putem vedea o stâncă solitară, despre care am auzit că ar fi botezată Turnul Clincii. Mi-aduc aminte că prima oară când am urcat pe aici şi am văzut acea stâncă, făcând un exerciţiu de imaginaţie, am fost vreo patru persoane cărora ni s-a părut că aduce cu silueta (văzută din lateral-spate) unor celebre personaje de desene animate aşa că de-atunci noi îi spunem „Ţestosul ninja” :D.

Continuând coborârea prin zona stâncoasă, prin mici luminişuri şi pâlcuri de molidiş, după aproape o oră de mers socotită de la plecarea de lângă refugiu, ajungem într-o mică poiană (cunoscută şi ca Poiana Zănoaga) străjuită de un ultim turn de piatră. Cândva demult, aici era o stână însă acum se pare că locul este pustiu, aşezămânzul pastoral dispărând la fel ca altele din acestă zonă a muntelui (de exemplu, cele de pe valea Ţigăneşti). După ce traversăm în coborâre poiana, schimbăm direcţia de mers către stânga şi intrăm în pădure, urmând poteca ce după aproximativ o jumătate de oră de coborâre destul de lejeră, ne scoate într-o altă mică poiană de pe coama muntelui – Poiana Pănicerului. Şi aici... surpriză!!! În loc să urmăm poteca spre dreapta (aşa cum ştiam din turele precedente), constatăm că marcajul ne ghidează exact în direcţia opusă, spunându-ne să cotim la stânga. :-?? Ştiam că pe-acolo era o veche potecă nemarcată ce făcea legătura cu poiana unde este amenajată pârtia Zănoaga, acum însă lucrurile erau cu totul altfel.

Nedumeriţi, scoatem harta ce o aveam la noi şi vedem că este conformă cu ceea ce ştiam noi, nu cu ce găsisem în teren. Ne dăm seama că sigur s-au modificat traseele şi hotărâm să mergem mai departe, urmând „noul” traseu marcat atât cu BR cât şi cu punct albastru (PA) – eram mai mult curioşi să vedem ce şi cum. Ca idee, între noi fie vorba, faptul că s-a schimbat traseul nu ar fi o problemă. Mai grav mi se pare faptul că cei care au făcut asta nu au informat (sau au făcut-o extrem de superficial) despre aceste modificări, plus că şi în prezent, hărţile ce se comercializează nu sunt actualizate iar pentru cei care nu cunosc zona, deşi la coborâre traseul nu ar trebui să pună probleme de orientare, la urcare, cu siguranţă DA, pentru că este greu să-ţi dai seama că traseul nu începe în punctul care figurează pe hartă (mai mult de atât, poţi fi dus uşor în eroare pentru că acel drum se numeşte chiar „strada Vârful Omu”) ci cu aproximativ 1,5 kilometri în amonte. De altfel, la o simplă căutare pe net – căutam detalii despre aceste modificări din teren, am găsit cazuri în care turiştii s-ar rătăcit tocmai din cauza acestor neconcordanţe între hărţi/informaţii şi realitatea din teren.

Revenind la traseul nostru, am continuat să coborâm prin pădure, pe poteca lejeră şi foarte bine conturată iar după doar un sfert de oră am ajuns la un drum forestier, unde cele două marcaje se despart: PA în stânga, în urcare către refugiul salvamont Ciubotea iar BR în dreapta, în coborâre către Bran. Urmând acest drum forestier, după aproximativ o jumătate de oră ne-am văzut ieşiţi din pădure, la limita superioară a pârtiei Zănoaga.

Traseul traversează pârtia, trecând şi pe lângă capătul de linie al teleschiului, şi apoi coboară paralel cu aceasta, după aproximativ cincisprezeze minute de coborâre ajungând în zona amenajărilor de la baza pârtiei. După alte cinci minute de coborâre pe drumul (pietruit) de acces ce deserveşte domeniul schiabil, se ajunge la şoseaua principală ce face legătura între satul Poarta şi centrul localitaţii Bran. În acest punct ne reintersectăm şi cu celelalte două trasee (marcate cu CR şi TG) de care ne-am despărţit cu ceva timp în urmă, de-a lungul traseului nostru şi totodată, teoretic aici se încheie aventura montană. Am zis „montană” căci povestea noastră mai continuă puţin.

Aşa cum cu o zi în urmă, vârful Bucşoiu ne făcuse o primire de ţinut minte, se pare că nici Branul nu a vrut să se lase mai prejos. E drept că norii ne tot dădeau târcoale de aproape trei ore, încă de când ne aflam pe culmea Ţigăneşti, dar speram să ne lase în pace până în Bran. Ei bine, nu s-a întâmplat asta! Nici o sută de metri nu cred că am apucat să mergem pe stradă şi deja show-ul a început, cu toate cele din dotare: vânt, ploaie, şi (puţină) grindină. Ce-i de făcut în situaţia asta? Îţi schimbi bocancii cu sandalele, îţi iei pelerina de ploaie pe tine, acoperi şi ruccsacii cu pelerinele din dotare şi... pleci la drum, uneori urmărit de privirile mirate ale unor localnici ce se mai ivesc pe la ferestre. Şi uite aşa, se duc şi cei aproape patru kilometri care trebuiesc străbătuţi până în Bran, locul unde se încheie întreaga aventură (drumul cu autobuzul până acasă e bonus şi nu se pune;)).

Astfel se încheie această frumoasă excursie de două zile pe cărările Bucegilor şi aici se încheie şi povestea acestei drumeţii. Ca de obicei, sper că nu v-am plictisit (prea tare :D) şi sper ca măcar într-o foarte mică măsură să vă fi convins că merită să încercaţi să descoperiţi frumuseţea deosebită a ceea ce înseamnă MUNTELE!

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 2332 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI