O tură pe munte. Cabana Mălăiești - Brâna Caprelor - Bucșoiu

TIPĂREȘTE

Salutare colegi AFA,

După o săptămână de leneveală la malul mării în Zakinthos, (care nu va face obiectul vreunei postări, fiind o destinație arhicunoscută), am simțit nevoia unei dezmorțiri la munte.

Și cum prietenul Ovidiu, coleg de armată și de facultate, emigrat de mulți ani în Canada și mare amator de munte tocmai sosise în București, am convenit la o bere să ne facem tura anuală de munte românesc în Bucegi.

Trebuie să spun ca prietenul Ovidiu e născut și crescut în Valea Jiului și a bătut Parângul de mic copil; are muntele în sânge și în picioare. A plecat la o viață mai bună în Canada în 1994 și cred ca are această viață mai bună, cu o singură notabilă excepție: locuiește în Ontario, lângă Toronto, în zona Marilor Lacuri, unde cel mai înalt „munte” are vreo trei sute de metri înălțime. Ca să se suie pe un munte adevărat trebuie să ia avionul peste 3.000 km până în vestul Canadei, în Munții Stâncoși. Sau, o dată pe an, preferă să ia avionul 7.756 km până în România.

Așa că Ovidiu, la vizita lui anuală în România, care se petrece de regula spre sfârșitul fiecărei veri, are alocate cel puțin 2 zile ca să meargă cu mine pe munte: Am fost în ultimii ani în Ciucaș, Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraș adică zone mai ușor de ajuns din București.

Anul ăsta am ales ceva mai ușor, în Bucegi, datorită lipsei de antrenament a ambilor: Cabana Mălăiești – Brâna Caprelor de pe Bucșoiu - La Prepeleag – Pichetul Roșu – Cab. Poiana Izvoarelor – Gura Diham.

Am plecat pe la 6,15 dimineața din București și am lăsat mașina în parcarea cabanei Gura Diham pe la 8,20.

La 8,30 intram în traseul spre Poiana Izvoarelor - Pichetul Roșu – Cabana Mălăiești. E un traseu ușor, de vreo 4-5 ore. Ce am făcut 10 minute, de la 8,20 la 8,30? Păi a făcut Ovidiu transbordarea în rucsacul gol adus de mine special pentru el, a: vreo 4 ouă fierte, 6 mere, sandwich-uri, 1 l apă, 2 hanorace, una pereche bocanci (că a vrut sa meargă în adidași în prima zi), pantaloni de schimb etc etc. Deci sunt 10 minute perfect justificate :).

După cca 1 h de la plecare, scurt popas la Cabana Poiana Izvoarelor, unde speram la o bere rece.

Dar ce, te crezi în Austria?

Deși era duminică, pe ușa de la intrarea cabanei principale era lipit un anunț scris de mână:

„Cabanierul este plecat să facă aprovizionarea. Cabana este închisă. Rog nu forțați ușa că nu este nimic de furat înăuntru. ”

Pam-pam! Tare chestia asta! Nu am forțat nimic decât o plecare grabnică de pe aceste locuri ne-prietenoase cu vizitatorii. Am citit ulterior pe net multe chestii negative despre cum este gospodărită această cabană, așa ca sfatul meu este: A se evita, pe cât posibil.

Noroc că izvorul din laterala cabanei încă mai avea apă, în ciuda secetei de anul ăsta.

Ne-am completat provizia de apă rece și am luat-o spre Pichetul Roșu.

Nu e pichet și nu e nici roșu, e doar o mică poieniță în pădure unde se intersectează traseul de la Poiana Izvoarelor cu cel de la Cab. Diham și cu cel spre Poiana Coștilei – Căminul Alpin.

De aici, în cam 4 ore am ajuns la cabana Mălăiești. Era ora 13,30, deci am făcut cam 5 ore de la parcarea cab. Gura Diham până aici.

Am luat un prânz ușor, de vară (cârnați prăjiți cu cartofi țărănești) stropit cu o bere.

Să ne înțelegem: după o săptămână în Zakinthos, cu meniuri mediteraneene, gen: fructe de mare, pește, salate grecești, mousaka, caracatițe și alte alea, mi-era dor de niște cârnați sănătoși la o bere. Că meniurile mediteraneene nu merg neam cu berea, oricât de Mythos ar fi ea.

După prânz, ținem un mică ședință: Ovidiu ar fi vrut să mai stea în cameră, la o siestă prelungită.

Eu am fost acolo (AFA) :)) tare pe poziție și i-am zis că n-am venit pe munte să dormim, așa că am propus o tură scurtă de antrenament, peste Culmea Țigănești, până la Lacul Țigănești. Cam 3 ore dus-întors.

Acum îmi dau seama că am fost cam sadic cu bietul Ovidiu: venit de abia 2 zile din Canada și încă neobișnuit cu noul fus orar, cam dormea pe el. :)

Am urcat deci de la cabana Mălăiești pe Culmea Țigănești, un urcuș abrupt de vreo 20-25 minute, dur de tot cu cârnații aia și cu berea în stomac. Dar nici pe stomacul gol nu puteam urca, corect? Noroc ca sus cărarea continuă molcom pe culme, pe curbă de nivel, apoi coboară lin spre Lacul Țigănești.

Lacul Țigănești e denumirea pompoasă a unei bălți aflată în Valea Țigănești, de dimensiunea bălții din apropierea cabanei Ciucaș, cum mergi spre Șaua Tigăilor (sau Țiglăilor, mai corect).

Peisajul e fain, se vede culmea Bucegilor cu Muntele Scara și traseul care urcă spre culme de unde se bifurcă fie spre Bran, fie spre Vf. Omu.

Așa cum nu e nici o baltă fără pește (la șes cel puțin) așa la și munte nici o baltă fără stână.

La mică distanță de lac este stâna din valea Țigănești. Oițele erau la păscut pe munte, ne-am intersectat cu ele, cu 2 ciobani și vreo 4-5 câini degrabă lătrători și vărsători de sânge nevinovat, dacă nu intervenea unul din ciobani :).

După pozele de rigoare și momentele de admirat natura vie cu munți, lac, stână, oi, câini și ciobani + ceva drumeți rătăciți pe acolo, am facut cale întoarsă spre cabana Mălăiești.

La întoarcere am acordat ceva mai multă atenție unor tufe de afine, atenție soldată cu degete și buze+limbă colorate în vinețiu. Mmm, nimic nu se compară cu afinele românești culese direct de pe munte, nici măcar afinele de cultură canadiene, în care Ovidiu e expert :).

Gata cu prima zi, relaș la cabană.

Dormit o noapte agitată în camera de 6 locuri, eu la patul de jos, patul de sus a fost ocupat de o fată venită cu prietenul, Ovidiu a luat un pat de alături. Noaptea a fost agitată din 2 motive bine întemeiate, care de fapt au fost 3:

1. A fost foarte cald, deși am stat cu geamul deschis toată noaptea! Era 30 august, anul curent!

2. Ovidiu a tras un concert de sforăituri pe care i le cunoșteam și din alte ture. Deci nimic nou, deci plictisitor, deci galagios tare!

3. Am avut stress-ul ieșirii la budă pe timp de noapte, din motive de bere. Cei care ați mai fost pe la cabane sus pe munte știți: Buda e afară, de obicei la vreo 25-30 m dacă nu mai mult, căci cabanierul e deștept: de ce să-i pută lui înauntru în cabană a toate alea! Așa că o pune cât mai departe de cabană. Mai aveam în cap și unele vizite din alți ani ale lui Moș Martin pe la corturile din Valea Mălăiești, așa că ieși saxoane în noaptea neagră, doar cu o lanternă în mână și cu mers împiedicat din motive de nevoi urgente!

Din fericire, Moș Martin nu și-a făcut apariția, cel puțin nu în acea noapte. S-a facut ziuă și la ora 7 băteam duios clopoțelul în fața ghișeului de servire din sala de mese a cabanei.

O omletă gustoasă cu cașcaval și un ceai de plante extrem de bun și aromat – rețeta secretă a cabanierului și la drum!

Inițial am vrut să urcăm prin Hornuri, la cabana Omu, de aici pe Bucșoiu și apoi să coborâm spre Pichetul Roșu și Gura Diham.

Dar vara nu-i ca iarna și nici planurile de la cabană nu-s ca alea răsărite din cap direct în potecă.

Așa că am cârmit ușor spre Brâna Caprelor de pe Bucșoiu, traseu foarte frumos, pe care nu mai fusesem niciodată nici eu și nici Ovidiu. Un cuvânt greu l-a avut și condiția fizică, traseul prin Vf. Omu ar fi fost mai lung cu 2-3 ore și mai greu. Iar la 59 de anișori (încă neîmpliniți) :)) cred ca avem amîndoi circumstanțe atenuante!

Traseul pe Brâna Caprelor este frumos, mai grea un pic este intrarea din Valea Mălăiești, prima porțiune e cablată și se urcă susținut. Se vede superb Postăvaru, Valea Mălăiești, culmea Bucegilor de la Omu la Scara. Am prins în obiectivele foto și o mică turmă de capre negre, că nu degeaba se cheamă Brâna Caprelor!

Dar tot ce e fain nu durează mult așa că reversul medaliei a venit la scurtă vreme după ce am intrat în traseul bandă roșie care coboară de pe Vf. Bucșoiu. Coborârea de pe Bucșoiu este, ca să citez pe altcineva care a scris despre ea pe net, „sălbatică”.

O știam din urmă cu vreo 7 ani când mai coborâsem pe acolo venind de la Omu.

Da, e sălbatică! Foarte abruptă, cu unele porțiuni stâncoase cablate, altele expuse periculos, altele foarte înguste printre jnepeni cu sol care alunecă la fiecare pas... cam așa este vreo 1,5-2 ore până aproape de Prepeleag.

Am scăpat cu bine de porțiunea asta.

Recomand pantaloni lungi (nu ca Ovidiu care avea scurți și s-a zgâriat și urzicat în toate plantele posibile aflate pe ambele părți ale cărării în zonele foarte înguste), bețe de trekking și genunchi zdraveni.

Restul a fost o plimbare pe același traseu ca la venire: Pichetul Roșu - Poiana Izvoarelor – Gura Diham.

La Poiana Izvoarelor tot nu venise cabanierul :( Nici noi nu o să mai trecem pe la el.

Am auzit că la Cabana Diham, la 45 de minute, se mănâncă fain și nu sunt afișe din astea cu cabanierul plecat după marfă / cabana închisă duminica.

Noi nu am avut timp să trecem pe acolo, ne-am întors la mașină, la Gura Diham, unde am ajuns pe la orele 15,30. Au și acolo o terasă-restaurant excelentă, cu multă umbră, pomi și servire bună.

Cam asta a fost tura de munte de anul ăsta cu prietenul Ovidiu, care a zburat 7.756 km din Toronto la București pentru o tură de 2 zile la Cabana Mălăiești și pe Brâna Caprelor – Bucșoiu!

That's all folks! See u soon with another cartoon!

---

VIZUALIZĂRI: 4072 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI