O scurtă escapadă la Piatra Arsă pentru refresh!

TIPĂREȘTE

În urmă cu zece zile încă mai visam frumos la vacanţa în Turcia ce ar fi trebuit să vină, atent planificată şi minuţios pregătită până când un accident nefericit survenit pe ultima sută de metri asupra mamei mele mi-a spulberat orice speranţă de a mai pleca. După tot atâtea zile de chin, framântări, căutări şi suferintă, strecurate între spital, casă, doctori ş. a. m. d., mă epuizasem fizic şi psihic, aşa încât, după ce o licărire de speranţă a apărut în calea mea (luminiţa de la capătul tunelului) spre a vedea o rezolvare, mi se propune de către soţ: „Hai să ne repezim şi noi un pic la munte, să vezi şi tu Şaua Dichiului, să respirăm aer tare şi să mâncăm la cabana Piatra Arsă, să ieşim din starea asta! ” Am „percutat” imediat atât din dorinţa acerbă de a ieşi un pic din starea deplorabilă în care am picat, dar mai ales că eu, mai demult, aş fi vrut să urcăm pe atât de controversatul drum reabilitat relativ recent, însă, neivindu-se ocazia până acum.

Nici n-a apucat bine să termine ce avea de spus, că eram la uşă cu aparatul foto şi ceva lucruri personale gata de plecare, într-o zi de început de iunie, cu o vreme mai mult decât frumoasă, chiar şi sus pe munte, după cum ne interesaserăm mai târziu.

De la Târgovişte ne-am angajat pe drumul spre Sinaia (DN71), trecând prin Pucioasa, Fieni, Pietroşiţa, Moroieni unde se prezintă relativ bine, apoi începem să urcăm pe muntele Păduchiosul pe care şoseaua s-a stricat în mai multe locuri din pricina faptului că „fuge dealul”, aşa cum spun localnicii. O boare de răcoare se simte, deşi e, deja, ora fierbinte a prânzului, semn că muntele îmbrăcat în straie verzi, groase de păduri de fag şi conifere e tot mai aproape. Depăşim intersecţia în care la stânga se face către Hotelul Peştera, Cabana Padina şi Sanatoriul Moroieni, odinioară mândria regiunii, şi o ţinem către Sinaia până la care n-ar mai fi fost mult, vreo 16 km, intrând în Parcul Naţional Bucegi, rezervaţie naturală protejată de lege. Dar noi aveam altă ţintă, aşa că după ce am lăsat în urmă, pe dreapta mai întâi, Cabana Valea Şipotului, Hanul cu Urşi, apoi Cabana Cota 1.000, şi pe stânga Cabana Lin Cota 1.000, intrând, deja, în judeţul Prahova, am virat la stânga unde Cabana Cuibul Dorului era, practic, locul de start spre Şaua Dichiului. De aici începe faimosul drum DJ 713 supranumit „Transbucegi”în care autorităţile locale la putere până în 2012 au investit foarte mult pentru a-l reabilita. Se spune că mult mai mult decât ne-am putea imagina, aşa cum se cam întâmplă pe la noi, dar asta-i altă poveste. Din drumul acesta, iniţial, prin anii ’60, un drum de tractor într-o stare de degradare avansată, pe care au fost cărate materialele necesare construcţiei Releului de la Coştila, primii 7 kilometri sunt pe teritoriul judeţului Prahova, iar următorii 10 kilometri se află pe teritoriul judeţului Dâmboviţa. El face legătura între staţiunea turistică Sinaia-Cabana Cuibul Dorului-Şaua Dichiului şi ajunge până în apropiere de Cabana Babele şi Complexul Piatra Arsă. Paternitatea proiectului de reabilitare şi modernizare a DJ 713 este rodul asocierii celor două Consilii Judeţene, iar finanţarea lucrărilor de reabilitare a fost asigurată de la bugetele locale şi din alte surse legal constituite, potrivit panoului postat la începutul drumului.

De la Cabana Cuibul Dorului până la Cabana Dichiu, drumul de 9 km (Şaua Dichiului) este extrem de virajat şi foarte îngust, abia încăpând două maşini, pe alocuri şi mai strâmt din cauza faptului că a mai “căzut”, a mai fost reparat. Dacă ar trece un microbuz sau, mai rău, un autocar, la întâlnirea cu un alt autovehicul de pe sensul opus, unul dintre ele ar fi obligat să facă marşarier până la o largheţe ce ar permite trecerea unuia pe lângă altul. Adrenalina născută din parcurgerea acestei porţiuni nu e de neglijat, mai ales că pe margini nu sunt montaţi parapeţi decât pe alocuri. Însă, toate acestea pălesc în faţa frumuseţii naturii ce te-nconjoară din toate părţile: muntele prin al cărui veşmânt împădurit lumina soarelui pătrunde strălucind printre frunzele dese, văile adânci cu aspect de prăpastie din loc în loc, iar sus, pe culmi, întrezărindu-se păşunile alpine.

Sosim la primul popas :Cabana Dichiu, micuţă, de două stele, situată la 1.600 m, în judeţul Dâmboviţa. Aici o intersecţie generoasă ne arată că-n stânga pe-un drumeag de trei km, prost, uneori foarte prost, cu porţiuni asfaltate şi neasfaltate se face către Cabana Padina de pe platoul omonim, iar în dreapta la Cabana Piatra Arsă. Este vorba de încă opt km de drum bun, făcând parte tot din DJ 713, dar la fel de îngust, cu deosebirea că, urcând, deja ne aflăm mai aproape de cer, iar reperele pe care le aveam până acum nu mai par la fel de înalte. Pădurile au dispărut lăsând loc păşunilor alpine pe care pasc pe alocuri turme de oi sau cirezi de vite. Îl parcurgem fără probleme, ne întâlnim cu foarte multe maşini, cele mai multe fiind înmatriculate, nu în Prahova sau Dâmboviţa, ci în cu totul alte zone ale ţării, inclusiv, în Iaşi sau Sălaj, Hunedoara, semn că s-a auzit până departe de farmecul incontestabil al Bucegior. Au apărut şi pe-o parte şi pe alta jnepenii, un soi de vegetaţie pitică (nu mai mult de 2,3 m) târâtoare şi deasă de conifere cu tulpini întortocheate prin care oamenii cu greu pot pătrunde.

Ajungem la capătul a ceea ce-am numit Transbucegi, asfaltul terminându-se, multe dintre maşini fiind parcate în afara drumului pe dreapta, la început neînţelegând de ce, însă văzând mai încolo panoul pe care stătea scris “Proprietate privată. Parcare cu plată 10 lei”, am priceput pe loc sensul cozii lungi de maşini. În stânga începea să şerpuiască cărarea spre Cabana Babele în direcţia căreia se putea zări staţia de telecabină şi, mai departe, renumita cruce de pe Caraiman, în faţă, urma un drum de pământ de vreo 3 km la capătul căruia silueta uriaşă a Cabanei Piatra Arsă se întrezărea vajnică, într-o zonă, aparent, pustie, între văi. Am lăsat şi noi maşina pe dreapta şi ne-am îndreptat spre Piatra Arsă cu vântul care ne biciuia feţele în ciuda soarelui arzător. Sentimentul de a merge pe “acoperişul pământului, varianta Bucegi” este inimaginabilă, până şi avioanele păreau a fi mai aproape.

Cabana Piatra Arsă este situată pe platoul Bucegilor, la o altitudine de 1950 de metri, la jumatatea distanţei dintre Babele si Cota 2000. Construită în anul 1935, ea a fost transformată ulterior într-o bază sportivă. La Complexul Sportiv Naţional Piatra Arsă vin în fiecare an numeroşi sportivi în cantonament, am remarcat pe pereţi panouri informative cu sportivii olimpici în diversele olimpiade din decursul timpului, mulţi dintre ei trecând pragul cabanei. Conditiile oferite: 140 locuri, in camere cu 2,3, 4,8 si peste 8 paturi (grup sanitar, dus, TV), apă curentă, curent electric, încălzirea cu gaze naturale, telefon, restaurant (mic dejun: 08.00-10.30; dejun: 10.30-17.00; cina: 17.00-20.30). Cabana este deschisă tot timpul anului. În apropierea cabanei sunt terenuri de schi pentru începători si avansaţi, pârtii pentru curse de fond (sezon 1 decembrie - 30 aprilie). Înăuntru, restaurantul şi barul dotate cu mobilier de lemn lăcuit, erau înţesate de turiştii ce urcaseră ca şi noi înfometaţi, aşa că am găsit cu greu o masă la care să ne aşezăm. Mesele nu erau acoperite cu feţe de masă, nici tacâmurile nu erau cine ştie ce, însă nici preţurile nu erau mari deloc. În schimb, aşteptarea până la luarea comenzii de către ospătar, aducerea acesteia şi, mai apoi, primirea notei de plată au durat mult prea mult, dar le-am pus pe seama aglomeraţiei din minivacanţa de Rusalii. Am mâncat tradiţional: mămăliguţă cu brânză, ou, şuncă şi brânză de burduf/ fasole cu ciolan la preţuri comparabile cu cele din oraş, berea a fost şi ea relativ ieftină, e o surpriză plăcută să vezi asemenea preţuri în vârf de munte. Am zăbovit un ceas şi jumătate la masă, după care eram dornici să ieşim din cabană să respirăm aerul care ne-a împrospătat şi ne-a limpezit gândurile, dându-ne acea stare de bine care te determină să poţi iarăşi să iei viaţa în piept.

La întoarcere am trecut prin emoţii foarte mari la întâlnirea cu o imensă cireadă de vite ce nu era condusă corespunzător de către văcari, aşa încât câteva animale speriate de maşinile ce nu le prea lăsaseră loc de trecere, s-au strecurat lovindu-ne uşor maşina, spre disperarea noastră, totuşi nelăsând urme, la verificarea ulterioară a acesteia.

Ne-am lansat din nou pe drumul Transbucegi, care a devenit şi mai interesant la coborâre, ştiindu-i, deja, locurile sensibile şi înguste, dar şi pe cele mai largi cu locuri de belvedere de unde priveliştea ne tăiase respiraţia. Am avut parte de o jumătate de zi minunată care m-a făcut să uit de toate neplăcerile vieţii cotidiene, şi mai mult decât atât, să mă încarc cu multă energie pozitivă de care am mare nevoie! Pentru asta, le mulţumesc Bucegilor că există şi că risipesc în jur farmecul ce-i caracterizează!

---

VIZUALIZĂRI: 2573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI