Bucegii mai puțin cunoscuți - Vâlcelul Țițeica, după șase ani

TIPĂREȘTE

În a doua sâmbătă a lunii octombrie am ajuns în Bucegi, pe Vâlcelul Țițeica. După o săptămână călduroasă și uscată prin Pirinei, îmi era dor de munții noștri, de pădurile care se colorează în acest anotimp în toate nuanțele de roșu, galben și arămiu. Dar mai era un motiv pentru care acceptasem imediat invitația: aceasta fusese prima mea vale de abrupt, urcată cu exact șase ani în urmă. Atunci, o săritoare îmi dăduse mult de furcă, iar pe o pantă abruptă, acoperită de iarbă, avusesem ceva emoții. Bine, ceva mai multe. 😬 Voiam să văd dacă, în cei șase ani în care am tot bântuit pe munți, mai progresasem.

Ziua a început în Gara Bușteni, unde am ajuns puțin înainte de ora opt. Asta e problema cu turele de o zi: ca să mă bucur de munte, trebuie mai întâi să mă despart de pernă pe la patru-cinci dimineața. Unele trasee sunt lungi și grele, altele sunt mai departe de București, iar întoarcerea acasă se întâmplă adesea târziu, uneori chiar după miezul nopții. Dar, după cum se vede, nu mă lecuiesc. 😊 Din gară am pornit împreună cu o prietenă spre intrarea în traseul Jepii Mici, unde urma să ne întâlnim cu Ilinca și Baza.

Am început să urcăm pe Jepii Mici, pe poteca marcată care duce la Cabana Caraiman. Este un traseu dificil, cu porțiuni abrupte și stâncoase, care cer atenție, echipament potrivit și condiție fizică. Dar este și deosebit de frumos. Ai aici de toate: pădure colorată în funcție de anotimp, cascade când râul are apă și pasaje în care îți pui și mâinile la treabă. În partea superioară poți avea norocul să întâlnești capre negre, iar vara pantele sunt presărate cu flori.

De această dată, culorile erau ale toamnei. Scorușii și zadele aduceau pete de roșu și galben în pădure, iar aproape după fiecare cotitură a potecii apărea un alt tablou. Era greu să nu te oprești să-l admiri. Ziua era senină și neobișnuit de caldă pentru prima parte a lunii octombrie.

După aproximativ o oră și jumătate de urcuș am ajuns la intrarea în Vâlcelul Țițeica.  Vâlcelul poartă numele fraților Radu și Șerban Țițeica, autorii primei hărți a abruptului prahovean și a numeroase articole și cărți despre Bucegi.

Ne-am pus hamurile și căștile și am început să urcăm pe firul văii.

Nu a trecut mult până am ajuns la săritoarea care îmi făcuse probleme acum șase ani. Parcă era mai uscată decât atunci, iar bolovanul care se mișca periculos nu mai era. Probabil că între timp căzuse.

De data aceasta am trecut aproape fluierând, întrebându-mă cum de mi se păruse atât de greu atunci. 🤔 Sigur, locul arăta puțin diferit, dar și eu mă mișcam cu mai multă încredere.

Am urcat integral pe firul văii, fără să ocolim nicio săritoare, deși unele aveau și variante de trecere pe pantele cu iarbă. La ieșirea din vâlcel ne aștepta o pantă abruptă, acoperită de iarbă uscată. Aici am trecut la mersul în patru labe, apucând cu nădejde smocurile de iarbă. Nu știu câtă eleganță am avut, dar concentrare a fost din plin. 😁

Am ajuns într-o șa de unde se vedea Bușteniul. De acolo, Baza ne-a condus pe o variantă cunoscută de el, care a inclus un horn expus și, pe alocuri, alunecos. L-am trecut cu atenție și am ieșit într-o altă șa, în apropierea Brâului Portiței, chiar în locul unde ne opriserăm și cu șase ani în urmă.

Aici ne-am îngăduit o pauză mai lungă, în soarele plăcut de octombrie. Aveam ce admira: abruptul Caraimanului, un norișor agățat aproape de vârf, cabana undeva sus, telecabina care trecea pe deasupra și Brâul Portiței, spre care urma să pornim.

Acum șase ani nu mai ajunsesem până la Portița Caraimanului. De data aceasta nu voiam să o ratez.

Am pornit pe brâu, pe o potecă îngustă și expusă, cu priveliști frumoase. Recunosc că în mers nu prea mă uitam la ele: eram mult mai preocupată de locul în care îmi puneam picioarele. Pentru admirat și fotografiat mă opream. Pe un asemenea traseu, atenția trebuie să rămână la fiecare pas.

După un pasaj care mi-a dat ceva emoții, prevăzut cu un cablu, am ajuns la Portița Caraimanului: o mică fereastră în stâncă și un loc numai bun pentru fotografii.

Ne-am întors pe aceeași porțiune de brâu, apoi am continuat până am reintrat în Jepii Mici, ceva mai sus de locul în care părăsiserăm traseul marcat pentru a urca pe vâlcel. Am mai făcut o pauză, ne-am scos hamurile și căștile, am mâncat ceva și am pornit la vale.

La ora 19:46 eram în trenul spre București, cu 12,82 km parcurși și 1.182 m diferență pozitivă de nivel adunați în picioare.

A fost o zi frumoasă, petrecută pe munte alături de prieteni, dar și o întâlnire cu mine, cea de acum șase ani. Mi-am amintit unde mă chinuisem, unde îmi fusese teamă și am putut vedea mai bine ce s-a schimbat între timp.

Am fost mândră de mine. Uite că s-a lipit câte ceva de mine în cei șase ani de bântuit pe munți! 😊 Am urcat cu mai multă încredere și, la final, mai aveam și energie. 😊

Las aici și câteva fotografii, să vedeți în ce culori ne-au primit Bucegii.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 41 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI