Maramureşul autentic

TIPĂREȘTE

Despre Pensiunea Maramureş citisem tot ce se putea pe AFA, dar şi pe alte site-uri de profil... Nu aveam deloc emoţii când am pornit din Vişeu, cu “escală” la Săpânţa către următoarea locaţie de pe listă. Deşi tot timpul călătoriei (vezi impresii) am precizat că mergem la Ocna Şugatag, pensiunea Maramureş este localizată în satul Hoteni, la numai 5-8 km de staţiune (depinde pe cine întrebi :). Tot timpul am stat cu ochii pe geam după porţi maramureşene. Aproape că ieşeam din sat, că strig şoferului: “pune frână că vreau să pozez o poartă faină. Pe dreapta cum vii dinspre Ocna Şugatag. “Pun frână fey, după ce intru pe poartă! ” Găsisem şi eu în sfârşit obiectul mult dorit de fotografiat, şi iată că era tocmai la pensiunea căutată, prima din concediul nostru.

“Am ajuns, mami, am ajuns! ” Fetiţa mea era foarte încântată să se afle acolo, pentru că îi spusesem că poate să vadă văcuţele despre care îi citisem, şi nu mai putea de bucurie... Aflată într-o zonă poate nu la fel de spectaculoasă ca cea din care veneam, era însă ceea ce ne trebuia cu adevărat. Mă simţeam deja ca acasă, la bunici, din momentul în care am pătruns în curte. Maşinile le-am parcat în faţa vilei, dar există alte câteva locuri şi în spate. Pensiunea este frumoasă, curtea e un paradis floral, cu trandafiri şi regina nopţii. Hmm... încă le mai simt mireasma...

Un foişor cu mese şi băncuţe lungi pe jur împrejur, cu televizor (aş), aparat de cafea, pahare şi căni la îndemâna clientului, un balansoar acoperit cu o cergă şi o fântână (nu ştiu dacă era doar de decor, deşi nu cred; presupun că acolo era hidroforul, pentru cazurile în care apa mai lua vreo pauză...) completau imaginea pe partea dreaptă a curţii.

În stânga, pe lângă un corp de casă, exista o poartă mare, sculptată în lemn, de o frumuseţe rustică. În spatele acesteia se ascundeau grajdul, pe unde puştoaica mea a bântuit, plină de curiozitate cum dau văcuţele laptele acela bun pe care o să-l bem la micul dejun. Oricum, soţul meu o instruise de pe drum: văcuţele româneşti au mai multe “mânere”: unul cu lapte, unul cu iaurt, altul cu smântână, şi ultimul cu nesquik :)) Aşa că ea ardea de nerăbdare să vadă cu ochii ei minunea. Pregătea deja cana pentru “cafeluţa” de dimineaţă :)))

Modul pastoral în care arată curtea chiar te face să simţi cu adevărat că eşti la ţară. O schimbare plăcută, după primele 4 nopţi petrecute la hotel. Măcar aceste trei zile să simţim tihna adevăratului Maramureş. Şi... gustul :))

Am fost întâmpinaţi de fiul familiei Tepei (sper să nu greşesc numele), proprietarul pensiunii, pe care îl anunţasem dinainte ora aproximativă la care urma să ajungem. Nu ştiu cum ne-au perceput ei, dar noi ne-am simţit din prima ca acasă.

Tot ce era în jur te făcea să te relaxezi pe dată şi să uiţi de kilometri, de oboseală, de mofturi. Nici nu am intrat bine pe poartă că am fost întrebaţi dacă dorim să ne aşezăm la masă. Mâncarea era deja pregătită: o ciorbiţă de perişoare, chifteluţe marinate, pâine de casă şi, desigur, pălincă făcută în ogradă :) Eh, cum ai putea să refuzi aşa ceva?

Asta, desigur, după ce toată lumea dăduse iama în frigiderul din sala de mese de la parterul pensiunii: mai o bere - două-trei, sucuri reci, căci ajunsesem la chindii, şi căldura te cam sleia de puteri.

Am aprobat în cor meniul şi ne-am târşâit picioarele către camere să ne împrospătăm niţel. Trei din cele patru de la etaj (asta era un făcut, mai ales pentru cărătorii de bagaje!!! Era deja a treia locaţie unde nimeream aşa) le-am ocupat noi – camere duble, cu pat destul de mare (noi am primit bonus de la prieteni camera cu două paturi, al doilea fiind de o persoană, în care s-ar fi putut acomoda o familie cu un copil măricel, sau chiar trei adulţi). Baie proprie cu cabină de duş, apă caldă, prosoape curate aranjate frumos pe paturi. Ceva probleme cu vasul de wc care picura niţel, dar l-am rezolvat singuri, şi cu apa de la duş care era închisă un pic la culoare. Pensiunea era conectată la canalizarea de la Ocna Şugatag, dar erau ceva probleme cu filtrele, asta în cazul în care existau :). Oricum, nu arăta mai rău ca atunci când curge pe ţevi la blocuri după “x” ore “revizie”. Dimpotrivă...

Să revenim... Şifonier destul de mare, televizor aşezat pe un stativ de perete undeva lângă uşă. Un covoraş înveselea atmosfera şi te făcea să zâmbeşti: aveam şi noi acasă, pe vremuri, la mamaie;)) toate premizele pentru nişte zile de neuitat. Camera noastră avea vedere spre spatele casei şi, aruncând o privire, am zărit un falnic “cucoş” ce se foia ţanţoş de colo-colo. Deci are cine să ne dea trezirea în fiece dimineaţă :) Dacă nici aici nu simţi viaţa la ţară, apoi ce să mai zic? :))

Cum deja începuse să miroasă peste tot a ciorbă caldă şi chifteluţe, ne-am aşezat la masă, căci citisem despre gustul mâncării de casă şi ne cam ploua în gură. Ciorba a venit într-un bol imens. Dooamne ce minunăţie! Eram opt persoane în jurul mesei şi deja nimeni nu mai zicea nici pâs sorbind “zama” îmbogăţită cu o smântână galbenă şi groasă cum nu mai văzusem de ani de zile. Un gust divin. Doar clincănitul lingurilor de farfurii se mai auzea în acea sală şi nu mai pridideam să ne minunăm de bunătatea din faţa noastră. Şi a apărut ca prin minune şi bolul doi :) Ei na, da’ cât să mai mănânci nene? Ştiind că ne aşteaptă şi un fel doi, despre care deja băgam mâna în foc că va fi măcar la fel de bun, ne-am oprit cu greu să nu-l terminăm şi pe acesta. În mod sigur fuseseră aduse mai mult de 8 porţii, cât comandasem noi.

A venit şi felul dooiiii. Şi nu ne-am înşelat. Chifteluţele marinate ne-au uns la suflet, făcându-ne să întrevedem festinul ce ne aştepta în următoarele zile.

Aproape rostogolindu-ne de pe scaune, am strâns farfuriile, am făcut ordine pe masă şi am ieşit afară să vorbim pe îndelete cu gazdele şi să mulţumim bucătăresei. O merita din plin. Când... surpriză: bucătăreasa nu era cine ne aşteptam noi să fie. Doamna Mărioara nu era acasă, aşa că fiica sa, Emi (şi frumoasă pe deasupra! :))), a primit laudele noastre...

Deşi abia terminasem de mâncat, vine întrebarea: pentru cină ce aţi dori să pregătim? Ei, asta-i! Da’ chiar vreţi să ne puneţi la îngrăşat? :))) Lăsaţi-ne să mai respirăm, să mai admirăm peisajul, să mai facem un pik de mişcare, că altfel ne transformăm în bostani numai buni de plăcinte :)) Şi nici pe alea nu le refuză nimeni :))

Vrăjiţi de vedenia din jurul nostru, nu prea ne venea să urcăm în camere. Aşa că am acaparat oamenii cu întrebările noastre despre una, despre alta. Nu că ar mai fi fost altcineva prin zonă. Ceilalţi turişti erau plecaţi în diverse locuri şi i-am întâlnit abia la cină. Deci: unde sunt văcuţele, le putem vedea, ce semnifică pomul cu oale din curte, cînd se întoarce doamna Marioara şi când mai face pâine de casă? Chestii din astea, spuse dintr-o răsuflare şi la care am primit răspunsuri cu zîmbetul pe buze. Ce mai, noi chiar ne simţeam de-ai casei :) Sper doar ca sentimentul să fi fost reciproc :)))

Am petrecut până spre seară în foişor, cu bere, sucuri şi cafele în faţă. N-am fost deranjaţi decât de albinele sau viespile care se plimbau peste tot prin curte: cu atâtea flori şi copaci m-aş fi mirat să nu fie.

Copiii ne-au lăsat baltă şi au dispărut în spatele porţii cele frumoase, să vadă văcuţele. Bine că fii-mea uitase de cana pentru nesquik şi s-a bucurat de experienţă în compania bunicii gazdelor noastre :) Cred că ar fi lăsat-o mască pe bătrână dacă întreba de “manetele” văcuţei :)) În schimb le-a mângâiat (nu “manetele”, ci văcuţele), le-a dat să mănânce şi a urmărit procesul mulsului :)) “Şi n-a ieşit neskuiq... măi tati! ” :)

În rest, au tot hoinărit peste tot: în spatele pensiunii, unde exista un spaţiu verde pentru bătut mingea, în casă în livingul mare şi primitor, unde poţi să stai la poveşti cu noile cunoştinţe sau să mai faci schimb de secrete departe de privirile oamenilor mari, plus sala de mese pe care puseseră stăpânire, întinzându-şi tot felul de ponei, păpuşi, cărţi şi jocuri. Bine că eram singuri în toată pensiunea şi nu am deranjat pe nimeni :))

Stând de taifas ba foişor, am aflat şi răspunsul la întrebările noastre. Cea mai arzătoare chestiune era cea cu copacul lăcuit şi plin de oale de la colţul casei. Deci, care e misterul? Ce semnificaţie are? “Păi, pe vremuri, ficiorii plecau în peţit prin sate, să-şi găsească fete frumoase şi cuminţi. Şi ca să nu se mai oprească din poartă în poartă, şi să tot întrebe, se uitau de pe drum la copacul din curte. Dacă era vreo fată de măritat acolo, oala din vârful pomului era roşie, aşa că puteau opri în locul respectiv... “

Frumoasă tradiţie, amuzantă acum, în modernitatea acestui lumi, dar faptul că pomul încă mai există e un semn că datinile încă se păstrează, chiar dacă nu cu exactitate :))

Bineînţeles că a venit şi întrebarea: şi aici de ce nu mai e oala roşie? Că doar Emi, la cum găteşte, e numai bună de măritat :))) Păăăăi, e dată :))) Aşaaaaa care va să zică... Păi nici nu e de mirare :) Da’ ea ce zice? :)) Păi, vrea şi ea, nooo, că nu mai e ca pe vremuri :)))

Mulţumiţi că şi fata zisese DA, am ascultat cu plăcere explicaţiile, gândindu-mă la câte alte tradiţii existaseră şi se pierduseră poate în negura vremii.

Fără alte preocupări decât odihna, berea şi pălinca, deja poznaşii de bărbaţi începuseră să se gândească cum să vopsească oala roşie din nou, poate-poate fata se va răzgândi. Căci dacă doi dintre ei erau daţi cu acte, celui de-al treilea îi mija mustaţa gândindu-se la bunătăţile cu care s-ar fi putut ospăta dacă asta s-ar fi întâmplat :)) Dar cum visele dispar de cum te trezeşti, iacă şi duşul rece din partea iubitei lui: Ei, hai, încearcă mata şi nu mai pupi mâncare caldă tot anul :))) Şi cum vrabia din mâna e mai sigură decât cea de pe gard, ideea a fost abandonată cu succes :))) Şi pomul cu oale a fost salvat :)

Sper că tot ceea ce v-am povestit până acum să vă facă să vă imaginaţi atmosfera plăcută şi destinsă din acest loc minunat. Întotdeauna te vei simţi bine când eşti primit bine. Iar noi ne-am simţit incredibil. Încă din prima seară regretam că nu luasem mai multe nopţi la pensiune. Însă ne-am bucurat cu atât mai mult de tot ce era în jurul nostru.

Din relaxare în relaxare, sau făcând planuri pentru a doua zi, când programasem vizita la mănăstirea Bârsana, a venit seara: gazdele au început să înşire: friptură la tavă cu murături delicioase, toate stropite din plin pentru cei ce doreau cu pălincă de prune sau mere (multă, bună rău şi din partea casei!).

Fiind atâtea persoane şi bugete a trebuit să facem o listă pentru noi, ca să nu pierdem socoteala nici la băuturi, nici la masă. Nu că ar fi uitat cineva ce-ai consumat! Ai senzaţia că nimeni nu ţine cont de nimic. Cu toate acestea, evidenţa există. Însă s-a dovedit, până la urmă, că lista noastră era mai lungă :)) Nu cu mult, dar conta. Sigur pentru ei! Le-am pus faţă în faţă şi am plătit cât era corect! Oricum, preţurile au fost rezonabile: berea şi sucul 6 lei, ciorba 15 lei, felul doi cam 20, la cină plăteai tot cam 20, deserturile 5 lei. Cam 65-70 lei/pe zi de persoană pentru cină şi prânz. Da’ a făcut toţi banii!

A doua zi la micul dejun soţul doamnei Maria a fost cel care s-a ocupat de tot: servire, informaţii, cum să ne facem cafeaua singuri (şi ea din partea casei). Am fost primiţi în foişor cu lapte cald, miere, unt (eu am crezut iniţial că e caşcaval, întrucât era tăiat felii iar culoarea chiar te făcea să le confunzi... Nope. Unt de casă, care se întindea uşor pe feliile de pâine scoasă din cuptorul propriu...). Am ales ouă prăjite sau omletă ţărănească şi toate ne-au uns la suflet.

Domnul ne-a felicitat că hotărâsem să mergem la mănăstire. Şi fiica lor pornise într-acolo şi, cu o seară înainte, ne aruncase din mers: “Nu ştiu dacă o să mă recunoaşteţi, că o să fiu în straie maramureşene... ” Şi uite şi provocarea... :) Bineînţeles că soţul meu a fost cel care a acceptat-o aşa că odată ajunşi acolo s-a preumblat pe toate aleile frumoasei mănăstiri ca să le facă poze ei şi viitorului soţ. Şi a reuşit! Nu ştiu cum i-a descoperit printre sutele de oameni aciuaţi în jurul pavilionului unde se ţinea slujba, dar a revenit triumfător, cu telefonul în mână, arătându-mi imaginea celor doi: erau frumoşi şi le sătea tare bine împreună :) Nu am regretat că am lăsat în pace strachinele cele lăcuite din copac. Oricum, era cam greu să facem rost de vopseaua roşie. Dacă eram de Paşte acolo, poate se schimba treaba :))

Vizita la mănăstire am descris-o pe larg în alt review, unde am şi specificat că gazdele ne promiseseră că ne vor bucura cu hainele tradiţionale la întoarcere. Aşa s-a şi întâmplat. Un costum bărbătesc, unul muieresc, dar şi două pentru copii – fată şi băiet – a apărut de prin lăzile străvechi. Acum nu ştiu dacă chiar erau ţinute acolo, dar aşa îmi place mie să îmi imaginez :) Oricum, lumea a fost fericită că poate pipăi ţesăturile, că poate admira “fainoşagul” costumelor populare.

Primii şi cei mai curajoşi care le-au îmbrăcat au fost membrii unei familii din Deva pe care am cunoscut-o acolo şi cu care ne-am împrietenit. Oameni dragi şi cumsecade, ne-am „lipit” cu ajutorul copiilor, desigur. Iar locul oricum nu era atât de mare ca să te poţi evita. Că era la micul dejun, prânz sau la cină, foişorul ne aduna pe toţi cei ce eram acolo şi inevitabil ajungeai să schimbi măcar un „bună dimineaţa”. Eu cred că asemenea prietenii legate în concedii pot deveni de lungă durată, chiar dacă distanţa este mare. Când există dechidere sufletească totul e posibil...

Am făcut fotografii, ne-am delectat cu imaginea moroşenilor “de ocazie” şi am prelungit cu câteva momente sentimentul de plenitudine cu care revenisem de la slujba de Sf. Mărie.

Cum timpul se scurgea parcă cu picătura, vremea era plăcută, norii firavi de dimineaţă lăsând loc razelor mângâietoare ale soarelui, gazda ne-a spus că am putea merge la o herghelie din apropiere unde se poate călări: erau cai de rasă, dar şi ponei, pentru pitici. Toată lumea a zis DA, aşa că, după masă, dumnealui urma să se intereseze ce şi cum.

La al doilea prânz a fost bine primită ciorbiţa tărănească servită în aceleaşi cantităţi gargantuelice, dreasă din plin cu smântână, păstrăvi la grătar (2 de căciulă) cu mămăliguţă şi mujdei de usturoi – pentru cei care au lipsit la prânz păstrăvul nu a mai fost disponibil mai târziu, întrucât pescarul se cam pilise, de fapt, era beat de-a dreptul :)) -, sau grătare cu cartofi prăjiţi şi murături. Pluuus, nişte papanaşi pe cât de frumoşi pe atât de gustoşi. La sfârşitul mesei, deşi abia ne întorsesem la pensiune după câteva ore de preumblare “spirituală” şi eram pregătiţi pentru partea mai materială a zilei, ajunsesem să nu mai putem vedea mâncare în faţă. Eram noi în luna lui gustar, dar cele 3-4 kilograme începeau să ţipe la noi din hainele devenite aproape neîncăpătoare :) Şi asta în doar două zile! Deci, pentru persoanele care ţin la siluetă, această pensiune NU E RECOMANDATĂ! :)) Deşi merită o derogare de la legea marţială a costumelor de baie! :) Mai ales spre sfârşitul verii, când mai ai un alt an în faţă să te remodelezi în orice formă doreşti :)

Iar după prânz, puţină mişcare nu e rea, ba chiar indicată! Am ieşit pur şi simplu din ogradă şi am pornit cu copiii pe şosea în sus, în explorare: grădini verzi şi cu umbră îmbietoare (mai că îţi venea să sari gardul să tragi un pui de somn la umbra nucului), oamenii locului privindu-te de la poartă şi salutându-te rând pe rând, de parcă te-ar cunoaşte de când lumea. Şi acest obicei există cam peste tot în provincie, oriunde te-ai duce, că e Moldova, Transilvania, Banat, Olenia sau Dobrogea. Omenia e omenie şi cumsecădenia ţăranului autentic n-ai cum să n-o experimentezi. E peste tot în jurul tău şi trebuie doar să deschizi braţele...

După scurta plimbare la pas, cu ceva emoţii date de un grup de câini ieşiţi pe sub poarta unei gospodării (măcar nu sunt vagabonzi, ca în alte părţi, nu dau nume :)) am pornit către herghelie deşi, în urma conversaţiei telefonice avute cu cei de acolo, aflasem cu părere de rău că nu se putea călări. Nu era nimeni prin preajmă să pună şaua pe cai. Dar merita să facem un drum pentru a vedea caii de rasă pe care ne promiseseră că îi vor elibera ca să-i admirăm măcar de la distanţă. Domnul Tepei a fost foarte amabil şi ne-a condus cu maşina dumnealui până acolo, ca să nu ne rătăcim pe cine ştie ce coclauri. Din tot grupul nostru de 8 persoane, doar vreo 5, cu copii cu tot am plecat la drum. Ceilalţi s-au fofilat, motivând ba pălinca – “Păi doar nu o s-o las singură în foişor! Dacă o găseşte altcineva? :)) -, ba mâncarea: “Nu vezi că’s un greiere borţos! Nici nu mă mai pot mişca”. În schimb, cei din Deva ni s-au alăturat şi în mai puţin de 10 minute eram deja în faţa proprietăţii respective, ultimii metri făcându-i pe un drum de ţară destul de ok. Două doamne ne-au întâmpinat şi ne-au lăsat să parcăm maşinile în curtea lor. Una dintre ele a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe soţ să dea drumul cailor pe câmp. Şi ce mai câmpu’! Ferma avea câteva hectare bune de păşune; se întindea până aproape de lacurile de la Ocna Şugatag şi reprezenta tot ceea ce un cal şi-ar fi dorit. Nu că aş fi cal şi ştiu ce spun! :) Dar bănuiesc că atâta întindere e prielnică pentru niscai animale făcute pentru alergare, iar iarba grasă (“de acasă”) arăta îmbietor. Chiar şi pentru mine :))

Domnul s-a ivit într-un Audi de ultimă generaţie direct peste câmp în aşa hal, că îl vedeam pe soţul meu cum tresare la fiecare groapă trecută în viteză. Îl durea inima să vadă aşa maşinuţă alergând peste ogor, mai ales că el mersese cu cea mai mare grijă pentru verzişoară (sufletul lui pereche! :) pe drumul de ţară :)) Dar fiecare cu ce are şi cu posibilităţile lui :)

Oameni primitori, ne-au povestit câte ceva despre herghelie, despre proprietar care, spun ei, ar avea unul dintre cele mai noi şi moderne padocuri din Europa, cai de curse cu pedigree ce participă la tot soiul de competiţii etc. Am fost plăcut impresionaţi, de ce să nu recunosc. Încă un domeniu care se pare că nu mai este virgin în România. Cu atât mai bine!

Privind caii cum se ospătează liniştiţi pe păşune, i-am ascultat vorbind cu mare drag despre tinerii lor, de care erau mai mult decât mândri: şcoliţi pe la tot felul de facultăţi, muncind cu sârg la afacerile familiei, erau descrişi ca următoarea generaţia care va salva România. Şi se vedea din felul în care povesteau că ei cred cu tărie în asta. Şi ştiţi ceva, m-au făcut şi pe mine să sper :) Nu spun că a trebuit să străbat aproape 1000 de kilometri ca să trag această concluzie, dar a fost super să vezi oameni muncitori, ataşaţi de pâmântul lor, cu afaceri prospere, să privească cu năzuinţă spre viitor. Revelaţii incredibile am cules pe tot parcursul excursiei noastre şi sunt mulţumită că a fost aşa.

Ne-am înapoiat la pensiune în scurt timp, găsindu-i pe degustătorii de pălincă aţipiţi pe unde puteau... :)) “De gustibus non est disputandum“. Eu preferam laptele ăla cald, cu gust proaspăt :)

Seara a trecut, prelungind-o cât am putut de mult, să îndepărtăm cât mai mult momentul plecării. Din păcate, nu l-am putut amăgi, aşa că am încercat să petrecem clipe de linişte alături doar de greierii care ţîrîiau din iarbă şi de lătrăturile plictisite ale câinilor din jur...

A treia zi, chiar înainte de plecare, am descoperit-o pe doamna Mărioara. Am descoperit-o e vorbă mare. Era ascunsă printre oale şi tigăi. I-am urat şi eu la mulţi ani, muuult după ce soţul meu o făcuse. Că doar el era cel care le bătea mereu în uşă: ba o ceaşcă, ba o linguriţă, ba un lapte pentru fetiţă, başca de fiecare dată când lua câte o bere. Şi au fost multe :) În cele trei zile a stat mai mult pe lângă gazde. Se mai “agăţa” de câte un coş de pâine, la rugămintea proprietarului, “că doar te simt de-al casei. Să tot avem oaspeţi ca voi... ” Când îl vedeam că strânge masa, parcă era la soacră-sa acasă, încercând să-i intre în voie :) A reuşit, acu’ e sub pielea ei :)) Îi ţine partea mai abitir decât mie!

Bun aşa un om la casa mea! Mă bazez mult pe el şi pe informaţiile pe care le află doar pentru că e dechis şi vorbăreţ. Ca să nu mai vorbesc de memorie :)) Ca de elefant! Ceea ce nu e întotdeauna de folos! :)

Ne-am luat îndelung la revedere de la gazdele noastre minunate, ne-am îmbarcat în maşini şi am pornit în alte depărtări, lăsând în urma noastră ceea ce noi am simţit că este Maramureşul autentic...

---

VIZUALIZĂRI: 3350 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI