Îndrăgostită de ţara mea. România frumoasă (I)

TIPĂREȘTE

Am să încep cu sfârşitul, pentru a-mi motiva alegerea titlului ce poate părea cunoscut...

E un titlu pe care îl am în minte de la primii kilometri făcuţi cu micuţa noastră maşinuţă verde. Şi la câteva zile după revenirea în Bucureşti, am văzut campania la PRO TV Salvează România frumoasă. Cum nu mi-am propus să plagiez pe nimeni ( :) !) şi nici nu am reuşit să exprim mai bine ceea am am simţit în această călătorie, am preferat să păstrez titlul dar să justific această coincidenţă.

Şi nu este o glumă... În periplul nostru cale de aproape 1.600 de kilometri am văzut atâta Românie frumoasă, şi am simţit până în străfundurile fiinţei mele că sunt îndrăgostită de ţara mea, încât, inspirată de @zuftim, am hotărât că eu sunt un TISPR – Turist In Si Pentru România.

Şi acum, scuzată fie-mi paranteza, am să pornesc cătinel, cum am învăţat de la dragii noştri compatrioţi nordici, la descrierea celor câteva episoade ale călătoriei noastre.

Pregătiri

Coincidenţă sau nu, prin decembrie-ianuarie (deci mai devreme ca maestrul “Le Maitre” – sâc-sâc! :)), priveam pe canalul Travel la serialul Wild Carpathia, delectându-mă cu priveliştile incredibile care mi se desfăşurau în faţa ochilor. Nu era prima dată când vedeam imaginile, nu era prima oară când recunoşteam fără echivoc că avem o ţară frumoasă. Doar că de această dată mocăniţa a fost cea care a aprins focul dorului de ducă. Şi spun sus şi tare soţului meu: “La vară mergem să ne dăm cu mocăniţa pe Valea Vaserului! ” Mă aşteptam la orice reacţie, de la “Când şi-o vedea mutu ceafa... ”, la “Mai vedem…” etc. Numai bine că primesc exact răspunsul pe care îl aşteptam: „Bine, fey, mergem, dacă aşa vrei”. Se dă el viteaz şi morocănos, dar sufletul lui e la fel de deschis spre minunăţiile Românicăi. Iar despre Ardeal, ce să mai spun...

Am pornit deci de la începutul anului să facem un traseu nici scurt, dar nici foarte obositor pentru şoferi. Am stabilit următoarea rută: Vişeul de Sus via Sighişoara, Hoteni – Ocna Şugatag, Turda şi coborâre pe Transfăgărăşan, spre Curtea de Argeş.

La câte planuri îmi făcusem, câte obiective îmi doream să văd, din păcate a trebuit să-mi ajustez planurile în funcţie şi de cererilor prietenilor cu care plecam, de preferinţele lor în alegerea drumului. Măcar pot să spun că am văzut o mare parte din maşină… Decât deloc, bine şi aşa :)

Săptămâni întregi cu AFA, Google, zeci de site-uri şi impresii. Apoi, după descoperirea celei mai bune opţiuni din fiecare localitate, vreme de două zile nu m-am ocupat decât de antamarea camerelor. Lumea se crucea când auzea că vreau rezervare în februarie pentru luna august. Dar Paştele? Dar 1 Mai? Dar Rusaliile? Ce să-i faci? Ce-i în mână nu-i minciună şi odată pornit tăvălugul, greu îl mai opreşti.

Lăsând la o parte emoţiile prin care m-au făcut să trec episodul Sighişoara, totul a fost aranjat şi nu mai rămânea decât să pornim la drum.

Simţeam că mi se lungesc urechile de atâta aşteptare şi nerăbdare mai ales. Număram zilele până la plecare şi păreau că nu se mai termină. Să vă mai spun că acum, după ce m-am întors, am început să fac un alt traseu, pentru anul viitor? Deşi a trecut atât de repede, încă nu mă pot desprinde de senzaţia pe care ţi-o dau căutările febrile, incredibilele ţinuturi şi minunăţiile pe care le poţi vedea cu ochii tăi şi parcă aş mai petrece încă o lună numai privind poze, citind despre pensiuni, hoteluri, restaurante, locuri de văzut şi drumuri de urmat... Fără să menţionez tot ce are AFA de oferit...

Primii 800 de kilometri spre Valea Vaserului

Despre Sighişoara, primul nostru popas, nu mai am a scrie, întrucât mi-am expus deja părerea într-un review, iar despre cazarea la Hotel Transilvania, pe care l-am ales să ne găzduiască în această destinaţie puteţi citi aici.

Locurile despre care vreau eu să vă povestesc şi oamenii pe care i-am întâlnit în cele 12 zile sunt altele.

MARAMUREŞ (plai cu flori, cum îl descriu mulţi ultizatori de pe AFA) a fost pentru mine mai mult decât am visat că va fi. Dar să nu anticipez...

Am pornit din Sighişoara în dimineaţa zilei de 11 august către Vişeul de Sus, urmând drumul european E60 spre Tg. Mureş. Un oraş frumos, pe care din copilărie am visat să-l văd, pe vremea aceea având o prietenă ce venea la rudele măcinene tocmai din îndepărtatul Ardeal. O chema Dora. Era o unguroaică frumoasă şi pasionată de gimnastică, iar eu fascinată de faptul că ştia să vorbească maghiara (ceea ce era şi normal, dar ce cereţi de la un copil de 8 ani! :)) şi am fost fericită să îmi trăiesc amintirile acestei scurte prietenii trecând pe străzile oraşului pe care îl iubea şi îl lăuda tot timpul.

După privirea fugară, aprofundată doar la semafoare sau din cauza aglomeraţiei la vreo trecere de pietoni, am părăsit Tg. Mureş, îndreptându-ne către Reghin, de unde încă mi-a rămas întipărită pe retină minunata sculptură în formă de violoncel de la intrarea în oraş (cred că era violoncel, nu sunt o cunoscătoare :)), amintindu-ne de notorietatea de odinioară pe care o avea această mică localitate transilvăneană şi de care se bucură şi astăzi, în construirea de instrumente muzicale de înaltă calitate recunoscută la nivel internaţional. Şi cum nu ştiu cine mai pleacă la drum fără internet pe mobil, iată că am aflat din mers şi de existenţa “Concursului Internaţional de Lutierie de la Reghin”. Mă bucur că măcar una dintre fabricile vestite ale României de ieri (a se înţelege înainte de ‘90) încă mai există şi funcţionează, iar autorităţile locale fac tot posibilul să o promoveze prin organizarea acestui concurs. Cuvântul lutierie nu-l mai auzisem de multă vreme, ultima dată menţionat fiind într-un articol despre Ion Voicu, despre a cărui vioară citisem că fusese creată (căci despre creaţie era vorba, nu despre fabricare) de maestrul Iosif Pollak. Termenul înseamnă arta construirii instrumentelor cu coarde şi arcuş. Însă descrierea de pe dexonline.ro este mai mult decât o definiţie, este o mică istorie a acestei îndeletniciri. Mie mi-a plăcut să aflu asemenea detalii din goana maşinii, doar cu câteva clickuri de pe telefon. 10+ pentru tehnologie! :)

Străbătând inima Transilvaniei, pe bancheta din spate a maşinii (căci am fost însoţitoarea piticei mele) nu am avut altceva de făcut decât să privesc în jurul meu, să observ oameni, case, peisaje, sate şi oraşe, fabrici (Am văzut o groază de fabrici în drum! Şi mă tot întreb de ce au venit investitorii ăştia tocmai aici? :) Că doar n-or fi localnicii aşa de harnici şi gospodari, mai abitir ca-n alte părţi! :) Păi, ce spuneţi, până şi căpiţele le lăsau tocmai pe vârful dealurilor ălea, daa? Şi ajung şi fără elicopter la ele, da?? Păi asta-i treabă, zici? :)).

Una peste alta, am fost impresionată de arhitectura caselor, de curăţenia oraşelor, de oameni întâlniţi pe drum şi de atitudinea lor, pentru că am tot făcut mici opriri pentru diverse necesităţi şi am interacţionat cu ei. Mi-a plăcut vorba lor caldă şi calmă care m-a făcut să uit brusc de toată agitaţia cu care eram obişnuită şi să mă gândesc: Sunt în sfârşit în vacanţă! Să treacă timpul mai încet! Să se oprească, dacă poate, în loc, şi nu m-aş supăra să mai rămân pe aici!

Nu pot să trec mai departe fără să menţionez că între Sighişoara şi Năsăud am țntâlnit cele mai multe steaguri naţionale pe metru pătrat de pe tot cuprinsul României, fluturând pe balcoane, case, pridvoare, maşini etc. Culminând cu imensul stindard din centrul oraşului Beclean, care este cel mai mare pe care l-am văzut vreodată. Dragoste de ţară sau naţionalism? E un subiect sensibil, pe care nu-mi permit să-l dezvolt aici.

Ce cred eu însă, sondându-mi adâncul conştiinţei şi cercetând alte reacţii este că, de fapt, mai degrabă cei din afara arcului carpatin au exacerbat discuţiile şi poveştile, bineînţeles alimentate şi de anumite personaje, decât cei ce trăiesc aici. Şi asta spun din experienţă, pentru că vin dintr-o zonă cu o multitudine de etnii: români, greci, lipoveni, turci, tătari, machidoni, italieni, ţigani, chiar si maghiari... Mix mai mare ca în Dobrogea nu ştiu dacă întâlneşti în alte provincii româneşti :). Iar oamenii sunt oameni oriunde ar fi: adică sunt colegi de serviciu, vecini, rude, prieteni, iubiţi, şefi, tanti de la alimentara de unde cumperi magiun, sau nenea de la care iei pălincă.

Cam atât despre subiect. Dar Beclean rămâne în amintirea mea ca oraşul unde am văzut cel mai mare drapel zbătându-se în bătaia vântului şi a fost frumos să trecem pe lângă el...

Să mergem mai departe.

După Beclean am ieşit de pe drumul european E58 şi până aproape de Năsăud am mers pe drumul naţional 17D. Lumea deja începuse să mârâie, să bombăne starea şoselei. Dar asta nu era tot. Greul urma să vină. Şi atunci să te ţii nene, astupă urechile copilului, că nu e de joacă. :) Glumesc! Nu a fost chiar aşa de rău… Din punctul meu de vedere, normal :) Dar să ştiţi că eu chiar am insistat ca soţul meu să meargă încet, să mai arunce şi el un ochi pe ici colo: un copaaac, un stââlp, o păşune… El nu şi nu, tot înainte… Îşi scotea pârleala cu o bere la destinaţie :) Şi pentru asta trebuie timp, nu? :)

Şi iată-ne ajunşi în cele din urmă pe mult hulitul 17C. Avertizaţi din timp de colegii AFA despre starea drumurilor în zonă, nu am avut aşteptări prea mari. Şi până la urmă mie nu mi s-a părut aşa de “deocheat”, precum îl pomenesc unii în cor. Ideea e că am văzut altele şi mai proaste. Însă opinia celor de la volan este mai importantă şi mai avizată aici :)

Trecând prin comuna Coşbuc, mi-am amintit de versurile poetului cu acelaşi nume:

Cum aş putea să descriu mai bine? ;)

Mi-ar fi plăcut să vizitez casa memorială. Cum spuneam însă mai sus, planurile de acasă nu se prea potrivesc cu cele din drumeţie. S-a demonstrat că nimeni nu a fost pătruns de spiritul literaturii române :). Spre regretul meu. Dar aşa e la grup mare şi ne mulţumim cu ce se poate :).

După Năsăud, Coşbuc, Telciu etc., având la dreapta Munţii Rodnei şi la stânga pe cei ai Ţibleşului, peisajul s-a schimbat în totalitate: o inundaţie de mult verde, de toate nuanţele şi formele. Păşuni imense de iarbă şi flori presărate cu căpiţe până spre vârfurile semeţe, povârnişuri când mai line când mai abrupte parcă te invitau să le cunoşti la pas, să te rostogoleşti prin iarbă şi să respiri aerul înmiresmat. Nu mai pridideam să fac poze, când la stânga, când la dreapta, când înainte, după cum şerpuia şoseaua pe care treceam.

După 3 ore trecute fix ajuserăm şi la intrarea în judeţul Maramureş. Nu ai cum să o ratezi. O poartă mare maramureşeană străjuieşte drumul şi îţi urează bun venit. Te entuziasmezi pe loc şi stomacul începe să-ţi tresalte la promisiunea frumuseţii ce va să vină.

Aproape de Săcel, coborând de-a lungul serpentinelor blânde s-a oferit privirii noastre imaginea unui ţinut de basm, încât nu am putut decât să exclam din toată inima: “Piticule, am ajuns în Mioriţa! ” Ne regăseam încântaţi şi uimiţi în faţa acestui picior de plai, acestei guri de rai. Balada ar putea descrie un ţinut de vis de aici sau de aiurea, e totuna. Cred că oriunde în ţara asta ai privi, în orice regiune, vei găsi aceeaşi splendoare a naturii, care a fost mai mult decât darnică cu noi.

Am mers, de-a lungul acestei călătorii, pe unele dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodată. Şi nici măcar nu ajunsesem la Transfăgărăşan!

Privind în tăcere, soţul meu preocupat şi de starea drumului pe anumite porţiuni, ne-am întrebat ce ar putea mai mult să ne ofere aceste meleaguri. Mă simţeam de parcă văzusem tot şi mă puteam întoarce liniştită acasă. Am ieşit din reverie când am intrat în Săcel, tresărind şi amintindu-mi că aici se află atelierul meşterului olar. Privind după indicatoarele care mi-ar fi putut arăta direcţia, mi-am amintit de review-ul colegului @Utube (vezi aici) şi de sentimentul pe care îl încercasem când prinsesem a mă informa asupra subiectului. M-am scuturat, neputând să-mi scot din minte cuvintele de sfârşit ale articolului: “Am plătit obiectele alese – 37 RON – şi am ieşit afară. Tânărul meşter m-a condus până la poartă şi a rămas în uşă uitându-se după noi. I-am simţit privirea, timidă, cum ne fixează. Am mai tras câteva clişee foto din maşină deoarece afară ploua, după care am plecat. Cu o umbră mare de tristeţe, inexplicabilă şi greu de descris, în gând. Oare de ce? ”

Şi atunci am hotărât că acum nu voi face această călătorie. Poate altă dată. Venisem pregătiţi să ne bucurăm, să ne înviorăm şi nu aş fi dorit nicio urmă a unui sentiment inexplicabil care să mă urmărească pe parcursul întregii vacanţe. Mi-am cerut iertare în gând celor care mă sfătuiseră să nu ratez obiectivul, şi am trecut mai departe…

Vişeul ne-a primit cu braţele deschise, cu promisiuni încă tainice şi ne-a adus veselie în suflet, căci asta am căutat să aflăm după atâta amar de drum... Ne simţeam minunat, deşi poposisem abia de câteva minute în faţa hotelului...

Cascada Cailor

La Vişeu am avut câteva obiective clare în minte de când am făcut planurile de vacanţă: Mocăniţa şi Cascada Cailor.

Chiar din ziua în care am ajuns la hotel am sunat la CFF Vişeu (cffviseu.ro/content/ro). Ne gândisem noi mai din timp, însă pentru grupuri mai mici de 15 persoane nu se făceau rezervări decât la all inclusive (AI sau olinclusiv – singurul din tot sejurul, frațilooor :)) şi doar cu o zi înainte. Am considerat că avem timp suficient, însă luni, când am sunat, deja nu mai aveau locuri pentru marţi. La aşa aglomeraţie nici nu am mai stat pe gânduri şi am rezervat repede, numai să fim siguri că ne vom urca în trenuleţ. Toată distracţia ne-a costat 83 de lei/persoană cu mâncare şi băutură: piticele nu plăteau nimik. Da’ aveau bilet! Special pentru copii: alb şi gata pentru perforat de naş.

Aşa că miercurea fiind ocupată, am plecat marţi în plimbare către Borşa, să admirăm una dintre minunile naturii: Cascada Cailor. După circa o oră am ajuns în staţiune, la telescaun. Pret: 10 lei/adult, călătorie dus-întors. Sub 6 ani: gratuit! Aflată în Parcul Naţional Munţii Rodnei, pe versantul nordic, am ales calea mai uşoară pentru copii până la destinaţie. Era important să facă mişcare, dar să nu avem probleme cu siguranţa lor :).

De la staţia de telescaun de pe platou ai de urmat o potecă prin pădure, care nu este deloc dificilă. Traseul, de aproximativ 30 minute, noi l-am parcurs într-o oră şi jumătate. Am mers fără grabă, mai făcând o poză, mai dând o roată prin tufele de frăguţe, bucurându-ne de prima noastră zi de hoinăreală adevărată pe munţi. Multă lume pe drum - către sau dinspre cascadă - căci vremea a fost perfectă: puţin soare, puţin nor, temperatura ideală. Am văzut oameni pe care nu m-aş fi aşteptat să îi găsesc aici: de la bâtrânele de 70-80 de ani cu batic înflorat pe cap, adidaşi şi trening, la domnişoare cu poşetuţa agăţată pe braţ, mergând alene şi cu privirea îndreptată în jos, asupra picioruşelor delicate încălţate cu platforme foarte şic, dar care le cam dădea de furcă printre pietre, bolovani, trunchiuri de copaci aruncate în cale... Ce să-i faci: a fi la modă cere sacrificii! :) Bine că nu a fost sacrificat mersul pe munte, de data aceasta :) Şi oricum, nu va fi o apariţie singulară pe drumurile montane parcurse de noi vara asta! :)

Ajungând aproape de Muntele Piatra rea, cum se chema înainte versantul de pe care coboară apa înspumată, privirea de ansamblu pe care o descoperi este de o frumuseţe incredibilă. Cascada Cailor e ruptă parcă din poveştile cu zâne şi cade zgomotoasă, în mai multe trepte, fâcându-şi drum pe lângă sau peste pietrele împrăştiate de-a lungul şi latul ei. Unii mai temerari se cocoaţă până la pragurile de sus, imortalizând momentele de curaj în instantanee spectaculoase. Nu toţi am avut îndrăzneala să facem asta, dar ne-am bucurat de răcoarea undelor şi de frumuseţea sălbatică a zonei. Despre Cascada Cailor s-a scris destul pe AFA, puteţi citi despre ea aici şi aici. Mie mi-a plăcut foarte mult textul de pe panoul de prezentare (dacă exista şi o variantă într-o limbă de circulaţie internaţională aş fi apreciat mai mult inițiativa!). Legenda este minunată şi e un exemplu despre cum oamenii de peste tot îşi pun amprenta pe locurile în care trăiesc...

Închei povestirea mea despre aceste locuri cu un citat de pe panou, considerând că e concluzia cea mai cuprinzătoare pe care o puteam avea:

Ne-am întors pe aceeaşi cale, telescaunul aşteptându-ne să ne desfete cu priveliştea care se întindea în faţa ochilor noştri preţ de 15 minute, atât cât durează călătoria la urcare, cât şi la coborâre. Am plecat cu sufletul plin de uimire, de drag şi de linişte, căci prima expediție fusese una fructuoasă, plină de satisfacţie şi era doar o avanpremieră la ceea ce ne aştepta mai departe.

La întoarcere am găsit pe drum o pensiune-restaurant foarte drăguţă: hotel Victoria. Am poposit pentru prânz, căci după atâta drum foamea ne dădea târcoale. Localul frumos, cochet, peisajul minunat, mâncarea bună şi servirea la fel.

L-am menţionat cu gândul la alţi umblători pe acele meleaguri. Intraţi fără grijă, este OK.

Păi di, păi hop, păi stai căruţă cu cai

La întoarcerea de la Borşa am dat o fugă să ridicăm biletele, cardurile pentru mâncare şi băutură şi a primi instrucţiuni cu privire la călătoria de a doua zi cu mocăniţa. Şi fuguţa înapoi la hotel să facem nani, căci a doua zi se anunţa mare... :)

Dis de dimineaţă eram pe drumul către staţia CFF Vişeul de Sus. Urma să ne vedem cu un reprezentant la panoul de informaţii fix la ora 8.30 şi acesta trebuia să ne conducă la locurile noastre. Am ajuns cu câteva minute mai devreme, timp alocat pentru o cafea şi urmărirea furnicarului din gară. Eu, care toată vremea mă gândisem că exista un singur tren, aşa explicându-mi şi faptul că nu prea găseai bilete, am rămas blocată văzând atâta lume. Nu-mi imaginam cum vor încape toţi într-un tren cu câteva vagoane... Sau poate li se vânduseră şi locuri în picioare :) Ei bine nu! Pe şinele din faţa gării erau pregătite de excursie 4 (patru) mocăniţe. Era o mare de oameni veseli şi aşteptând cu sufletul la gură şuieratul locomotivelor la ieşirea din gară, semnul începutului excursiei pe Valea Vaserului.

Ne-am prezentat la ora indicată la locul stabilit. Pe lângă noi, o familie de englezi aştepta să apară cineva... doar scria în limba lor: “meeting point”. Numai că acel cineva nu mai venea... La un moment dat, am văzut un personaj ce părea fi persoana în cauză, numai că până să ajungă la noi, alte grupuri l-au acostat şi dus a fost cu ei... Soţul meu, văzând că deja trecuse sfertul academic – al nostru, al românilor - a plecat la vânătoare de “oficiali”. A revenit destul de repede cu o doamnă cu haine şi chipiu de controlor. Ne-a verificat biletele tuturor celor prezenţi şi ne-a condus. Întâmplarea a făcut să fim cu toţii în acelaşi tren, noi, englezii, dar şi un grup de spanioli. După ce toată lumea a ajuns, într-un final, în vagon, doamna a făcut prezentarea călătoriei (urma să dureze 6 ceasuri!) şi ne-a dat detalii despre traseu, locurile de popas şi toaletele “ecologice”. Străinii aveau privirile cam nedumerite, aşa că am interpelat-o pe controloarea noastră şi am rugat-o să treacă pe tastatura englezească. :))

A zâmbit şi li s-a adresat într-o engleză destul de cursivă şi celorlalţi. După ce toată lumea a fost informată, am aşteptat destul de cuminţei plecarea...

Vagonul nostru era unul din categoria „de iarnă”, cu băncuţe mici de lemn (de două locuri pe o parte, doar câte unul pe cealaltă), aşezate faţă în faţă... Dacă erai înzestrat cu ceva picioare mai lungi trebuia să faci apel la imaginaţie ca să nu te sprijini de genunchii celui din faţa ta. Iar daca întâmplarea făcea să se regăsească două persoane în acelaşi timp pe culoarul dintre bănci, şi el la fel de “skinny”, era care pe care... mai în română, mai în spaniolă sau engleză, dar ne-am descurcat!

Pe la mijlocul vagonului era şi o sobă mică tot pe lemne. Pe băncuţele de lângă aceasta probabil va fi bătaia mare abia în lunile de toamnă-iarnă. Până atunci însă singurul scop era cel de decor. Sau de depozitare sticle şi pahare goale în lada de lemne până la halta următoare, la primul coş de gunoi.

Geamurile se deschideau trăgând de o curea. Asta dacă erai norocos. Al nostru nu a vrut nici gând să sea dea coborât. “Are nevoie de încurajare, să ştiţi”, ne-a spus “naşa” şi într-un final, am reuşit să coborâm româneşte (cu pumnii!) îndărătnicele ferestre. Toate condiţiile de călătorie fiind asigurate (mai scoţi capul pe geam, mai faci o poză sau filmezi, te mai umpli de funingine - dar ce mai contează, bucuria e prea mare ca să ne mai pese că arătăm ca nişte coşari), nu a mai rămas decât să salutăm încântaţi ieşirea din gară a primului tren, înconjurat de abur şi acompaniat de şuieratul care semăna cu chiuiturile de la nuntă :) Nu era al nostru :)

După alte câteva minute, timp în care am coborât să asistăm la procesul de alimentare cu lemne a micii locomotive cu abur (COZIA 1) care urma să ne care de-a lungul şinelor până la popasul Paltin, am fost invitaţi în vagoane, pe drum identificând şi restaurantul plimbăreţ, care s-a dovedit a fi cel mai căutat (de soţul meu, cel puţin) pe luuuungul drum: 21,6 km - doar dus :)

Şi iată că încep cele 6 ore ale călătoriei noastre cu mocăniţa... Valea Vaserului, păzea că venim!

Ţin’te bine, fârtate, că dacă nu stai cumva bine, te rânduiesc eu imediat! Hurducăieli, zmucituri şi versurile cântecului Irinei Loghin:

Cam asta simţeam eu când s-a dat startul şi fără voie zâmbetul se lăţea pe faţă, privind la ceilalţi vecini de băncuţă: era interesantă mai ales expresia celor mai în vârstă, care poate îşi mai aminteau de „personalul” din trecutul lor, spre deosebire de tinerei, care circulă acum doar cu trenuri de mare viteză, fără să ştie cum e să te înghesui în compartiment sau pe holul îngust din faţa acestora, să cazi la înţelegere cu “naşul” şi să stai cu emoţii să nu apară supracontrolul. Sigur nu e vorba de CFR – trenuri de mare viteză în România de azi - e o glumă, nu? :)) Cred că doar străinii care se aflau cu noi cunosc conceptul :)) O învălmăşeală de senzaţii, dar toate din acelea “bune”, care te lasă cu amintiri memorabile...

Şi pornim, şi mergem, şi case, şi copaci, şi garduri şi hop prima oprire. Ei, na! Oare a trecut un sfert de oră? Da de uuuunde! :) I se făcuse sete companioanei noastre. Ce să faci, bătrâneţea e grea şi se lasă cu niscai fiare anchilozate şi pauze dese să-şi tragă răsuflarea. Doar ea. Pasagerii nu au voie să coboare aici. Dar deh, o ţigară, hai că mere! :) După 5 minute, fără să stea prea mult pe gânduri, bătrânica se scutură iar din toţi rărunchii şi pornim cu avânt (moderat! 10-15 km/h) către prima staţie. Acolo se întrezărea pauza de cafea sau sucuri, plăcinţele sau gogoşi. În mod cert... de bere! :) Căci deja era căldură mare deşi abia trecuseră ceasurile 9, iar viteza ameţitoare cu care mergeam nici nu clintea aerul din vagon. Trebuia să scoţi capul bine pe fereastră ca să simţi ceva boare înviorătoare... Sau să te plantezi pe hol, aşa cum au făcut mulţi, ca să ajungi primul la restaurant.

La popasuri am folosit cardurile speciale: unele pentru cafea/ciocolată/ceai, altele pentru băuturi/răcoritoare, dar şi cele pentru plăcintă/gogoşi. Am încercat şi plăcinta, şi gogoşile. Ambele au fost calde şi buune şi a fost bătaie pe ele. Eram 3 persoane la 2 cartonaşe. Cum am spus la început, copii până în 6 ani primeau biletul gratuit, dar dacă nu plăteai separat, nu primeau tichete de păpică şi băuturică. Ne-am descurcat cum am putut şi a fost bine. Oricum, preţurile nu erau exagerate: o bere rece = 6 lei + 1 leu/garanţie per sticlă. Soţul a preferat să plătească, lăsându-ne nouă restul tichetelor de băuturi. Ca şi cele de păpică, normal! Păi să sufere prinţesa lui de foame atâta drum? Mai ales că se zbânţuia de pe o parte pe alta a trenului, fericită că poate să urce şi să coboare singură. Doar i se făcuse instructajul încă din gara... Ştiam ce ne aşteaptă! :)

În jurul mocăniţei, oamenii coborau lângă apele Vaserului sau se aşezau pentru o clipă în iarbă, încărcându-şi plămânii cu aerul proaspăt. Răgazul a durat 5-10 minute şi călătoria a fost reluată de-a lungul cursului şerpuitor al râului, printre munţi împăduriţi, cu stânci falnice şi căsuţe risipite pe ici pe colo. Nici dacă voiai nu puteai rata peisajul virgin - că tot e un cuvânt la modă! :) - abia abia reuşeai să vezi infimele schimbări din “goana” mocăniţei noastre! :)))

La al treilea popas am descoperit şi toaletele “ecologice”: dacă vă aşteptaţi la cutiile cu care sunteţi obişnuiţi prin parcuri, luaţi-vă gândul de la aşa fiţe :) Ecologic, la ţară, înseamnă WC-ul din lemn din fundul grădinii, cum aveam pe vremuri la bunici :) Pentru noi, românii asta nu văd să fi fost o mare problemă. Dar tare’s curioasă cum au reacţionat străinezii la aşa ecologism :)) N-am stat cu ochii după ei dar, feţele lor spuneau tot... :)))

S-a terminat şi pauza aceasta, dar nici că plecăm bine de pe loc, că în 50 de metri oprim iar... Acu’ ce mai e? Iar îi este sete bătrânicăi? Noooo... De data aceasta, chiar exista un incident! Unul dintre turişti, mai poznaş de felul lui, se cocoţase pe tren şi rămăsese acolo nebăgat în seamă de nimeni. Pesemne priveliştea era mai frumoasă de sus :)) Hop din locomotivă, aleargă la el şi dă pişicherul jos. Personajul de mai sus era însoţit de un prieten de prin Suedia şi după tărăşenie au intrat în vorbă cu bărbaţii din gaşca noastră... Că deh, pe drum, în funcţie de fire dar şi de necesitatea acută de a face manevre într-un loc atât de strâmt, îţi faci prieteni fără să vrei. Mai schimbi o vorbă, mai împărtăşeşti impresii şi în genere cunoşti oameni noi. Cei doi se plimbau de o vreme prin ţară, căci voia să îi arate că avem şi noi cu ce ne mândri. Omul era “excited” de tot ceea ce văzuse, iar călătoria cu Mocăniţa era “wowwwww”.

La 2 ore şi ceva fix am sosit la staţia Paltin, trecând pe drum pe sub o poartă maramureşeană care-ţi urează bun venit! Şi chiar ne-am simţit bine primiţi în cele aproape 2 ore petrecute aici. Câteva foişoare umbroase, buturugi în chip de mese şi scaune din loc în loc, un restaurant în aer liber de unde puteai cumpăra de-ale gurii. Mai întâi plăteai la casă, apoi stăteai la coadă pentru bucate. Noi am avut mâncarea inclusă în preţ, aşa că doar te prezentai acolo şi ridicai platourile: cârnaţi proaspeţi şi friptură de porc şi pui la grătar, muștar, maioneză, ketchup, salată de varză şi chifle - gustul delicios! Cred că a fost cel mai bun grătar pe care l-am mâncat în ultima vreme...

Doamnele de la restaurant sunt îmbrăcate în costume naţionale şi bineînţeles că toată lumea a vrut să făcă poze cu ele. Nu refuzau pe nimeni, toate numai un zâmbet, ba chiar au şi acceptat invitaţia la dans a unuia dintre domnii mai îndrăzneţi. Dacă atunci când mocăniţa noastră a ajuns la popas era linişte şi pace peste tot, oamenii stăteau liniştiţi şi admirau locurile, se plimbau prin jur, sau lângă malul apei, iată că au sosit şi unii mai cu chef de distracţie şi au încins nişte hore chiar în faţa bucătăriei, toți bucurându-se de atmosferă. Lumea tropăia şi pe margine din picioare în ritmul muzicii populare. Cei ce erau deja “îmbarcaţi” mai mai să coboare şi ei un pic să horească. Naşul nu le-a permis! Păcat. Oricum au stat destul de mult până să le plece trenuleţul.

Cu regret, după cele 2 ore de timp liber, şuieratul mocăniţei noastre s-a făcut auzit, chemându-ne în vagoane. Mai arunci o privire în urmă, îţi iei rămas bun de la apele reci şi limpezi ale Vaserului şi te înghesui înapoi pe băncuţe. Cam toată lumea stă atârnată pe geam, pe uşi, pe unde poate, să rămână măcar cu ceva întipărit în amintire: o ultimă fotografie, un la revedere către doamnele drăguţe care ne hrăniseră şi trenul porneşte înapoi către gară. Pe drumul de întoarcere încercăm să identificăm cele două peşteri care ţinuseră loc de spital de campanie pe timpul războiului şi rămânem cu privirile pierdute pe crestele stâncoase care se ivesc din loc în loc şi pe cerul mai albastru ca niciodată...

O călătorie incredibilă; cumva în trecut, îndreptată către viitor în acelaşi timp. Un viitor mai strălucitor pentru aceste bătrâioare umblătoare pe şine... Un viitor cu mulţi turişti, români şi străini deopotrivă. Premizele sunt asigurate: arhetipul vieţii satului românesc, zonă minunată, peisaje de vis, oameni cu sufletul cald şi deschis.

La intrarea în gară te încearcă un sentiment de satisfacţie, amestecat cu părerea de rău că s-a terminat... Nu ne venea să plecăm şi ne-am mai învârtit un pic prin gară, privind la oamenii din jur: era chiar ciudat să vezi motociclişti cu plete, îmbrăcaţi în haine de piele, coborând din mocăniţă (austrieci, parcă) şi ambalându-şi motoarele care se odihniseră în parcare şi pierzându-se într-un nor de praf; alţii traversau doar şinele către trenul-hotel unde erau cazaţi şi i-am privit cu pizmă: pentru ei încă nu se terminase călătoria...

Chipurile vesele s-au piedut încet printre maşini, autocare, trenuri... Ne-am urcat şi noi în verzişoara noastră şi am pornit agale către hotel... Mă simţeam împlinită: scopul venirii la Vişeu fusese atins... Şi cu cea mai mare satisfacţie :)

Joi, 14 august. Cine-a fost cu mocăniţa, musai să vadă Săpânţa

Septembrie 2014. Vii şi neliniştiţi :)) Povestind despre aventurile ce vor urma...

Variantă literară sugerată de soţul meu :) Eu doar m-am conformat si am incercat sa fie aproape de original. Sper ca ne-a reusit :)

Coborând din maşină, am fost înconjuraţi de o căldură aproape insuportabilă. Soarele se lăfăia printre tarabele şi dughenele de peste drum. Suveniruri, articole de artizanat (ii maramureşene, costume naţionale, brâuri cu mărgeluţe măiastru lucrate de mâni pricepute), langoşi şi bere şi cârnaţi. Loc nu de periplu spiritual, cum mă aşteptam, ci împănat cu multe, foarte multe articole pentru turiştii atraşi de unul dintre cele mai frumoase cimitire din lume.

Găsisem loc de parcare undeva în umbra bisericii înalte, pe turlele căruia trona steagul României. Avertizaţi de @Le Maitre (vezi impresii) ne-am oprit la intrare să plătim taxa. Nu prea aveam tragere de inimă să pătrund pe aleile înguste ce se iţeau în faţa mea şi nici nu am făcut-o... Ceilalţi însă, mânaţi de curiozitate, au parcurs unele dintre ele oprindu-se din când în când în faţa albăstritelor cruci. Am observat marcaje în faţa unora, dar nici măcar asta nu m-a făcut să mă îndeletnicesc cu cetitul slovelor devenite celebre. Şi dacă mă înşelam şi nu erau cele arhicunoscute? Aşa că am făcut câteva poze, am admirat mai de aproape căsuţa de lemn cu o arhitectură foarte frumoasă, am aprins câteva lumânări în biserica aflată în renovare, dar nu mai puţin impunătoare, şi m-am retras, lăsându-l pe soţul meu să se descurce cu pitikuţa, care punea întrebări diverse şi nu părea prea afectată la prima ei incursiune într-un loc de veci... Mulţi turişti, multe naţii, multe aparate de fotografiat. Lumea era senină, celebrând parcă, în acest fel, intenţia întemeietorilor acestui lăcaş pentru cei trecuţi dincolo: călătoria acestora era abia la început...

Plecând de la Săpânţa, spre după-amiază am ajuns şi la Pensiunea Maramureş, peisajul, oamenii şi ambianţa înveselindu-ne după experienţa recitată în sextinele (nu e vorba de sex!!! :)) de mai sus... Aici ne aşteptau alte locuri de văzut şi admirat... Motivul pentru care ne-am aflat în zonă în această perioadă era foarte clar: o zi de sărbătoare în Maramureş: Sf. Marie la Mănăstirea Bârsana...

Bârsana în straie maramureşene

Mutându-ne mai aproape de ţinta noastră, am avut în sfârşit norocul să vedem multe porţi maramureșene. Nu fusesem prea încântată de ceea ce găsisem în zona Vişeului sau a Săpânţei. Însă aici - trai nineacă. Care mai de care mai frumoase. O încântare să le vedem peste tot în jurul nostru, începând cu pensiunea la care am stat. Şi ceea ce m-a lăsat pe mine mută de uimire: porţile grajdurilor, care nu lipseau aproape în nicio gospodărie, erau mai ceva ca cele de la intrare. Sculptate sau pictate, străjuiau partea din spate a curţii/grădinii către animale sau alte dependinţe. Deci pe lângă faptul că sunt ospitalieri, deschişi către străini, oamenii locului mai au şi grija esteticii în curtea proprie. Ce să mai spun? Nooo, nu aşe se face! :)) Nu îi prea fromos din partea lor să ascundă acareturile cu porţile cele mândre... :) Şi noi ce mai vedem din goana maşinii? ;)

În dimineaţa zilei de 15 august, pe o vreme cam nehotărâtă, am pornit către Bârsana. Lăcaşul nu era foarte departe, aşa că am mers cătinel, având timp să mai privim lumea şi casele din jurul nostru. Localitatea Bârsana a fost, cum spuneam, locul unde am văzut cele mai multe porţi tradiţionale. Iar oamenii ce ieşeau pe sub ele erau ca în poveştile şi filmele de pe vremuri: gătiţi toţi în straie de sărbătoare, se înşirau frumoşi de-a lungul drumului către mănăstire. Multe dintre haine păreau noi, dar am întâlnit localnici cu costume naţionale vechi, cu cămeşi lucrate manual, brâie viu colorate şi opinci; despre cojoace ce să mai spun: bărbaţii călcau mândrii de povara lor, căci pe cât sunt de frumoase pe atât sunt de grele. Dar ăsta-i portul popular şi eu am fost fericită că încă îl păstrează.

Strecurându-ne cu greu printre oameni şi maşini, am întâlnit câţiva poliţişti care dirijau circulaţia. La cât puhoi de oameni era, bine au făcut, căci cu greu mai puteai înainta. Iar dacă nu cunoşteai împrejurimile, te plimbai mult şi bine până găseai un loc de parcare. Ei aveau grijă de asta, arătându-ţi locurile disponibile. Am salutat oamenii legii şi le-am mulţumit pentru ajutor, apoi ne-am amestecat în mulţime, printre picăturile de ploaie care începuseră să cadă fără prea mare tragere de inimă. Parcă ştiau şi ele că e sărbătoare şi nu prea aveau spor...

De drag mergeai alături de păpuşi dulci şi îmbujorate, copii în straie moroşene de-ţi luau ochii. Mai mici, mai mari, cu suzete sau fără, mărşăluiau alături de părinţi sau bunici, şi nu se dădeau în lături de la poze. Privindu-i cât de mândri erau de hăinuţele lor curate, strălucitoare, mi-a părut rău că vremea mohorâtă nu mă lăsase să-mi îmbrac odorul în costumul ei naţional argeşean, pe care îl cărasem cale de 900 de kilometri de-acum... Dar lasă, că ne scoatem pârleala mai târzior un pic, la pensiune. Gazdele ne promiseseră că vor scoate de la naftalină costume faine, vechi, făcute de meşteri pricepuţi ca pe vremuri... Şi ne vom bucura mai îndeaproape de moştenirea asta miraculoasă dată de hărnicia şi îndemânarea mâinilor din care ies minuni...

De-a lungul drumului, fustele şi baticele colorate, lungimea tocurilor doamnelor gătite m-au ameţit. Căci pe ici pe colo mai vedeai şi opinci, însă pantofii... Doamnelor! Pantofii m¬-au dat pe spate!

Nu ştiai încotro să priveşti. Platforme, tocuri cui, toţi asortaţi desigur la costumul tradiţional (şi verzi, şi roşii, şi albaştri, şi bej, şi albi şi negri şi nu mai ştiu câte culori am identificat...). Era mai ceva ca pe un podium de prezentare. Parcă venisem la sărbătoarea pantofilor şi nu a Sf. Marii :)) Dar era superb! :)

De-o parte şi de alta a drumului găseai tarabe cu clopuri, mărgele, batice, cămeşi maramureşene etc. (numai pantofi nu! ;)) Toate îţi furau privirea şi pe toate le-aş fi luat acasă cu mine. Bine că soţul nu era prin preajmă. De câte ori mirosea rost de cumpărături, dispărea în ceaţă! Degeaba mă roteam căutându-l prin puzderia de lume. Cu clopul pe cap, nici că îl mai deosebeam de veritabilii moroşeni. Oricum, la 3.000 de lei o ie originală, mai făceam încă un concediu în Maramu’ :))) Aşa că banii au fost în siguranţă, la adăpost de niscai cheltuieli şi au apărut exact când trebuia :)

Cei câţiva zeci de metri până la poartă i-am parcurs încet, strâmbându¬-ne gâturile către turlele ascuţite ce se vedeau deja de pe şosea. Imaginea Raiului începuse să se întrezărească. În faţa porţii ne-am făcut cruce şi am păşit sfioşi către filigoria din faţa bisericii, unde se ţinea slujba... Soborul de preoţi era înconjurat de sute de oameni primeniţi special pentru această ocazie. Unii stăteau pe loc ascultând (de regulă localnicii), alţii (turişti ca noi) se plimbau în linişte de jur împrejurul grădinii, alegând la întâmplare o alee şi pierzându-se printre enoriaşi.

Aveam aşteptări când am pornit la drum, însă ele au fost mult depăşite de realitate.

Deşi nu sunt adepta istorisirilor cu multe date (nu am fost niciodată bună la asta, nici la istorie :)) am să dau câteva detalii despre mănăstire, aşa cum au ajuns la mine.

Piatra de temelie a actualei biserici, care poartă hramul “Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” a fost pusă în 1993 de către Prea Sfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului, care a şi hotărât că la Bârsana va fi mănăstire de maici. Tot el a adus-o pe maica Filofteia Olteanu ca viitoare stareţă a mănăstirii. Ea este cea care a supravegheat ridicarea ansamblului arhitectural aşa cum îl vedem noi astăzi, făcând din ea şi un obiectiv turistic de interes naţional şi a reuşit să introducă mănăstirea în patrimoniul UNESCO.

A redat strălucirea de altă dată acestui edificiu, readucând-o la locul binemeritat, căci de la 1735 până la 1740 fusese reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului.

Clădirile care se înalţă azi semeţe sunt ridicate de mâinile pricepute ale meşterilor bârsăneni din lemn de stejar şi pietre de râu, asemenea bisericii vechi.

O minune arhitectonică stă semeaţă pe valea Izei, pe fostele Poduri ale Strâmtorii, astăzi denumite Podurile Mănăstirii.

Tot ceea ce v-am scris şi încă multe altele le puteţi găsi şi pe site-ul oficial: manastireabarsana.ro. De acolo le-am aflat şi eu înainte s-o văd cu ochii mei.

O singură menţiune: despre strădaniile stareţei am aflat şi de la oamenii locului. “Patriarhul are un urmaş de nădejde la Bârsana: maica Filofteia”, după cum s-a exprimat unul dintre ei. Iar eu mă întreb: au voie şi călugăriţele în şefia BOR? Că se pare că fac treabă bună... :)

Ne-am perindat încet pe aleile mărginite de flori, oprindu-ne și la podețul de unde puteai arunca bănuți în apă să-ți pui o dorință. Aici am poposit mai mult timp, ascultând slujba – cea mai frumoasă din câte am auzit – intrând mai apoi în muzeu. Un leu intrarea, și primeai în schimb o vedere la alegere și o incursiune în istoria Maramureșului și a mănăstirii.

La sfârșitul slujbei am părăsit Bârsana cu sufletul plin de bucurie și admirație pentru tot ceea ce văzusem, pentru toți acei minunați oameni ce păstrează vie tradiția pentru generațiile viitoare.

Ajunşi înapoi la pensiune (prea frumos, prea ca la ţară! – impresii în pregătire :)), deja plănuiam să revenim de Paşte... Intenţia încă s-a păstrat, însă încurcate sunt căile Domnului, aşa că vom trăi şi vom vedea, cum se spune...

Ţinut de legendă şi basm, MARAMUREȘUL a fost mai mult decât mi-am închipuit şi mi-a oferit mai mult decât aş putea descrie vreodată în cuvinte... Aşa că vă spun tuturor: negreşit să ajungeţi acolo! Dacă nu o veţi face, aţi putea pierde o parte din sufletul acestui neam mândru şi frumos care sălăşluieşte de veacuri aici!

Și am să închei cu niște versuri care m-au obsedat pe tot parcursul acestei călătorii:

Următorii 700 de kilometri într-un alt set de impresii, în curând...

---

VIZUALIZĂRI: 5832 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI