Maramureș: o baladă pe care trebuia să o ascult... (I)

TIPĂREȘTE

La Matineu

Dragi cetitori, vă anunţ solemn pe această cale cum că review-ul de faţă este primul scris de subsemnatul referitor la ţara noastră dragă şi populată, nu este unul de cazare (cred că era mai simplu şi scăpam basma curăţată cu Tide) şi se doreşte a fi o prezentare generală a experienţei trăite în Maramu’, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, de către membrii clanului pe care îl păstoresc.

Pentru o lectură facilă dar și pentru că sunt multe aspecte de abordat aceste... impresii - să le spunem – vor fi împărțite în două povestioare.

De asemenea, mă văd nevoit să subliniez o rugăminte: nu trageţi în autor apropos de anumite detalii, face şi el ce poate, mai ales că vizita descrisă mai jos a fost prima întreprinsă pe meleagurile septentrionale ale ţării în care locuim cu drag şi spor pentru al urmaşilor viitor.

Cum am ajuns să ne hotărâm pentru Maramu’

Acum vreo lună jumate, stupefiaţi de preţurile piperate ale Wizir-ului şi ale lui Air Blu’ la biletele pentru Cipru (acolo am fi dorit să petrecem Paştele, prietenii ştiu...) ne uitam la tv, împreună cu dragul meu frăţior aflat pe la noi. Când colo, la o oră târzie în noapte, canalul Travel a făcut un pustiu de bine şi a furnizat telespectatorului avid de cunoştinţe documentarul Wild Carpathia, partea a III-a, în prezentarea lui Charlie Ottley şi avându-l ca invitat pe prinţul Charles, îl știți… soţul Camillei, băiatul Reginei Elisabeta, made în UK.

Cum aţi ghicit deja pentru că nu vă pot ascunde, această parte a documentarului prezenta minunile naturale din Maramureş, traiul atemporal al multor locuitori, tradiţiile de sărbători, regizat fiind de un nene expert în ceea ce înseamnă unghiuri de filmare, zoom, filtre pe cameră şi toate cele menite să te urci pe pereţi la vizionare. Nu vă mai spun că acesta a fost declicul final, nu că n-am fi ştiut ce-i pe acolo ci pentru că aveam nevoie de un imbold vizual venit într-un moment de cumpănă: alegerea locaţiei de sărbători. Era prima dată când am fi făcut Paştele departe de oraşul de reşedinţă. Nici nu am stat mult pe gânduri şi, a doua zi, Milady era pe telefoane căutând cazare. Am ales o pensiune în comuna Botiza, despre care posibil este să nareze cu onor Doamna-mi, deoarece eu am depăşit bunul simţ în ultima vreme scriind numai despre lăcaşuri de nani.

Drumul cu maşina şi mici peripeţii inerente...

În debutul poveştii ţin să mulţumesc în mod special colegului nostru @vwviorel care a fost extrem de amabil şi ne-a furnizat detalii multiple despre drum şi pe unde să o luăm ca să fie economic. Am ales drumul Bucureşti - A3 –Ploieşti – Braşov – Sighişoara - Târgu Mureş – Reghin – Bistriţa – Năsăud – Săcel - Şieu, din ultima localitate făcând stânga spre comuna Botiza. În total, aşa cum ne spunea viamichelin.com că ar fi, am făcut 534 km, din păcate în vreo 11 ore.

Consumul mediu al maşinuţei proprii şi personale, încărcată cu doi adulţi şturlubatici, doi pitaci cuminţi (pentru că aveau tehnică video la dispoziţie şi nu s-au plictisit, după principiul “io să fiu lăsat în pace“) şi puţine bagaje că doar nu plecam în Pakistan: 5.6 l/100 km, fără aer condiţionat, oricum ploua şi era urât tare când am părăsit capitala noastră mirobolantă.

Aici este necesară menţiunea cum că năzdrăvanul nostru grup plecat în depărtări albastre a însemnat şi o micro-întâlnire AFA, fiind prezenţi @ariciu, MCM-a şi subsemnatul, cu voia Dvs. Despre ceea ce puteam vedea şi potenţialul program s-a ocupat în mod desăvârşit draga de Emsiema, listând o serie de puncte de interes musai au ba de atins, funcţie de cum urma să ne simţim.

Am stabilit de comun acord cu ceilalţi membri ai expediţiei să mergem fiecare de capul său, eram trei maşini, subsemnatul decretând sus şi tare în clonţ cum că noi plecăm la crăpat de ziuă, ca să nu ne apuce noaptea pe drum şi să înţelegem, totuşi, ceva din prima zi de mini-vacanţă. Hait! Dar socoteala decuseară nu se potriveşte musai cu cea din planul Bunuţului. Trăznaia mea de telefon nu a sunat la ora stabilită şi, probabil având reminiscenţe ocazionate de trezitul dimineaţa pe la 6 când mă-ndrept spre work, pe la 06:05 al Dvs miji un ochi şi observă oareşce lumină pe după blocul de vis-a-vis. Aoleo, intră în priză, scoală consoarta, spală proteza dentară, aliniază rufele de luat pe noi, trezeşte bebeii (pardon, acum sunt mari) şi... tuleo spre maşină, de parcă se muta Maramureşul mai în nord, spre Varşovia!

Până la urmă am reuşit să părăsim orăşelul nostru pe la 07:30, Milady specificându-mi cu un calm desăvârşit că nu toţi pleacă de nebuni spre Valea Prahovei la acea oră, unii mai şi lucrau în vinerea respectivă. Aşa a şi fost, precum a prezis profeteasa de serviciu denumită în mod artistic @ariciu. Pe A3 a fost atât de liber de m-am plictisit, până la Braşov drumul a fost extrem de liber cum cred că nu l-am văzut vreodată. Între Braşov şi Sighişoara drumul bun, aşa cum îl ştiam de ultima dată când îl luasem sub roţi, traficul a părut că începe să se alinieze la ce mai întâlnisem prin zonă, aici mai apărând şi câte un radar postat strategic în pădure. Ceilalţi participanţi la drum de pe sensul opus au fost amabili şi au semnalizat din timp, aşa că zic eu că am scăpat cu faţa neîntinată, pardon... portofelul.

După ce am trecut prin Sighişoara ca vântul din poveşti, în Târgu Mureş am întâlnit prima dată în acest drum trafic serios. Şi dă-i şi luptă Coane Fănică, pentru că nu era joacă. Stop, trecere pietoni, stop, coadă... au cam început să-mi crească tensiunea şi frecvenţa pulsului. Unde mai pun că, la ieşirea spre Reghin, o bandă era frezată în vederea asfaltării, apoi drumul s-a îngustat, zona frezată s-a extins, au început gropanele, fapt ce ne-a condus la un pit-stop (copyright @Andox :)) binemeritat la un OMV aflat convenabil pe partea dreaptă a drumului.

Între Târgu Mureş şi Reghin, la un moment dat, am zărit un semn de ocolire prin dreapta, în apropierea unui pod. Pe pod circulau doar maşinile care veneau dinspre Reghin, banda de dus fiind în lucru. Acum ce n-am înţeles eu: de ce păcatele mele nu au pus neni la paletă sau un semafor, aşa cum am văzut pe alte porţiuni ale lungului nostru drum? Spun asta deoarece ocolul de vreo 2 km făcut prin dreapta ne-a purtat pe o sărăcie de drumeag, plin de pietre, gropi, praf şi alte alea rele şi unde am crezut că-mi voi dona judeţului Mureş spre expunere bucşăraia, pivotăraia şi capetele de bară ale dragei mele maşini.

Trecând şi peste acest moment mai puţin elegant am ajuns în Bistriţa. Dacă ce era în T. Mureş ni s-o părut trafic, aici am dat de măicuţa aglomeraţiei, fapt ce nu prea credeam că ar fi posibil. Şi dă-i şi luptă din nou, într-un oraş unde numărul taxiurilor era proporţional cu numărul locuitorilor, sau oi fi văzut eu acelaşi taxi învârtindu-se prin giratorii. Am uitat să precizez că, la popasul din T. Mureş gps-ul ne-o comunicat că mai aveam aproximativ 200 de km până la destinaţie, respectiv peste 4 ore de parcurs. Noi am zis că-i vreo glumă nesărată şi ridicată la fileu ca să ne încerce cunoştinţele geografice, dar am ţinut minte.

Din Bistriţa spre Năsăud am purces pe drumul național 17C, acesta prezentându-se rău, fiind plin de porţiuni blindate cu miliarde de plombe, apoi gropi deschise, plăci de beton când şi când, toate auzindu-se în cabină: zdrong-pong-zdrang-glonc, un curcubeu al aromelor Skittles în toată regula. A... şi nu şi-a mai revenit – drumul - până ce am ajuns la destinaţie.

În naivitatea-mi infantilă am crezut că şoferii de prin inima Transilvaniei, spre Maramu’, îs mai de treabă decât răgăţenii, în sensul unui stil de condus mai prudent, specific ardelenesc, fără a încălca flagrant regulile, etc. Ei aş! Maşini cu numere de Mureş, Sibiu, Maramureş, Bihor ne-au depăşit vuind pe bandă continuă în curbe fără vizibilitate, deşi nu pot spune că mergând cu 60-80 km/h pe un drum neprielnic şi virajat eram chiar Gastropoda Mollusca, adică melc pe româneşte! Niciunul nu avea răbdare să aştepte în spatele nostru măcar vreun km, de bun simţ, ca apoi să ne depăşească în trombă. Toţi mergeau precum piloţii de raliu Paris-Dakar... sărind peste dunele din asfalt, gropi şi alte chestiuni subcutanate de parcă erau contra-cronometru. Nu mai zic nimic despre cei din Bucureşti şi Ilfov întâlniţi pe acolo, ar fi superfluu.

Ca să finalizez descrierea drumului spun că după 4 ore şi 25 de minute de la plecarea din OMV-ul despre care vă ziceam mai sus, respectiv 11 ore de când părăsisem domiciliul matrimonial... am ajuns în sfârşit la pensiunea ce urma să ne găzduiască în următoarele zile, rupţi de foame şi cu vertebrele amestecate de nu ar fi ieşit corect neam la vreo radiografie intempestivă.

Prima zi în ţinutul Maramureşului: Săpânţa şi mânăstirea Bârsana

În prima zi pe plaiuri moroşene aveam de gând să atingem Săpânţa în primul rând, apoi Memorialul Durerii de la Sighet şi, la întoarcere, Mânăstirea Bârsana, pentru că tot era în drumul nostru spre casă. Totuşi, în urma festinului culinaro-bahic cu absolut de toate ce-ţi putea dori inimioara din seara precedentă, urmat de cel din dimineaţa cu pricina, membrii famigliei Speedy începuseră a se resimţi: unii s-au trezit mai greu, alţii extrem de dificil după ceva perfuzii cu espresso, unii voiau la joacă, etc. Pentru a nu încurca planurile celorlalţi, le-am sugerat să fugă conform graficului de vizită în treaba lor, noi rămânând la odihnă şi tratament climateric în curtea pensiunii, respirând aerul tare şi proaspăt matinal.

După orele prânzului văzând că, totuşi, era o zi superbă, ne-am urnit într-o plimbare lejeră, fără grabă, spre Săpânţa. Primul care a sărit în maşină a fost juniorul nostru care de-abia aştepta să meargă iar cu maşina. În mod evident, urmaşul nostru cel vajnic va fi pilot de cursă lungă, pentru că în loc să fie obosit nevoie mare, parcă nici nu mersese cale atât de lungă în ziua precendentă, pironit în scaunul său de pitic. D-şoara noastră a solicitat derogare de la program în mod expres, rămânând la joacă cu fetiţa gazdelor, aceasta acordându-i-se după ceva negocieri şi insistenţe.

Pe drum spre Sighetu Marmaţiei am început să observăm cu atenţie casele amplasate stânga-dreapta şoselei, nu foarte bună de altfel, căutând porţi maramureşene, case în stil tradiţional şi altele specifice locului. Da’ de unde! Exceptând comuna Bârsana unde am văzut ceva mai multe, dar ici-colo totuşi, aproape toate casele erau ‘normale’, fără prea mari diferenţe de ceea ce văzusem pe drum până aici. Ziceam că suntem în miezul Maramureşului şi aşteptam să vedem ‘more of it’. Din păcate simţirile şi aşteptările noastre nu au fost satisfăcute într-un procent suficient de mare. Majoritatea erau din zidărie, tencuite, netencuite, din cărămidă fără fasoane, unele erau mai upgradate dar nu extraordinar, ajungând la o primă concluzie cum că încă nu suntem noi în miezul-miezului ca să vedem ‘the real deal’. Ba mai mult, destul de multe locuinţe se prezentau în culoarea mov sau roz, aşa cum mai văzusem pe drum prin Şieu sau Botiza. OMG!

Am trecut uşor şi pe lângă Mânăstirea Bârsana, unde parcarea era plină ochi, vuind de lume adunată să o viziteze în apropierea Învierii. Ne-am zis că, la întoarcere, nu va mai fi atât de aglomerat şi a rămas, conform graficului stabilit, să o vizionăm mai încolo.

Drumul mi-a părut o maaare comună nedespărţită decât de unele indicatoare, deşi am trecut prin mai multe localităţi (Şieu, Rozavlea, Bârsana, Năneşti, Onceşti), aşteptându-ne să vedem ceva spaţii deschise, un cadru natural mai pregnant, nu în sensul de pustiu, dar parcă mai puţine locuinţe. Frumuseţea organică a zonei Vadu Izei, Poienile Izei – Botiza, încă nu ne fusese descoperită. Dar, ca nişte călători liniştiţi şi cuminţi care suntem... am aşteptat.

Iată că am ajuns şi în zona Sighetu Marmaţiei unde am întâlnit foarte puţine maşini, mirându-ne însă de multitudinea de clădiri penticostale, adventiste şi alte credinţe care contrastau cu tradiţia religioasă a regiunii, din punctul nostru de vedere. Ei bine, nimeni nu-i perfect, nu aveam cum să le ştim pe toate şi nici ce se întâmplase dpdv religios pe acolo în ultima vreme.

Din Sighet spre Săpânţa mai nimeni pe drum, chiar ne gândeam că oamenii se pregătesc de Înviere, fapt ce nu putea decât să ne insufle dorinţa de a ajunge cât mai repede la vestitul cimitir, pe care bănuiam că-l vom găsi liber (de oameni vii). Pe acest drum peisajul a început să prindă acel iz pe care ni-l doream, de adevărăciune: dealuri şi câmpii verzi, în depărtare munţi cu zăpadă pe cuşme, de libertate nord-românească.

Aterizând destul de repede în Săpânţa am urmat indicatoarele şi am ajuns cât ai zice ‘clop’ lângă cimitir. Între timp, juniorul nostru pe nume de scenă Mermelică, începuse a da semne de nerăbdare cum că era musai să servească papa. Parcând puţin mai sus de cimitir şi întorcându-ne 2 minute, am zărit două mini-baruri care ziceau în afişe că servesc şi chestii din gama nutrițională. Am intrat în ambele... sufletul mâncare! Juniorul nervos, mama lui supărată plus tatăl lovit brusc şi el de foame au purces la întrebat localnicii pe unde putem servi « quelque chose a manger ». Aceştia ne-au îndrumat vreo 3 km mai sus unde era, pasămite, un mare restaurant-pensiune. Pe drum, însă, am trecut prin faţa Pensiunii Casa Ana unde am găsit liber fain-fremos şi ne-am aşezat la masă. Aceasta a fost delicioasă, asezonată cu un cadru natural superb, pe care îl veţi regăsi puţin şi prin foto anexate. Lângă terasa pensiunii se găsea un râu, aveam ciripit de păsărele ca şi fond sonor, în rest... o linişte absolută, munţii în zare şi nicio casă prin împrejurimi. Sanatoriu curat, monşer! De la proprietarul pensiunii am luat 1 litru şi jumătate de suc de mere natural, absolut delicios şi din care am băut cu nesaţ, terminându-l a doua zi.

Cimitirul vesel… pentru unii

Mergând ghiftuiţi înapoi spre cimitirul vesel am găsit mai multă lume decât era în primă instanţă. Intrând pe poartă ne-am oprit la ghişeul din dreapta, unde paznicul/administratorul ansamblului ne-a spus că trebuie să plătim 5 RON/persoană, iar micuţul nostru a intrat free. M-a impresionat un aspect şi eu nu-s impresionabil din fire: moroşanul cu pricina m-a întrebat dacă vreau să iau bilete de intrare sau vederi cu cimitirul în loc de acestea. Normal că am spus DA vederilor. Chiar nu aveam nevoie să-mi dea tichetele respective, însă o amintire sub formă de carte poştală era mai mult decât binevenită. Mă gândeam oricum că suma plătită pentru a vedea celebrul în toată lumea cimitir este extrem de redusă, comparativ cu un Père Lachaise unde este de la 6 până pe la 23 de euro euro/adult cu tur ghidat pe unele sait-uri - gratuit vizita normală - al nostru nefiind cu nimic mai prejos.

Despre biserica cimitirului, acoperită complet de structuri destinate renovării, tot domnul cu pricina ne-a spus că de vreo şase ani este în această formă, sperând într-o mişcare mai rapidă pentru finalizarea lucrării. Nu vă voi obosi cu date istorice, tehnice sau mai ştiu eu de care referitoare la acest aşezământ în ansamblu, pe AFA existând suficiente şi bine scrise impresii despre acest loc de odihnă veşnică, vezi aici.

Era ceva lume prezentă în situl vizitat, însă le-am dat ignore şi ne-am apucat de fotografii... chiar eram acolo! Sentimentele erau amestecate, aşa cum poate mulţi dintre voi, vizitându-l, le-aţi trăit. Dacă unele mesaje erau funny, altele prezentau cu amărăciune dispariţia prematură a unui om dintre semenii săi. Deşi cei care mă cunosc mă ştiu mai pus pe şotii de obicei, aici nu era locul şi nici cazul, nu prea îmi ardea de hohote sau alte manifestaţii hilaro-australopitece. Eram totuşi într-un loc de hodină veşnică pe care, noi vizitatorii, bag samă că trebuia să-l respectăm. Este un lăcaş ca toate celelalte din punct de vedere al scopului final, numai prezentarea este complet diferită comparativ cu a celorlalte.

Din păcate nu toţi gândeau aşa, apărând o serie de manifestări ‘paysane’, ca să mă exprim academic. Pe lângă noi trecuse val-vârtej un grup care ignorase complet ruga celui de la casa de bilete: “Domnule, intrarea se plăteşte! ” Totul a culminat când, eu fiind concentrat în a fotografia mormântul creatorului acestei idei de cimitir, Stan Ioan Pătraş, aud în spatele meu toaca. Oops! Îmi zic că o fi ora cuvenită, dar aş! Un alt grup de indivizi alesese prin tragere la sorţi un reprezentant care, cu un rânjet retard, pusese mâna pe un ciocan de bătut toaca şi trecuse la treabă! Jesus and Mother of God! Recunosc că nu sunt genul de individ pentru care serviciul religios intră în cotidian, nu-s habotnic, dar nici ateu. În fiecare lăcaş de cult în care am intrat pe parcursul celor... ehem... atâtor ani pe care îi posed, am căutat să mă comport conform legilor nescrise de respectare a unei biserici, catedrale, etc. Dar, ceea ce am văzut aici şi cu alte prilejuri mă face să cred că mulţi concitadini şi conaţionali suferă grave carenţe de bună-creştere, ca să nu zic că-s abia la stadiul de Homo Erectus.

Trecând peste momentul nepotrivit am căutat să ne bucurăm pe mai departe de vizita noastră, mergând la mormântul Soacrei şi la altele care beneficiau de înscrisuri moralizatoare şi funny în acelaşi timp. Am intrat puţin şi prin biserică iar apoi am părăsit cimitirul având în continuare aceste trăiri amestecate într-un ungher sufletesc.

Mânăstirea Săpânţa-Peri

Normal că nu puteam trece prin această zonă şi să ratăm una dintre structurile religioase deosebite aflate pe teritoriul maramureşan şi anume Mânăstirea Săpânţa-Peri. În apropierea ieşirii din Săpânţa spre Sighetu Marmaţiei, am urmat indicatoarele care ne avertizau să facem stânga spre aşezământul monastic, până la care am mai mers preţ de încă vreun kilometru. O să spuneţi acum că sunt deranjat mental cu siguranţă (n-ați fi departe) însă, pe drum, chiar i-am mărturisit consoartei mele dragi ivirea unui sentiment de pace interioară asemănător cu cel pe care îl simţisem cu o lună înainte prin inima Scoţiei, atunci când ne îndreptam spre mormântul lui Rob Roy MacGregor din Balquhidder. Drumul era asemănător, îngust, uşor şerpuit, verdele naturii ne înconjura complet, casele începeau să dispară din raza noastră vizuală iar liniştea parcă atemporală ne anunţa că ne apropiam de un loc de reculegere. Intrasem în parcul dendrologic Livada, cel care găzduieşte mânăstirea, aproape de malul Tisei, respectiv de graniţa cu Ucraina.

Această mânăstire a fost ridicată între anii, cu aproximaţie (funcţie de surse), 1997-2003, ctitor fiind preotul Grigore Lutai din Săpânţa, iar cei care au contribuit în mod decisiv şi măiastru la ridicarea acesteia fiind arhitectul Dorel Cordoş respectiv meşterul maramureşean Ioan Stiopei zis Buga din Bârsana. Înălţimea maximă este de 78 de metri, fiind cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, wikipedia zicând chiar din lume.

Atât de recentă... vor spune unii cititori care poate nu cunosc istoricul vechiului şi originalului lăcaş de cult. Ei bine, construcţia “adevărată” se afla în localitatea Peri, zonă aflată în prezent pe teritoriul vecinilor ucrainieni şi fusese înălţată pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, având hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Tot acolo şi-a avut sediul până la distrugerea aşezământului, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Episcopia Română a Maramureşului şi tot în acest edificiu religios au fost traduse prima dată în română lucrări esenţiale pentru ortodoxie precum “Psaltirea”, “Faptele Apostolilor” şi “Evanghelia”.

Preotul Lutai a dorit să lege cumva trecutul istorico-religios şi tradiţia de prezent şi a ridicat-o cât mai aproape de graniţă, într-un loc fantastic din punctul meu de vedere – un parc plin de arbori şi arbuşti deosebiţi, unii chiar exotici, care s-au adaptat cu succes şi puţin ajutor de la Doamne-Doamne la condiţiile climatice zonale. Nu am să vă mai plictisesc cu alte detalii tehnico-istorice pe care le puteţi găsi oriunde gugălind, am încercat aici să reliefez oarecum importanţa istorico-religioasă a mânăstirii care, deşi recent construită, este un adevărat monument de arhitectură religioasă ortodoxă.

Parcând maşina lângă alte câteva deja prezente, ne-am dat jos cu o deschidere largă spre frumuseţea parcă stranie a tot ceea ce ne înconjura. Copacii înalţi păreau a fi o barieră protectoare a mânăstirii, iar turla bisericii se înălţa semeaţă ca o punte între pământ şi Divinitate. Ceilalţi turişti erau majoritatea din Bucureşti, după numerele maşinilor, dar se comportau absolut respectuos, fără vociferări, se plimbau tăcuţi şi se bucurau ca şi noi de liniştea primordială emanată de ansamblul mânăstiresc.

Intrând în biserică pe rând deoarece Mermelică al nostru nu şi-a manifestat dorinţa de a ne urma, am luat mir, tămâie, o iconiţă şi puţin busuioc pentru mama, un magnet plus mir pentru copchii. Apoi am urcat treptele pridvorului pentagonal şi am dat un ocol pentru a sorbi toate aspectele stilistico-constructive ale bisericii. Bineînţeles că a fost necesar să stăm cu un ochi la scări şi cu altul la micuţul nostru care de-abia aştepta să urce şi să coboare toate treptele posibile.

Din nou fiind prezenți în curte, am remarcat că doar noi mai rămăsesem pe poziţii, ceilalţi pelerini plecaseră pe tăcute, astfel încât am profitat de singurătate pentru a ne reculege câteva minute, noi adulţii, în timp ce piticul năzdrăvan a început operaţiunea de consumare a energiei prin mici sprinturi locale. Plecând din acest loc am rămas cu regretul de a nu fi putut sta mai mult... bănuiţi deja de ce.

Pe drumul de întoarcere spre casă ne-am oprit puţin la Cimitirul Săracilor situat în apropierea Sighetului, care este dedicat victimelor închisorilor comuniste şi a celor care au luptat împotriva vechiului regim... deportaţi, etc. De fapt doamna a fugit să tragă câteva cadre din turnul special construit pentru a vedea “harta” României conturată din verdeaţă. Pe-nserate, era ora când paznicul memorialului se introdusese probabil la hodină deoarece a ieşit târzior de prin ungherele absconse în care se introdusese, iar eu am rămas în maşină pentru a-l ţine de vorbă pe micul nostru urmaş care întreba de zor “unde o fi mama? ”. Mai multe detalii despre acesta (obiectivul, nu urmașul) puteţi găsi aici.

Mânăstirea Bârsana la ceas de seară

Începea să se însereze şi noi încă nu ajunsesem la Mânăstirea Bârsana, astfel încât am grăbit pasul, adică acceleraţia, pentru a prinde totuşi ceva lumină când ajungeam acolo. Deoarece consider că alţii au mai mult har decât mine în a descrie acest aşezământ monastic vă îndrum pentru a găsi detalii aici şi aici, ultimul link fiind către review-uri ale colegilor noştri, unele chiar de mare angajament.

Într-un târziu, am reuşit să parcăm maşina la poalele mânăstirii, uşor impresionaţi de buna organizare a lucrurilor zonală. Urcând pe scări spre intrare am observat acel aer absolut interesant de obiectiv turistic de mare amploare şi bine pus în valoare combinat cu liniştea şi peisajul deosebit ce ni se dezvăluia ochiului, atât cât mai puteam vedea în crepuscul. Chiar m-am dus cu gândul, straniu poate dar aşa am simțit ‘moi’, la un templu Zen amplasat în inima unui oraş japonez: o linişte aproape apăsătoare, în pofida traficului care se desfăşoară în imediata apropiere.

Pe panta situată imediat până la intrare se găseau cinci maşini inscripţionate Digi24, semn că se pregătea transmiterea live a slujbei de Înviere. Înăuntru, două măicuţe stăteau de vorbă, netulburate parcă de micro-forfota operatorilor Digi care montau camere, microfoane şi alte cele necesare unei bune transmisii în direct. Fără să vrem, am surprins un crâmpei din discuția slujitoarelor Domnului. Astfel am aflat că ideea de "gossip girl" este prezentă și în mânăstire, cele două comentând la ceas de taină pe o a treia cam afonă, care le încurca frecvent în timpul cântărilor bisericești deși i se atrăsese atenția, delicat, să "keep it low profile". Probabil erau îngrijorate și din perspectiva filmării live, "în direct".

Am găsit biserica plină de cabluri de alimentare şi alte ustensile audio-video mascate profi, iar noi am urcat cu juniorul cel cuminte câteva trepte pentru a simţi puţin aerul monastic.

Întorcându-ne cu faţa spre curtea mânăstirii am zărit un spaţiu plin de verdeaţă şi de flori, atent îngrijit şi în care lalelele se prezentau din abundenţă. Cerul, de o culoare dramatică, având câţiva norişori închişi la culoare pe un fond în degrade, albastru, bleu-deschis, parcă ne-a obligat să stăm puţin şi să inspirăm aerul atotcuprinzător într-un moment de calm şi reculegere spirituală.

Şi, pentru că ne apropiam cu paşi repezi de ora la care trebuia să mergem la slujbă, am purces din nou la drum.

Învierea la Biserica Nouă din Botiza

Ei bine, dragi telespectatori, dacă aţi reuşit să nu aţipiţi la debitaţiunile mai sus emise vom continua programul artistic cu o scurtă, sper, prezentare, a slujbei de Înviere pe care noi am petrecut-o în Botiza.

Gazdele noastre ne rugaseră să le anunţăm pe la cât sosim, famiglia noastră = ultimii plecaţi din curte, noi spunând că ajungem pe la orele 21:00, pentru a servi masa. Ceea ce am şi făcut, fiind punctuali îndeobşte. Conform tradiţiei, a doua zi dimineaţa, pe la orele 7, adică pe când noi am fi dormit mai abitir, ei urmau să se ducă la biserică din nou pentru a sfinţi bucatele, apoi urma să fie servită masa de Paşti. Noi, bucureştenii, când ne întoarcem de slujbă, rupem norma pe hârtie şi în direct la bucate, unii mergând în club la buntzi-buntzi, alţii ajungând din cauza exceselor pe la spitalele din proximitate. Ei, moroşenii, se întorc de la slujbă, nu papă nimic şi abia după ce sunt sfinţite bunătăţile se apucă să se veselească, să introducă perfuzii cu horincă şi să-și depună adeziunea la bucate. Deh, diferenţe de prinţip!

Nu ne-am îmbrăcat la patru ace pentru slujbă dar nici nu ne-am pus straie colorate, à la Hawaii, pornind pe la 23:50 spre lăcaşul de cult din centrul Botizei, adică Biserica Nouă. Pe drum, aproximativ 8 minute de mers pe jos de la pensiunea noastră, am zărit cu plăcere grupuri-grupuri de oameni, îmbrăcaţi sobru, care se îndreptau tăcuţi spre biserică, dându-şi doar bineţe. Ajuns tot grupul de turişti bucureşteni acolo am zărit, plăcut impresionaţi, iluminatul profi al bisericii cu puternice reflectoare ce băteau de jos în sus. Lumea abia părea că ajunsese, mulţi erau încă pe drum şi îi depăşisem, unii veniseră cu maşina (probabil stăteau mai departe deoarece comuna este mărişoară) iar în curtea bisericii lume... puhoi!

De remarcat este un aspect: spaţiul din jurul lăcașului de cult cel nou era deja ocupat, oamenii se întindeau până pe deal unde este cimitirul şi biserica veche din lemn daaar nu se auzea nici musca zornăind din aripi! Cred că noi eram cei mai gălăgioşi, eu - ca persoana mai serioasă din grupul nostru - atrăgându-le atenţia celorlalţi membri să mai lase şopocăielile, care se manifestau destul de frecvent. Din desaga-mi, s-a ițit aparatul tip “săpun” cu care am încercat să surprind câteva cadre ale elementelor înconjurătoare, dar pozele nu prea au ieşit cum aş fi vrut, ce bun ar fi fost un trepied! Pentru a nu denatura bunul mers al lucrurilor, adică ‘silentium-ul’ extraordinar în care ne aflam, am dezactivat blitz-ul… oricum nimeni în afară de mine nu mai efectua foto dar se uitau cam crâncen a dojană la subsemnatul.

Slujba mi s-a părut mai simplă decât cele la care am asistat de-a lungul timpului şi a fost ţinută de vreo doi preoţi, acompaniaţi de un cor de moroşence absolut “de acolo”! Spre deosebire ce ceea ce auzisem şi văzusem pe la noi prin Sudul canicular, la “Hristos a înviat, cu moartea pe moarte călcând” oamenii prezenţi nu au cântat împreună cu părintele, probabil şi din cauza prezenţei corului, amplasat strategic în pridvorul bisericii.

După ce toţi oamenii prezenţi la slujbă au luat lumină, conform tradiţiei lăcaşul de cult a fost înconjurat de trei ori, de un grup augmentat pe măsură ce se trecea prin faţa noastră. Aici am scăpat două fotografii cu blitz, măcar să rămân şi cu o amintire materială din această experienţă, nu doar cu cele spirituale.

Încheindu-se acest ritual de mai sus, majoritatea oamenilor au început să se retragă pe tăcute spre casele lor, printre aceştia numărându-ne şi noi. Experienţa unei slujbe de Înviere în acest loc pot spune că a fost una specială, datorită atmosferei sobre şi cuviincioase pe care eu unul nu mi-o mai amintesc decât de prin anii copilăriei. Apoi, să vezi atât de multe luminiţe ale Învierii răspândite pe tot dealul din apropierea bisericii, printre mormintele simple ale dispăruţilor dintre noi, a fost o imagine cu adevărat de basm!

Va urma… cât de curând!

---

VIZUALIZĂRI: 4050 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI