Conacu’ Boierului, cireașa de pe tortul excursiei noastre

TIPĂREȘTE

Pentru ultima noastră cazare aș fi avut nevoie de o inspirație divină sau de o pană fermecată așa cum sunt câteva pe aici, pe care eu le invidiez, dar cum sunt un om al cifrelor, o să vă spun tot cum știu, cu subiect și predicat, o să mă străduiesc s-o fac cum pot mai bine și mizez pe poze ca să mă ajute un pic mai mult de data asta.

Penultima zi a excursiei noastre prin România a fost cea mai agitată. Ne-am oprit mai mult decât în toate celelalte zile, la Cascada Bigăr, la Ansamblul de Mori de la Eftimie Murgu și pe Cheile Rudăriei, la Herculane și primprejur, apoi am zăbovit mult pe Valea Cernei de unde aveam amintiri frumoase din urmă cu vreo 18-20 de ani (vai de capul meu!), la Cheile Corcoaia, pe care acum le-am descoperit... și iată-ne căutând cazare mai târziu decât în oricare altă zi. Cred că se apropia de 8 seara când noi întrebam la primul magazin din Baia de Aramă unde putem să ne cazăm și de aici ne era clar că nu mai aveam unde să plecăm pentru că era târziu, se însera și în plus eram lihniți de foame, după ce n-am găsit pe toată Valea Cernei nimic, dar nimic de mâncare. Nu mai mâncasem de la Busu (cu multe ore în urmă) decât niște turtă dulce pe care o plimbam după noi de la Poiana Mărului.

De la magazin am fost îndrumați către Ponoare, o zonă frumoasă, la 5 km de Baia de Aramă, unde se deschisese o pensiune nouă, cu destule camere. Nu știa cum se numește dar ne-a asigurat că n-o s-o ratăm pentru că o să ne sară în ochi. Cam așa a fost. Drumul de la Baia de Aramă până la Ponoare, am spus și în rw de călătorie este ceva de vis și cred că glumele noastre că vom dormi acolo, la marginea pădurii dacă nu găsim cazare în Ponoare, ar fi devenit realitate. Era vară, era cald, un sac de dormit avem mereu în mașină... nu era exclus.

Am ajuns în Ponoare, am trecut de sensul giratoriu colorat și am știut din prima că ea este. S-a întâmplat întocmai. Era mare, era nouă și ne-a sărit imediat în ochi. Conacu’ Boierului este o clădire albă, pictată, plină de mușcate roșii, curgătoare și seamănă foarte mult cu pensiunile austriece din Tirol (dar nu numai).

Am parcat și am intrat înăuntru unde am găsit în fața unui calculator doi tineri frumoși, un el și o ea. Am avut noi așa un feeling că aici trebuia să fim simpatici dacă voiam ca într-un astfel de loc să avem parte de un compromis. Și am întrebat dacă au 2 camere. „Doar una”. „Nu-i nimic, abia ne-am obișnuit să dormim toți 4 într-o cameră, mai facem un efort”. Singura condiție ar fi fost ca paturile să fie twin, ceea ce nu caut niciodată în vacanțele mele, dar acum aveam nevoie musai, pentru că chiar 4 în același pat nu se putea. Ghinion, patul era matrimonial. Ufff, „păi atunci 2 paturi pliante în cameră, pleeease, sau măcar unul că noi suntem mici și avem loc. Orice, dar de aici nu mai avem unde să ne ducem, suntem obosiți și ne e foame... ” Discuția devenise amuzantă deja și îi vedeam pe tineri cum mustăcesc, semn că le-am plăcut, dar nu prea aveau cum să ne ajute. „Camerele nu sunt așa mari”, nu aveau cum să pună paturi pliante și nici nu aveau așa ceva, abia deschiseseră de 3 săptămâni și nu au apucat să-și dea seama de tot ce le-ar mai trebui. „Atunci dați-ne o saltea, o plapumă, o pătură, paie... să punem pe jos că n-avem nici o problemă, dormim și pe scaun dacă e nevoie”. Ne-am proțăpit în canapea acolo și am zis că noi de-aicea nu plecăm, până copiii au început să râdă pe înfundate. Au sunat la șefa lor, administratora pensiunii ca să le dea o soluție pentru că „nu ne mai înțelegem cu niște turiști”. În timpul ăsta noi deja ne făceam planurile și ne gândeam că o să luăm camera aceea și o să dormim unii în mașină, sau fetele în cameră și băieții în mașină... clar ne era doar că de acolo nu mai plecăm pentru că între timp se înserase, restaurantul de jos era deschis și terasa era plină de oameni care mâncau bunătăți, ceea ce voiam să facem și noi. Așa că așteptam cu sufletul la gură decizia, dar telefonul suna numai ocupat. Copiii sunau la șef și șeful la copii ca să anunțe o renunțare de ultim moment pentru o cameră. Mai că nu i-am luat în brațe. N-am întrebat nici cât costă, ei ne tot spuneau să vedem camera... Ce să vedem? Vrem să vedem cheile și gata.

Ce mai...că v-am zăpăcit cu atâta introducere, dar a fost haios tare. Ne-am luat cheile și am fost conduși la camerele noastre, una la etajul 1 și una la 2. Și când am deschis... Doamneee-fereșteeee! Să murim acolo în pragul ușii când am văzut camera, de cel puțin 30 de mp. Și copiii ăia ne spuneau că nu sunt așa mari camerele și nu aveam cum să dormim pe jos... Cred că încăpeam tot grupul nostru aliniați pe jos, nu numai două persoane. A început să ne cam crească și tensiunea pentru că dacă făceam comparație cu locurile pe unde am mai stat noi, ne gândeam undeva la 100 de EUR. Ne-am revenit repede, pentru că la ce economie făcusem cu mâncarea peste zi, ne-am zis că puteam să plusăm la cazare numai să trăim această experiență. Lucrurile fiind clare am lăsat totul baltă și inspecția camerei pentru după masă pentru că nu mai puteam de foame. Am trecut mai întâi pe la recepție să întrebăm totuși de preț și când ne-au spus 220 lei cu MD, liniștea s-a așternut peste noi și am știut că vom avea una dintre cele mai frumoase experiențe.

Cu toate că era atât de deosebit și de studiat în jur, nu ne era gândul decât la mâncare, așa că ne-am așezat și noi la o masă pe terasa de afară și am comandat un jagermeister și țuica casei de prune, 2 ciorbe de văcuță, un păstrăv prăjit cu mămăligă, un păstrăv afumat cu mălai (mămăligă coaptă) și ½ vin alb. Până a venit mâncarea am studiat tacâmurile, ceștile, vesela, toate made în Italia, iar noi, fetele, am făcut și o plimbare scurtă până la Podul lui Dumnezeu despre care aflasem că este la 2-3 minute de mers pe jos.

Ne-am lins pe degete, am avut o servire ireproșabilă și cât credeți că a costat totul? 80 de lei. Am mai spus că zona aceasta a Banatului ni s-a părut mai ieftină din toate punctele de vedere, decât altele din țară. La nici o masă din cele 6 zile nu am dat mai mult de 50-60 de lei și doar când am băut ne-am dus spre 80, ca acum.

După masă, pentru că se făcuse răcoare afară, ne-am retras în restaurantul frumos și primitor ca să bem un ceai și voiam să ne aducem cărțile de sus ca să jucăm un whist. Dar de masa noastră s-a apropiat o tânără, care ne-a mirosit că noi eram ăia, turiștii care se cramponaseră atâta pentru o cameră, iar ea era administratora drăguță care ne rezolvase problema. Ne-a auzit și că vorbeam de cărți și ne-a spus că au ei pentru turiști și cărți, și rummy și table, sală de lectură la etajul 3 (care s-ar putea să devină însă tot spațiu de cazare pentru că există cerere foarte mare), sală de fitness, sală de biliard-tenis și o sală de conferințe... așa că aveam cu ce ne umple timpul. Dar, momentan, nu am mai vrut decât să vorbim cu ea și să aflăm cât de multe.

Ne-a spus că au dat drumul de 3 săptămâni, că într-o lună vor termina de amenajat ce mai era pe afară, că de când au deschis au avut full, în general străini care au fost extrem de încântați (cred și eu!), că este greu pentru că absolut nici unul dintre ei nu era de meserie, dar pun suflet mult și le place. Toți sunt la început și cu toții, de la mic la mare învață, așa că să le scuzăm stângăciile. Care stângăcii? Nici nu știu când/dacă eu m-am mai simțit atât de bine într-un loc din România. Vorba prietenei. Ca Sissi într-un palat, așa ne-am simțit la Conacu’ Boierului. Am mai vorbit despre planurile viitoare, despre cum se gândea să organizeze sărbătorile de iarnă, dar încă nu finalizase ceva, pentru că avea multe idei care se bazau pe obiceiurile zonei și se gândea cum să le introducă în cadrul sejurului de sărbători.

Conacu’ Boierului a fost făcută cu fonduri europene într-o zonă foarte liniștită, cu priveliști minunate de oriunde te-ai uita. Are 11 camere și pe afară încă se mai făceau câteva amenajări, dar nu mai era un șantier propriu zis, ci se lucra curat, la lucruri mărunte. Dacă nu erai așa atent nici nu-ți dădeai seama că pe acolo mai lucrează oameni. La ce loc deosebit este, eu una nu i-aș fi dat drumul până n-aș fi terminat, pentru că nu a mai durat mult, dar în fine poate trebuia să mai aducă bani ca să se poată finaliza lucrurile.

Ne-am trezit copie la indigo cu Floarea Almăjului din Bozovici pentru că la fel ca acolo, Conacu’ Boierului s-a născut din dorința proprietarilor de a promova locurile, tradițiile și obiceiurile de pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Binecuvântate pentru că nu degeaba pe Podul lui Dumnezeu care se află la câțiva pași, toate accidentele rutiere s-au soldat doar cu pagube minore, semn că cineva are grijă de zona aceasta și nu permite să se întâmple ceva rău.

Din această iubire pentru tradiții și folclor au luat naștere și decorațiunile pensiunii, astfel că fiecare cameră are numele unei zone a țării (Muntenia, Oltenia, Bucovina, Ponoarele, Maramureș, Banat, etc) și este decorată și pictată specific zonei respective. În fiecare cameră sunt manechine îmbrăcate, de asemenea, în costume populare specifice zonei. Peste tot se regăsesc motive tradiționale din toată țara, inclusiv pe fațadă, pe pereți, pe mobilier, sub grinzi, cele mai multe, sau toate, cred, pictate manual.

Înainte să se retragă tânara ne-a spus să nu ratăm plăcintele tradiționale calde pe care urma să le avem la micul dejun, dar asta însemna să nu ajungem chiar la prima oră, să le lăsăm timp să iasă din cuptor. Nici n-aveam de gând, nu mai aveam nici un plan decât să lenevim și să ne bucurăm de acest loc.

Am stat în restaurant până după miezul nopții. Am jucat și un whist cât am băut vreo două ceaiuri, dar am studiat și locul printre pase. Sala de restaurant este destul de mare, un loc foarte primitor și cald. Din el se iese prin două uși duble pe terasa exterioară, dar are corespondență prin interior și cu încăperea unde este recepția și scările masive, de lemn, care duc spre etaje și camere.

Nu știi la ce să te uiți mai întâi. Pereții sunt decorați cu obiecte tradiționale, specifice zonei, sub grinzi sunt chenare pictate manual, scaunele, mesele, canapelele, totul este de cel mai bun gust. În restaurant este și un bar placat deosebit, un șemineu într-un colț, care aștepta să vină frigul și să fie aprins focul, canapele și fotolii, draperii deosebite, scaune pentru bebe, ce să zic de toaleta de la restaurant... Nu cred că prea multe obiecte din cele pe care le-am văzut la Conacu Boierului sunt din România, mobila de lemn, toată pictată, vesela, lenjeria, prosoapele, mobilierul de la baie și toate sanitarele... Pe unele le-am identificat, cu altele nu ne-am bătut capul, dar nu cred că sunt de pe la noi. Ne-am retras într-un târziu, nu pentru că ne era neapărat somn, dar eram curioși să explorăm și camera.

Camera noastră a fost Muntenia (munteancă fiind și eu la origini, s-a nimerit), iar a prietenilor, Oltenia. Foarte mare, cum am zis, cu mobilă din lemn, pictată, pat cu tablie, pictat și el deosebit de frumos, iar desene și picturi manuale erau și pe lângă grindă. Un dulap de haine încorporat într-o nișă la intrare, un dulap pictat în care se afla un minibar (dar fără produse), papuci de unică folosință de bună calitate, 2 sticle de apă, produs microbiologic pur, pe care le-am găsit pe una din măsuțe, un telefon retro pe una din noptiere, lenjerie albă, cu colțișori dantelați și prosoape impecabile, pernuțe decorative colorate, draperii în ton cu lenjeria și cuverturile de pe pat, dar și cu picturile de pe mobilă, toate completau un tablou desăvârșit. În cameră am avut și un manechin îmbrăcat în costum popular muntenesc, iar pe fiecare hol și palier alte manechine îmbrăcate în costume populare din diverse zone ale țării. Lângă manechin era și o măsuță, deasupra căreia era o oglindă încadrată într-un geam fals.

Camera a avut balcon, și cred că absolut toate camerele au, pline de mușcate și cu priveliști minunate asupra Ponoarelor, dar fără măsuțe și scaune, probabil că urmează.

Ce să zic de baie? Modernă, cu gresie, faianță și mobilier la fel de deosebite ca întreaga proprietate, șampon și gel de duș de cea mai bună calitate, cască de duș, bețișoare, ață și ac, periuță și pastă de dinți, uscător de păr, cabină de duș cu un perete din sticlă, sanitare deosebite.

Am dormit ca niște prunci și ne-am simțit așa cum ar trebui să se întâmple mai des. Ne îmbătăm cu apă rece când spunem că noi n-avem nevoie de cine știe ce, doar un pat să punem capul jos, că noi circulăm, plecăm dimineața și venim seara, de ce să plătim niște bani aiurea, bla-bla... Vorbesc de noi (noi doi), nu de voi. Îmi place al naibii să mă aflu într-un loc ca acesta, cui nu i-ar plăcea? Că nu putem întotdeauna, este altă poveste.

Am ajuns destul de târziu la micul dejun pentru că nu ne mai propusesem nimic. Masa a fost bufet cu produse tradiționale aproape în totalitate, mezeluri, brânzeturi, legume, ouă, gemuri, fructe, pepene, cafea, ceai... Nu o foarte mare varietate, dar de bună calitate și permanent pe masă din toate. Și dacă aveam numai plăcintele locale, calde, pe care binențeles că le-am urmărit așa cum ni se spusese și tot era de ajuns. Bune, bune de tot!

Ce mi-a mai plăcut la conac? Bunul gust și atenția la detalii, curățenia impecabilă, conceptul de amenajare și îmi pare rău că nu mă pricep să descriu mai bine mobilierul și decorațiunile, dar sper ca pozele să vorbească în locul meu.

Mi-a plăcut mult și personalul. Toți tineri, mulți, aleși pe sprânceană, îmbrăcați frumos, în cămăși albe și pantaloni moderni sau fuste negre. Zâmbitori, amabili, instruiți, uneori stângaci, dar simpatici foc. Nu există reproș în ceea ce îi privește. Și stângăcia este o calitate în anumite situații.

Mai este de apreciat faptul că pensiunea este puțin retrasă din șosea, dar că investiția începe de acolo, din drumul principal, unde este și parcarea. Terenul este în pantă și tot drumul de acces, inclusiv marginile șoselei sunt consolidate și amenajate frumos. De jur împrejur este un tot unitar, îmbrăcat în flori.

În curte se amenaja, sau se finaliza un loc de joacă pentru copii. Atunci era acolo doar o trambulină, dar am văzut și un spațiu care ar putea fi o groapă de nisip, nu îmi dau seama exact, vom vedea. Tot în curte este o trăsură veche, o piesă deosebită, pusă acolo pentru decor. Parcare privată gratuită, îndestulătoare, WiFi peste tot și am înțeles că recepția este deschisă non-stop.

Tot timpul am văzut la recepție un godin decorativ pe care erau țoiuri cu țuică și borcănele mici de dulceață, ambele cu etichetă de producător și ne-am imaginat că sunt de vânzare. Am vrut să cumpărăm și noi la plecare câte una din fiecare, dar n-am apucat să deschidem gura pentru că ne-au fost întinse din partea casei.

Localitatea Ponoare este renumită pentru peisajul superb dar și pentru atracțiile din zonă, Podul lui Dumnezeu, peșteri, lacuri carstice, chei, biserici, drumeții, ciclism, dar mai ales Pădurea de Liliac care se află la 2 km de Conacu’ Boierului pentru care o să mă întorc și eu.

Cu toate că am plecat de acasă pentru 7-8 zile și nu pentru 6, a doua zi am zis să punem capăt aventurii și să ne îndreptăm spre casă. Fusese prea frumos ca să stricăm totul cu o altă cazare care să nu fie la înălțimea celor pe care le avusesem până atunci. Am vrut să rămânem 2 nopți la Moara lu’ Antone și nu s-a putut, nici la Floarea Almăjului, nici aici la Conacu’ Boierului nu s-a mai putut o noapte. Și am hotărât să rămânem cu amintirile astea și să nu ne forțăm norocul, să ne retragem în glorie, vorba aia. Nu eram prea triști pentru că nu rămâneam mult pe lângă casă. În câteva zile urma să plecăm în Bulgaria, tot pentru 6 zile, la întâlnirea tradițională (anuală) a grupului, despre care sper să ajung să povestesc.

---

VIZUALIZĂRI: 5893 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI