Un parc mai puțin obișnuit – Parcul Güell

TIPĂREȘTE

Auzisem de Parcul Güell, . dar nu știam prea multe despre el. Pe AFA s-a scris destul de puțin (sau nu am identificat eu articolele respective), iar fotografiile publicate nu m-au lămurit prea mult. Așa că, așteptam cu nerăbdare să văd ce poate face un arhitect, să-i zic, „neconvențional” într-un parc. Așa că, programând vizita după Sagrada Familia, am cumpărat bilete la începutul lunii mai (7 euro de persoană) și am căutat conexiunile între cele două obiective. Google m-a sfătuit să folosim autobuzul V19 care ne-a lăsat la în stația Ctra del Carmel - Albert Llanas, la circa 200 m nord de intrarea de pe latura estică a parcului.

Din cauza a câtorva minute petrecute în plus, față de planificare, în Bazilică și a unei erori personale în redactarea programului, avem oarece dificultăți în a găsi stația autobuzului, Pg de Sant Joan - Còrsega, la circa 650 m sud – vest, întârziem intrarea în parc cu peste cu peste jumătate de oră față de ora biletului. Totuși, suntem primiți fără nici un fel de probleme. Suntem atenționați că în interiorul parcului nu există nici o sursă de apă potabilă, răcoritoare, sau alte de-ale gurii.

Amplasat spre limita vestică a orașului, în partea superioară a colinei El Carmel, la cote cuprinse între circa 130 și 160 m deasupra nivelului mării, parcul ocupă o suprafață de peste 17 hectare. Proiectat de arhitectul Antonio Gaudí în 1900, la comanda magnatului Eusebi Güell și construit între anii 1900 - 1914, se află, din 1984, printre obiectivele din patrimoniul mondial UNESCO.

Căutasem acasă, pe internet, un plan al parcului. Într-un final, am găsit ceva care să mă satisfacă. Îl printez și îl iau cu mine. La intrare, mi se spune că este bun, dar, se dovedește a fi doar o schiță, cu mai multe aproximații. Atașez această schiță la finalul fotografiilor. Mai aproape de realitate, și mai detaliat, am întâlnit un plan al parcului (fotografia P01) spre finalul vizitei, în zona intrării principale de pe latura sud – estică a acestuia.

Primul obiectiv marcat pe schița de acasă în traseul nostru este Casa Trias. Remarc la un moment dat, sus, în dreapta aleii, o construcție, clar că marca Gaudi. Nu prea seamănă a casă, dar, mă gândesc că, în concepția arhitectului, ar fi posibil. Ajuns în vecinătate, un panou informativ mă lămurește, nu est vorba de o casă, este primul dintre cele Trei Viaducte, al doilea obiectiv de pe schiță.

Casa Trias, acasă aveam să mă lămuresc, este, într-adevăr, o casă, amplasată mult mai departe de aleea noastră, proiectată de Juli Batllevell i Arús, pentru Martí Trias i Domènech, avocatul familiei Güell. A fost construită între 1903 și 1906. În prezent, continuă să fie o reședință privată, deținută de aceeași familie, urmașii avocatului.

Viaductul Dalt, cel pe care l-am crezut casă, de o formă ușor curbată în plan, este realizat din trei rânduri de coloane, paralele cu un perete de stâncă, cu care fac un tot unitar. Coloanele sunt ceva mai înclinate decât cele din Sagrada Familia, spre peretele de stâncă din lateralul construcției. Acestea, ca și restul construcției, par a fi, sau cel puțin numai la suprafață, din zidărie de piatră neomogenă și cu mari denivelări. Este gândit ca loc de odihnă, echipat cu numeroase bănci din piatră. Mi-a fost greu să găsesc una liberă, să-i fac o fotografie. Coloanele și bolțile în „arc frânt” dintre ele susțin un planșeu pe care pot să urc pe o scară de piatră din lateral. Aici dau de o alee betonată, ce trece peste viaduct. Aveam să aflu ulterior că aceasta dă ocol întregului parc, trecând și pe la Casa Trias. În zona de peste viaduct, pe partea spre stâncă, aleea este decorată cu o serie de ghivece cu o plantă ce seamănă cu  aloe vera. Panoul informativ îmi spune că sunt agave „americana” . Ghivecele sunt amplasate la înălțime, în vârful unor stâlpi ce par, și ei, a fi din zidărie de piatră. Pe partea opusă aleii sunt construite mai multe balconașe semicirculare, cu balustrade din zidărie de piatră traforată. De la acestea se deschide o frumoasă perspectivă asupra orașului, Între balconașe sunt alte ghivece, cu aceleași agave.

În imediata apropiere, puțin mai jos, este un al doilea viaduct, Viaductul lui Mig Cu o structură similară cu primul, acesta este ceva mai lung. Coloanele, tot înclinate, par a avea o zidărie de piatră ceva mai uniformă. Punctul de atracție este un bătrân roșcov, păstrat de Gaudi în mijlocul construcției, dar care nu pare a mai fi în viață, deși panoul informativ spune că „a îmbătrânit odată cu parcul” . Deasupra este aceeași alee care, după o curbă, urcă pe Viaductul Dalt. În capătul vestic al viaductului descopăr un „loc de picnic” cu câteva mese și bănci din lemn.

Coborâm în ceea ce pare a fi aleea principală. Un panou ne informează că suntem pe „Aleea Palmierilor” Și, într-adevăr, pe partea stângă aleea este bordată de un șir continuu de palmieri destul de înalți. Pe partea dreaptă, aleea este delimitată de un fel de zid de sprijin, de vreo 3 m înălțime, tot din zidărie de piatră, ce ține în spate un versant împădurit. În grosimea zidului de sprijin sunt realizate o serie de alveole semieliptice care, împreună cu florile ce le împodobesc, atrag ca un magnet turiștii la poze. Între alveole, din zidărie de piatră de diverse dimensiuni, sunt realizate o mulțime de elemente de detalii decorative, care dau și mai mult farmec construcției. Planul parcului avea să-mi spună că aleea, practic, delimitează amplasamentul principalelor obiective ale acestuia.

În prima parte a aleii, pe stânga, sub cota acesteia, întâlnim o casă propriu-zisă. Și pentru aceasta, amplasamentul din schița de acasă este relativ. Este Casa Gaudi, casa în care a locuit arhitectul între 1906 și 1925, astăzi Muzeul Gaudi. Se poate vizita contra unei taxe suplimentare de 11 euro de persoană. Dar, biletele nu se pot cumpăra decât on-line, o noutate pentru noi, Ca urmare, rămânem pe afară. Nu îmi rămâne decât să mă documentez pe internet.

În locul în care avem posibilitatea, coborâm în stânga aleii, pe o platformă foarte mare, perfect orizontală. Privită de sus, are o formă ovală, lungă de vreo 90 m și lată de vro 40 m. Este centrul de greutate al parcului și, în diferite locuri, am găsit-o cu diferite denumiri. În panoul cu planul parcului apare ca Plaça de la Natura, în broșura pe care am cumpărat-o de-acolo este, pur și simplu, Piața, iar în schița pregătită de acasă este Teatrul Grecesc, așa cum o denumise de fapt și Gaudi. El și- a dorit un loc de inspirație grecească, un loc larg în care oamenii să se întâlnească, să socializeze. Se pare că proiectul nu i-a fost respectat în totalitate, lucrările oprindu-se înainte de finalizare. Astăzi, totuși, pe lângă interesul turistic, Piața este folosită și la evenimente culturale, sociale sau politice. De altfel, la data vizitei noastre, în capătul nordic era amenajată o scenă improvizată și înșirate mai multe rânduri de scaune.

Conturul platformei este delimitat de un parapet de vreo 70 cm înălțime, care șerpuiește, creând mici alveole. Punctul de atracție îl constituie bancheta care însoțește parapetul. Cele două sunt placate cu plăcuțe de faianță spartă, divers colorate și așezate aleatoriu. Tehnica, de mare efect, este denumită în limba catalană „trencadis” (spărtură). Este aplicată în mai multe locuri din parc. -, și nu numai.

Platforma este jumătate săpată în dealul din vecinătate, jumătate sprijinită pe coloanele din Sala Hipostil. În capătul zonei de deasupra terenului se deschide o frumoasă perspectivă asupra intrării principale în parc, dar și asupra orașului.

Plecând din Piața / Teatrul Grecesc, coborâm mai multe trepte pentru a ajunge lângă Porticul Bugadera. Acesta este constituit dintr-un lung șir de coloane din piatră, similare cu cele de la viaducte. Bineînțeles înclinate, care, împreună cu un zidul de sprijin care susține Aleea Palmierilor” , formează o galerie ce îmbie la plimbare. În capăt, unul din stâlpi este înlocuit de o cariatidă. Probabil că, din această cauză schița mea de acasă îl denumește „Porticul Spălătoresei”

Tot acolo este și Casa Larrard. Inițial a fost domiciliul lui Eusebi Güell, care a locuit aici până la moartea sa. Ulterior a fost cumpărată de consiliul local care, în 1931, a transformat-o în școală publică municipală. Este împrejmuită de un gard, deci, clar, nu este unul din obiectivele parcului.

Traversăm, apoi, Sala Hipostil. Sunt familiarizat cu termenul de la templele antice egiptene, numai că, acolo, de regulă, le lipsea plafonul. Aici plafonul există, că doar susține o parte din Teatrul Grecesc, presupun că are grinzile mascate cu ajutorul unor alveole și este decorat în aceiași tehnică a plăcilor de faianță sparte. Cele mai multe plăci sunt albe, iar cele colorate sunt așezate după diverse modele care, conform broșurii, reprezintă soarele șu luna. Spre surprinderea mea, coloanele, 86 la număr, nu mai sunt din piatră și sunt toate identice. Interesant este că broșura numește acest loc „Piața” și consideră că este răspunsul lui Gaudi la insistențele lui Güell de a da parcului p notă grecească antică. Tot de acolo aflu că, la coloane, Gaudi a dat o interpretare proprie stilului doric. Oricum ar fi, mie tot mai aproape de Egiptul antic îmi pare.

Pe latura din spate a Sălii Hipostil, câteva trepte coboară sub cota acesteia. Aici se află izvorul Sarva, o sursă de apă bogată în magneziu, pe care Güell o vindea ca „Sarva, apă de masă” . Tot în zonă este și un rezervor de apă de ploaie, folosită la fântânile scării.

Ieșind din Sala Hipostil, ajungem la capătul de sus al Scării Monumentale. Planul parcului o denumește „Scara Dragonului” , iar broșura, simplu, „Scara” . În mod normal, venind în parc pe intrarea principală, se parcurge în sens invers, urcând spre coloanele Sălii Hipostil. Noi coborâm cele 45 de trepte, într-o construcție care se lărgește pe măsură ce ajungem jos. Pe toată lungimea ei scara este împărțită în două de un șir de sculpturi. Întrucât nu funcționează, trebuie să fii foarte atent la unele din ele ca să-ți dai seama că sunt fântâni.

Prima sculptură, începând de sus, este „Trepiedul Profețiilor” . După unele interpretări, acesta ar reprezenta „buricul pământului” , copie a celui de la Oracolul din Delphi, în care grecii primeau răspunsurile la întrebările lor. Este foarte multă vreme de când am vizitat Delphi și nu îmi mai aduc aminte de un asemenea exponat.

Puțin mai jos este „Fântâna de Sus” , sau a „Dragonului” . În concepția lui Gaudi, acesta, ca și Dragonul din Delphi, apără fântânile. O altă teorie spune că ar fi inspirat de crocodilul de pe blazonul orașului francez Nimes, unde Gaudi și-a făcut studiile. Orice ar fi, îmbrăcat în cioburile de faianță intens colorate, arată foarte bine și atrage copiii să se urce pe el, deși este interzis.

„Fântâna din centru” este realizată din un medalion circular, mare. și așezat vertical, ce are în centru steagul catalan. Din acesta iese un cap de șarpe care, pare-se, ar reprezenta sănătatea, sau Șarpele de pe toiagul lui Moise, cel care l-a apărat de pericolele din deșert.

„Fântâna de Jos” pare a fi o încrengătură de ramuri și diverse plante, inspirată de un anume loc din munții din zonă vizitați de Gaudi. Eu, personal, nu înțeleg, însă, de ce se consideră că fântâna generează ideea că scara „simbolizează geografia Coroanei Aragonului” :-??

Toate datele de mai sus, referitoare la echiparea Scării Monumentale, sunt extrase din broșura cumpărată ulterior. În momentul trecerii prin dreptul lor, nu am știut exact la ce mă uit.

La data vizitei noastre, partea de scară din dreapta, în sensul coborârii, era blocată temporar de un șantier. Ajungând jos, în dreptul intrării principale, avem în stânga o clădire ce îmi aduce aminte de formele de turtă dulce. Este „Casa Gărzilor” . Construită între 1901 și 1903, ca reședință a îngrijitorului proprietății, este unul dintre puținele exemple de locuințe modeste ale lui Gaudí. A fost construită urmând principiile utilității și simplității interioare, dar cu un mare rafinament în folosirea bolții catalane. Se poate vizita, dar trebuia să stăm la o coadă de vreo 30 de minute. Am renunțat. Se pare că înăuntru nu sunt prea multe de văzut, doar câteva filme despre istoria parcului.  

Pe partea cealaltă a intrării este o altă clădire, o combinație între formele de turtă dulce și castelul lui Disney. Nu am reușit să aflu date suplimentare despre ea, știu doar că adăpostește, pe două nivele, magazinul de suveniruri. Petrecem aici câteva minute, ocazie cu care cumpăr broșura menționată anterior.

Suntem de mai bine de două ore în parc. Începe să ne ajungă oboseala. Decidem să ne îndreptăm spre ieșire, deși am mai avea de văzut „Dealul celor trei cruci” . Dar pare nițel cam departe și cu un oarecare urcuș. Probabil că nu degeaba se cheamă „Calvarul” . Iar noi, oricum avem de urcat până la intrarea de la sosire. Asta, pentru că aveam în program să revenim în oraș cu același autobuz V19

Pornim pe o alee care, inițial, merge pe lângă gardul parcului, În drum, spre ieșire, trecem și pe sub al treilea viaduct, Viaductul Baix. Este asemănător primelor două, are tot trei rânduri de coloane de piatră, dar cu zidărie un pic diferită, tot înclinate, dar fără un perete de stâncă sprijin suplimentar. Nu știu de ce, îmi pare mai spectaculos, mai aproape de ce înseamnă un „viaduct” .

Urcând cei circa 30 m pe care i-am coborât în cursul vizitei, cu toată oboseala acumulată, ne declarăm mulțumiți de ceea ce am văzut, un parc mai puțin obișnuit.

---

VIZUALIZĂRI: 1421 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI